sâmbătă, 26 noiembrie 2011

ce-mi eşti?

ce-mi eşti, iubite, oare?-o cârmă,
de care să-mi agăţ slăbitul braţ?
iubita mea,-ţi sunt doar o urmă
prin pielea de-unde-nfulec cu nesaţ.

iubitul meu, mi-eşti poate-o formă
de răzvrătire către-absurd şi sfânt?
iubito, totul mă transformă...
de-mi ceri apă să fiu, îţi sunt pământ.

atunci ce-mi eşti? o nălucire?
iubitul meu, mă macini peste-obraz...
iubito, -s ultima zvâcnire
a ultimului ieri, murind de azi.

nu-mi eşti nimic? iar eu, iubite,
ce-ţi sunt, de nici măcar nu mă râvneşti?
aş vrea să-ţi fiu... printre ispite...
dar ştiu, iubita mea, că tu nu-mi eşti.

vineri, 2 septembrie 2011

eroarea unei false iubiri

Nici măcar nu mai încerc să te am. De ce? Ce-ar mai fi de câştigat din toată frământarea asta care îmi invadează abuziv simţurile şi spaţiul? Nu e mai bine să te las să putrezeşti în mine, ca pe o floare pe care am adorat-o prea mult, dar care la un moment dat trebuie să moară? Cine eşti tu în fapt, să te pun mereu mai presus de orice gest, de orice normă căreia sunt nevoit să mă supun? Nu vreau uneori decât să te şterg din trupul meu, să mi te răzuiesc de pe piele, ca şi cum aş da deoparte tot ceea ce mă face să plâng, să mă chircesc în nimicnicia vieţii mele, de unde să nu mai pot să te privesc vreodată. Eşti parcă o rană care nu se mai vindecă deloc, care prin niciun mijloc nu vrea să se cicatrizeze. Nici cu toate leacurile din lume nu aş fi în stare să mă ridic din nou şi să-mi spun că drumurile nu s-au oprit şi nu se sfârşesc la tine. Azi îmi pari un simplu obstacol, nevoit fiind nu să-l înving, ci doar să-l ocolesc. Nici nu mai ţin minte când te-am iubit prima dată. E prea demult, deşi când răscolesc, ca un dependent de prezenţa ta, amintirile pe care credeam că sufletul meu le-a îngropat definitiv în străfundurile lui, am impresia că nu te-am pierdut nicio secundă, că încă îmi sălăşluieşti nopţile, trupul şi traiectoria vieţii. Nici măcar nu mai încerc să înţeleg. Ce-ar mai fi de înţeles, când pentru zeci de întrebări nu am primit nici măcar un simplu răspuns?

miercuri, 24 august 2011

eu sunt o delicată

eu sunt o delicată...
nu vorbesc niciodată neîntrebată
şi de mi se cere să-mi spun părerea, de-ndată
îmi iau o faţă nevinovată
şi ochii mi-i plec în pământ, ruşinată,
şi rostesc, cu vocea mea minunată
cuvintele mamei, din vremea când era fată
de măritat:
"în lumea asta, niciun bărbat
nu-mi va putea cunoaşte cu-adevărat
trupul pe care, de bună voie, de dat,
i-l voi da, în aşternuturile matrimonialului pat.
cu-atât mai mult sufletul meu pur, nepătat.
bărbatul e doar un obiect de-artizanat,
în grabă şi, evident, prost prelucrat,
de mâna femeii mai apoi finisat
viaţa toată."
şi pentru că eu sunt o delicată,
cum spuneam, şi nu mă laud - nu mă simt obligată,
de unii, însă încă de mică, invidiată,
până acum "am şlefuit" o întreagă armată,
o închisoare cu normă de siguranţă ridicată,
patru colegii unde am învăţat pe brânci... licenţiată...
şi o întreprindere, cu contract pe perioadă nedeterminată.
în curând, vreau să-mi facă intrarea, ca deputată,
Palatul Parlamentului, săptămânal, cu vizită regulată. 

duminică, 14 august 2011

poveşti fără final




















Am în mine frânturi din mai multe poveşti. Nu ştiu în care să mă regăsesc mai bine. Tumultul vine din toate, finalul de niciunde. Mi-e greu să mă desprind de una, de teamă să n-o pierd şi pe cealaltă. Nu fac niciodată paşi cerţi, ci doar cred că sunt acolo unde îmi doresc să fiu. E totul ezitant, frenetic în acelaşi timp, ca o balansare periculoasă pe marginea unei prăpăstii. Îmi pare că mă atrage vidul, deşi de multe ori simt impulsul să dau înapoi. Platforma e prea netedă să pot cădea, aşa că mă lamentez în încercarea de a le uni pe toate laolaltă. Am frânturi dintr-o poveste veche, căreia i-am scris finalul doar printr-o despărţire. Amintirile sunt încă acolo, îmbibate în piele şi în creier. E povestea liniştii, a calmului fără limite, e povestea depărtării iminente, impusă de împrejurări, povestea lacrimilor ascunse de perna pe care, cândva, tâmplele noastre se odihneau la unison în dimineţi disparate. Apoi, am frânturi în mine dintr-o poveste nouă, neîntinată de apropieri carnale. E povestea timidităţii, a ochilor care se caută din timp în timp, a atingerilor care îmi fac întreg trupul să tremure de emoţie, a zâmbetelor smulse din te miri ce, a răsuflării aproape perfecte pe obraz. Şi totuşi, nu e niciodată mai mult. Poate că aş vrea, recunosc. Poate că nu, alteori. E mai bine aşa. Şi mai am frânturi dintr-o poveste ridicol de frumoasă, cu momente intime, croite special pentru inima mea. E povestea ezitării, a pendulării între "da" şi "nu". A vrea şi a cere. A primi şi a aştepta. A încerca şi a simţi. A rămâne în cumpănă pentru a analiza sentimentele incerte, pe cale să se nască. Povestea întrebărilor fără răspuns. Pentru că în fond, e ceea ce caut? E ceea ce-mi doresc cu adevărat? Cum pot oare simţi trei sentimente deodată, cum mă pot oare regăsi în trei poveşti deodată?

marți, 9 august 2011

tu, din mine, o clipă

aş vrea uneori să ies din mine, o clipă,
să stau aşa, în ochi să-mi privesc rătăcirea,
s-ascult, în tăcere, dorul de tine cum ţipă
şi-şi cere, -nlăuntrul meu, nedemn, izbăvirea.

aş vrea să-mi ating, cu mâna stângă, o clipă,
obrazul unde sărutul tău adesea ia viaţă,
să mângâi pielea pe care lacrimi, în pripă,
îşi sapă până în suflet cimitire de gheaţă.

aş vrea, nebun, să mă prind în braţe, o clipă,
să cred că eşti tu, că mă ştii pe de rost,
şi-apoi, într-o zi, când în suflet simţi-voi risipă,
fără răspuns, să mă-ntreb: ce-ar fi fost... 

duminică, 31 iulie 2011

mâinile tale

mâinile tale îmi poartă prin sânge lumină,
să dea frământărilor mele căldură divină,
mi-aşează pe tâmple-adieri, şi pe buză,
mă-ndeamnă să-i fiu nebuniei drept muză.

mâinile tale îmi cântă durerea, prin piele,
mă las ferecat cu lacătul nopţii, de ele,
în foşnetul lor, ca-ntr-o sacră oglindă
ridicol mi-admir lacrima-n ochi şiroindă.

mâinile tale mi se-nchină în rugă, aieve,
nu pe-altare-otrăvite de-a religiei seve,
îmi cuprind universul de jos până sus
într-un singur cuvânt. Acela. Isus.

luni, 25 iulie 2011

la Luce/a e la Stella



sono la Luce/a dei tuoi pensieri, del tuo gioco ribelle,
hai un raggio di me in ogni parte della tua pelle,
non sento, dentro di me, né il pallore, né il languore.
sei la Stella che mi guida nell'oscuro del mio cuore.

non ti preoccupare ci perderemo il corso...
la mia Luce/a e tuoi passi sono nello stesso universo,
tutto il mio mondo, gira intorno solo a te, e gravita.
sei la Stella che mi guida nell'oscuro della mia vita.

vedi la mia Luce/a anche quando chiudi gli occhi,
il tuo respiro, sul tempio, voglio che mi tocchi...
di notti serene e chiare, ho sempre tanto bisogno.
sei la Stella che mi guida nell'oscuro del mio sogno.
(pentru prietenii mei Luca şi Stella)

miercuri, 6 iulie 2011

adnotări pe marginea unui sentiment















Îmi plac degetele tale. Sunt lungi, ca o întrepătrundere de liane, sensibile, ca o binecuvântare a liniştii, delicate, ca atingerea fină a unei brize. Mi le imaginez în palma mea, radiînd a fericire, încercând să zăbovească o clipă în plus, provocându-mi senzaţii dintre cele mai bizare, până într-acolo încât să îmi doresc să le sărut pielea catifelată şi mătăsoasă. Le reţin tremurul şi îmi intensific şi mai mult starea de zbucium atunci când contactul cu ele e neobişnuit de frumos, şi în acelaşi timp nepermis. 
Îmi place zâmbetul tău. E pentru prima dată când îmi place acest zâmbet, larg, ca o prăpastie în necunoscut, vesel, ca bucuria unui copil cruţat de grijile cotidianului, sincer, parcă izvorât din adâncul fiinţei tale, cu tot ceea ce poate avea mai de preţ în el. Nu e niciodată forţat, şi chiar şi atunci când e trist, are ceva în el care mă face să visez dincolo de limitele impuse împrejurărilor, să vreau să-l sărut ca pe o icoană a divinităţii.  
Îmi place apropierea ta. Îmi place parfumul tău. E dulce, e intens, e pasional. Mă ameţeşte. Nu-l pot imagina, dar îl simt. În schimb, aş vrea să sărut locul acela de unde emană. Pielea ta, altarul sublim al tutror energiilor. 
Îmi place mersul tău. E apăsat, de parcă şi-ar căuta mereu un punct de sprijin în real, uneori e stângaci, ca şi cum paşii tăi ar pluti, fără ca măcar să atingă pământul. Te privesc întotdeauna când mergi şi lângă tine pare că niciodată n-ar fi atât de greu să te pierd. Te simt când te apropii, când te depărtezi brusc, îţi cunosc pe de rost de-a-ntreg mersul.
Îmi plac ochii tăi. Sunt cafenii, ca şi cum toată culoarea nisipului ars de soare s-ar fi scurs în ei, sunt blânzi, încât nicio tresărire nu pot descoperi în irişii lor, sunt misterioşi, ca o carte antică, din care nu pot afla adevărul decât dacă îmi dai voie tu să citesc printre rânduri. Le-aş săruta, neîndoielnic, fără cea mai mică ezitare, pleoapele pe care mi le întipăresc zilnic în minte, şi pe care doar mi le imaginez cum se închid, noaptea, pentru somn.
Îmi place răsuflarea ta. Uneori e caldă, alteori fierbinte, precum o flacără care mă arde, dar care nu e conştientă însă că arsura aceea îmi aţâţă şi mai mult sângele în vene şi îmi revigorează simţurile. Îmi plac buzele tale atunci când rosteşti cuvinte necunoscute, înţelese pe jumătate, când le explici în cel mai mic detaliu, când le rotunjeşti sunetele şi le modelezi forma. Mi le închipui doar că au gustul unui fruct interzis, nedescoperit de oameni, pentru care aş fi gata să mă topesc, dacă ăsta ar fi ultimul manifest al sărutului.

Îmi placi tu.

luni, 4 iulie 2011

divin




Linişte. Hotelul îşi duce în spate minutele grele până spre dimineaţă când mă voi trezi din nou în forfota glasurilor de militari ori în sunetul fanfarei care le face încălzirea. Nici nu cred că aici, în calmul acesta aproape cosmic, unde miile de oameni sunt pelerini în căutarea spiritualităţii şi a sinelui, a împlinirii sufleteşti şi a reîntregirii trupeşti, mi-aş putea găsi mai bine echilibrul spulberat în ultima vreme de grijile lumeşti. Aici e oaza aceea de linişte în care nu mai încape nimic altceva, în care numai gândul că aş putea să mă contopesc cu minunile cerului îmi dă suflul lipsă de până acum. Dacă nu demult simţeam că mă sufoc în jocurile groteşti ale omenirii, de data aceasta am impresia că mă dezvolt, că evadez, că zbor. Nu e doar pentru că e linişte, e şi pentru că e tumult. Un asalt de senzaţii copleşitoare care îmi cern inima prin sita lor pătrunsă de miraj, de divin. E un divin pe din două şi nu ştiu cum să îl contopesc. E divinul din tine, care mă face să mă predau sentimentelor profunde, ancorate în sfera realităţii tale, e divinul din Tine, care mă face să mă retrag în carapacea mea, ancorată în sfera irealităţii Tale.

duminică, 3 iulie 2011

misterul ochilor cafenii


Îi contemplu. Din când în când. Timid. Au gene negre. Sprâncene stufoase şi arcuite. Mă privesc fix. Apoi mă evită. Într-o secundă sunt surâzători. Într-alta, gânditori. Sau chiar trişti. Sunt enigmatici. Ascund mistere. Dar şi ataşament. Noaptea îi face şi mai frumoşi. Şi mai intenşi. Aproape întunecaţi. Soarele însă îi deschide, îi luminează. Se reflectă în ei ca-ntr-o oglindă. Devin liniştitori. Sclipirea lor e minunată. Uluitoare. Nu mă satur de ei. Niciodată. Îi visez. Îi caut. Îmi lipsesc peste zi. Îi aştept. Îi iubesc. Sunt oaza mea de linişte. De exaltare. De împlinire. Sunt ochii tăi cafenii. Plini de mister.

vineri, 17 iunie 2011

pentru o clipă în plus...


Mi te infiltrez puţin câte puţin, în suflet, ca şi cum mi-aş picura o perfuzie în vene, să mă pot întrema mai multă vreme cu prezenţa ta. Eşti aici, te privesc de fiecare dată când treci, îţi urmăresc gesturile şi mişcările, îţi calculez minutele până la întoarcere, te aştept şi îmi fac scenarii în minte ce aş putea să îţi spun azi. Mă simt de parcă aş fi un fan obsedat de un idol, deşi de multe ori îmi spun că ar trebui să îţi abandonez definitiv, ori poate numai o perioadă, zâmbetul, cuvintele şi apropierea. Mă fac să mă simt şi mai vulnerabil atunci când sunt lângă tine şi mi-e teamă că în final voi face poate un gest greşit care mi-ar anihila orice comunicare cu tine. Am să cedez tentaţiei de a vrea mai mult, cu toate că până acum m-am mulţumit cu puţin, şi numai şi atingerea degetelor tale, involuntar, m-a făcut să tresar şi să-mi spun că e greşit ceea ce simt. Câteodată încerc să te ţin deoparte şi chiar reuşesc, dar numai pentru câteva minute. Apoi, dorul mă cuprinde treptat şi mă învăluie şi îmi cere cu disperare să te văd, măcar o clipă. Ştiu când trebuie să pleci, ştiu când trebuie să vii, îţi aud vocea şi ştiu că eşti tu, îţi aud râsetul, paşii când treci, şi mi-e greu să cred că vreau să pun stavilă tuturor acestor lucruri. Cum să pot însă depăşi o zi, fără toate acestea, când pentru un minut cu tine, aş lăsa instantaneu totul deoparte? A trebuit oare să vin până aici că să te găsesc?

sâmbătă, 4 iunie 2011

vitae sanctuarium

Privesc, ca şi cum aş şti pe dinafară, dintotdeauna, mersul bizar al timpului, orologiul mare de perete care, prin gongul său macabru, îmi scrijeleşte inima şi creierul într-un mod apocaliptic, tulburând liniştea supremă a fiecărei ore. Nu-mi dau seama dacă e trecut de douăsprezece noaptea, dar numărând gongurile de până acum, am impresia că stau deja aici de o veşnicie. Nu există nimic împrejurul meu, decât zidurile mucegăite ale turnului înalt de piatră, unde îmi duc existenţa de câteva decenii încoace. Am renunţat de mult la lumea de dinafară, la toate tentaţiile care pun piedică împlinirii depline, la păcatele muritorilor închişi în carapacea lor veninoasă, pentru un loc unde să mă descopăr, să inventez doar cu mintea mea jocuri absurde ale realităţii, unde să mă apropii permanent de dimensiuni magistrale, absolute, paralele cu exteriorul putrefact. Nu am în faţa mea decât orologiul acesta din lemn vechi, pentru a-mi putea calcula minutele ultime din viaţă. Penitenţa crudă pe care mi-am ales-o singur e în fapt cea mai umilă dintre toate şi nu am nici cea mai mică urmă de îndoială că nu o voi putea duce până la capăt. Nu beau decât o cană de apă pe zi şi mă hrănesc doar cu o coajă de pâine, pe care gardienii turnului mi le strecoară seara, pe sub prag. Le mulţumesc cu un ciocănit slab în uşă, iar ei înţeleg de fiecare dată că această mulţumire tacită vine din faptul că de când am intrat de bună-voie în această temniţă a sufletului, am încetat să mai vorbesc. Uneori cred că nici nu mai cunosc cuvintele ori semnificaţia lor, dar mi le imaginez în minte. Nu vreau să mai vorbesc niciodată, ci doar să mă rog şi să meditez. Să cunosc toate căile prin care îmi pot purifica sufletul. E vremea să mă confund cu absolutul. Sanctuariul meu se umple din nou de zgomotul asurzitor al bătăilor gongului. Simt. Mă simt şi îmi simt bătăile inimii. Pulsez.

miercuri, 1 iunie 2011

non è possibile


te rostesc instinctiv, ba cu glasul în şoaptă, ba-n gând,
toate drumurile mele duc către tine, ca atunci când
în vremuri apuse duceau spre zidurile vestitei Rome -
ma non è possibile amare così il tuo nome... 

îţi ştiu pe dinafară toate cuvintele, nimic n-am uitat,
şi iubesc îndeajuns limba în care le pronunţi apăsat,
chiar dacă nu le cunosc înţelesurile confuze şi echivoce -
ma non è possibile amare così la tua voce... 

uneori te privesc cum zâmbeşti, emanând bucuria,
genele lungi şi negre îţi ascund alteori stângăcia,
parcă-ncet, pe obraz, toată fericirea ţi-ai scris-o -
ma non è possibile amare così il tuo sorriso... 

fug de tot ce înseamnă prezenţa ta şi mi-e teamă,
dar te caut mereu atunci când singurătatea te cheamă,
inima mea simte de-o vreme în direcţii ireversibile -
ma non è possibile amarti così... è impossibile.

joi, 26 mai 2011

confusione

Ne furăm privirile de câte ori le găsim adumbrite peste simţurile noastre, dar nu avem încă certitudinea că locul lor ar trebui să fie acolo, între emoţie şi tăcere. Ne spunem cuvinte banale, ca şi cum înţelesurile lor ar trebui să evolueze dincolo de capriciile a două limbi îngemănate, rostite doar pe jumătate. Ne intersectăm drumurile minţii şi cele ale inimii, fără a şti însă dacă ar fi normal să se întâmple aşa. Toate acestea nu îţi arată însă decât că meandrele unei apropieri sau mai mult reprezintă de fapt "una confusione". E cuvântul pe care l-am înţeles perfect din această lectură ambiguă a sufletelor şi a limbii. Ce ne putem spune în fapt, să nu dăm şi mai mult frâu acestei "confusione"? Dar ce ne împinge să continuăm, ştiind de la bun început că nu ar fi indicat să se întâmple altceva? Vreau să înţeleg ce te face să fii astfel, să taci, atunci când ar trebui să-mi spui cu voce tare "confusione", să priveşti, atunci când ar trebui să eviţi, să zâmbeşti, atunci când nu ar trebui să-ţi pese că eu o fac. 

luni, 4 aprilie 2011

s-o caute cineva pe Luiza!

"-S-o caute cineva pe Luiza!", am auzit deodată în spatele meu, şi toate privirile s-au întors spre mine, acuzator, de parcă eu aş fi fost autorul dispariţiei sopranei. Regizorul m-a privit cu ochii aproape ieşiţi din orbite, ca un fel de personaj mitic, dintr-un basm macabru. Am ridicat din umeri. De fapt, de câteva ore, nimeni n-o mai văzuse la repetiţie pe Luiza Florescu, eroina principală a piesei. O căutaserăm cu toţii în cabina ei, pe coridoare, în culise, dar nici urmă de ea, ca şi cum ar fi înghiţit-o pământul. 
"-Ce staţi aşa, ca nătângii, şi vă uitaţi ca la circ? În douăzeci de minute intrăm pe scenă." Regizorul scotea foc pe nări, ca un balaur furios. Nimic nu-i putea calma exasperarea. Se agita ca leul în cuşcă, bătea cu piciorul în podeaua din lemn, de aveam impresia că din moment în moment o să ne prăbuşim cu totul peste orchestră. "Cine dracu' a pus florile astea aici? Astea vin sus... la balcon. Unde e? Unde s-a dus? Să mi-o scoateţi din piatră seacă...", şi-a adus el, din nou, aminte, de dispariţia sopranei.
"-Am căutat-o peste tot...", am îngăimat eu, cu vocea joasă, de teamă să nu-l înfurii şi mai tare pe regizor. Luiza nu întârziase niciodată la o repetiţie, darmite la o premieră. Oare ce se putuse întâmpla cu ea? "Poate i s-a făcut rău...", am mai adăugat. Regizorul s-a uitat la mine cu sprâncenele încruntate.
"-Tu cine dracului eşti? Nu te-am mai văzut până acum... Ce cauţi pe scenă?" Apoi, în secunda următoare, parcă uitând întru totul de mine, s-a întors spre ceilalţi: "S-o caute cineva pe Luiza!"

unde este Luiza? aştept comentarii.

vineri, 25 martie 2011

moartea, ca ultim preludiu

Moartea... ce sintagmă stupidă într-un context ireal... Ea, care ne ia pe neaşteptate, în regatul ei de umbre, pe fiecare în parte, fără să ţină cont de toţi cei pe care îi lăsăm în urmă... Pe nea Sergiu îl ştiam încă de când nici nu făcusem primii paşi în viaţă, însă nu-mi amintesc mai nimic despre el din vremurile acelea. Ştiam doar din ce îmi povestise el, când mă făcusem mai mărişoară, în serile de august când stăteam la poveşti pe pridvorul casei sale, privind asfinţitul cum îşi elibera flăcările pe cer. El fusese cel care îmi cumpărase prima bicicletă şi mă învăţase cum să pedalez fără mâini, bucurându-se la fiecare chiot pe care îl scoteam şi mângâindu-mi fiecare julitură de la atâtea căzături. Nu avusese niciodată copii şi ţinea la mine ca la ochii din cap, aşa cum îmi mărturisea în dese rânduri. Soţia lui, tanti Varvara, îl părăsise când eu aveam zece ani, pentru un soldat aciuat la noi în sat, în timpul războiului. De atunci, nu se mai căsătorise niciodată şi cred că o iubea în continuare, pentru ca adeseori îl surprindeam cu privirile aţintite la o fotografie veche din care tanti Varvara, tânără fiind, cu părul negru, prins într-o coadă bogată, la un iarmaroc, pe vremea când abia se luaseră, îi zâmbea galeş. "Mădălino", îmi spunea el, grav, de parcă eu, la vârsta mea puteam înţelege toate tainele acelor sentimente, "iubirea îi schimbă pe oameni, dar n-o lăsa vreodată să te schimbe pe tine". Abia mai târziu, când Dumitru, băiatul cu ochi verzi, vecin cu mine peste drum, care mi-a tulburat trăirile mele de fetişcană, a plecat la oraş, la studii, mi-am dat seama ce voia să-mi spună nea Sergiu. Iubirea, căci despre ea era vorba, mă topea din picioare şi mă schimba iremediabil. Cu timpul, l-am uitat... Dar de ce vorbesc de nea Sergiu la trecut? Pentru că mă aflu aici, în biserica asta cu icoane pictate cu măiestrie pe pereţi, cu miros de lumânări şi tămâie, cu bocete şi glasul preotului Silvestru care îşi spune predica repezit, cu glas răguşit, doar să ajungă mai repede la pomană, în faţa coşciugului în care nea Sergiu, cu mâinile împreunate peste piept, îşi doarme ultimul somn. Îl privesc în tăcere, cu lacrimi ascunse de după gene, cum stă aşa, liniştit, de parcă m-ar aştepta pe mine să-l scutur de mânecă, să se trezească, bolborosind, şi să-l iau la plimbare prin grădină, să-mi povestească despre cum albinele îşi croiesc drum spre stup, după ce lalelele roşii le-au dăruit din mireasma lor îmbelşugată. În dreapta mea e tanti Varvara, fără soldatul ei care s-a prăpădit de mult, la fel de cochetă, dar cu povara anilor pe chip. Nu plânge şi nu ştiu dacă o doare. Nici nu ştiu dacă nea Sergiu ar mai recunoaşte-o după atâta timp, dar cu siguranţă că ar iubi-o ca la început. E îmbrăcat în costumul acela negru, din doc, pe care i l-am luat eu, acum o vară, dintr-un magazin de pe Lipscani. Parcă-l şi aud, cum m-a muştruluit o zi întreagă, pentru că am cheltuit banii pe prostii: "Lino, ţine-ţi banii pentru zestre, că pe mine m-or băga în groapă şi în nădragii ăştia peteciţi, că doar nu m-o lua Dumnezeu la rost când o să ajung dinaintea Lui!". Aud clopotele... Oamenii adunaţi în biserică rostesc împreună cu părintele Silvestru un ultim "Amin" şi "Să-i fie ţărâna uşoară". Se lasă liniştea... Îmi iau rămas bun de la omul care m-a învăţat să iubesc viaţa şi îi sărut mâinile reci, împreunate peste piept. Bocetele întrerup dintr-odată calmul divin. Mă retrag într-un colţ şi privesc spre uşă. Moartea e acolo... O văd. Îl aşteaptă pe nea Sergiu...

luni, 21 martie 2011

cine te crezi?

cine te crezi, să-mi faci lumea să pară un templu,
prea departe de orice simţăminte ţi-aş cere,
de unde, aura ta, printre zei, înglodiţi de putere,
ca pe-o rară minune, eu, drept sclav, s-o contemplu?

cine te crezi, să aprinzi lumină în ochii mei trişti,
mai apoi, să o stingi cu-ntuneric şi ceaţă,
ca şi cum aş gusta pe-ndelete o fărâmă de viaţă,
doar să-mi vindec blestemul că prin mine exişti?

cine te crezi, să ridici catapulte de-a rândul,
tot sperând, trupul meu, să-l striveşti pe de-a-ntreg?
de ce vrei să mă rupi în fâşii? nu-nţeleg...
zgârm, învins şi căzut pe-o redută, pământul.

cine te crezi, să dai aripi simţirilor mele nătânge,
şi-n spate, pumnalul, adânc, să-mi înfigi pân' la os?
de iertările tale tardive să m-agăţ? ce folos...
mi-aş trăi prăbuşirea aşa, îmbibată cu sânge...

duminică, 20 martie 2011

nimic înseamnă... nimic


De ce oare ne ataşăm de oameni, fără să avem cea mai mică îndoială că, prin apropierea lor, nu facem altceva decât să deschidem portiţa spre suferinţă? Cine sunt ei, aceia care se insinuează treptat în sufletele noastre, drept un joc al sentimentelor suprapuse, indiferenţi mai apoi la durerea pe care o pot lăsa după plecare? Dacă am putea şti din start că oamenii aceia nu poartă în ei decât indiferenţă ori neputinţa de a dărui ceea ce, plini de speranţă, am aştepta noi de la ei, atunci cu siguranţă că i-am evita pentru a nu cădea în capcana unei dezamăgiri; însă aşa e în firea noastră, să ne aruncăm orbeşte în lumea lor, fără a fi conştienţi că ne-ar răni mult mai adânc prezenţa lor palpabilă. Şi-atunci, mă întreb, după atâtea dezamăgiri, de ce tot continui să ignor semnele care îmi arată clar că oamenii aceia nu fac parte din viaţa mea pentru că ei ar vrea, ci pentru că eu, forţat, îi tot trag cu o funie invizibilă tot mai aproape de mine? Sunt atât de sfâşiat sufleteşte încât, şi chiar dacă aripile îmi sunt frânte şi le văd rămăşiţele pe pământ, lângă mine, eu tot mai visez că vreodată am să mai pot zbura? Cine le-a permis oare oamenilor acelora să îmi invadeze gândurile, dacă nu eu, cu bună ştiinţă? Nu mă condamn pentru că i-aş fi lăsat să intre, ci pentru că nu am puterea să-i las să plece. Şi pentru că, aşa, tot continuând să-i ţin acolo, legaţi de inima mea, nu fac altceva decât să rup bucată cu bucată din ea, de fiecare dată când cineva se desprinde brutal, nemaiputând îndura încătuşarea aceea nemiloasă. Oamenii aceia nu vor putea înţelege niciodată cum e să simţi, vor trăi întotdeauna prin prisma sentimentelor lor, nu şi a celorlaţi, care şi-ar pune mai presus propria suferinţă doar pentru a-i percepe cu adevărat, atunci când nimeni nu ar fi în stare să o facă. După părerea mea, oamenii aceia, deşi par a nu şti ceea ce-şi doresc cu adevărat, de fapt ştiu mai bine decât oricine cum să ne facă să credem asta. Îi invidiez, pe de o parte, pentru puterea lor de a fi indiferenţi la sentimentele altora, pe de altă parte însă îi compătimesc, pentru că la un moment dat, vor trece prin aceleaşi stări ca şi mine. Dar, desigur, va fi târziu şi pentru mine, şi pentru ei...

vineri, 18 martie 2011

A(m)ICI


"Dacă vreodată aş vrea ca cineva să-mi "trateze" inima de singurătate, aş vrea ca tu să o faci", ţi-am spus pe neaşteptate, neştiind însă cum să-mi ascund mai bine ochii în pământ, să nu le poţi vedea întunericul care îi cuprinsese dintr-odată. Mi-a trebuit totuşi multă vreme să înţeleg că nu aveai remediul necesar. Inima mea nu putea fi vindecată de nicio rană, şi sensibilitatea ei se accentua treptat, de parcă suflul ei îmi oprea viaţa în piept. O simţeam că bate, dar nu pentru că boala ei s-ar fi agravat, ci pentru că tu, în loc să o domoleşti, o aţâţai şi mai tare, în vâltoarea unei simţiri copleşitoare, nedesluşită în totalitate de mine. "Nu te pot face să te simţi mai bine", mi-ai mărturisit tu, ca şi când ţi-ar fi lipsit instrumentele necesare vindecării ei. "Durerea aceasta, strânsă de-a lungul vremii în tine, va fi şi mai profundă dacă mă vei lăsa să mă apropii mai mult. Şi nu pot. Trebuie să privesc înapoi, să analizez ceea ce inima mea însăşi trăieşte. Cum pot vindeca eu oare o nefericire, când propria mea nefericire mă macină?". Aproape că mi-era imposibil să te percep şi să-ţi percep sensurile cuvintelor. Adică, tu, de dincolo de linia aceea invizibilă care ne despărţea vieţile, nici măcar nu îndrăzneai să păşeşti spre mine. Mă întrebam chiar dacă exişti cu adevărat în realitatea aceasta nemiloasă şi nu eşti doar o fantasmă plămădită de mintea mea."Şi-atunci?", am murmurat, fără ca măcar să mă pot auzi eu, pe mine însumi. " Ce pot să fac, când inima mea simte doar în prezenţa ta?". "Atunci", mi-ai replicat tu, ca într-o piesă de teatru a sufletelor, "să rămânem "A(m)ICI!"
tu mă vindeci de mine, de trecut mă desprinzi,
dar în inima-mi tristă mii de flăcări aprinzi,
şi mi-e teamă c-aş arde, şi m-aş stinge apoi,
neavând trebuinţă nici de vânt, nici de ploi.

şi-ar rămâne din mine mici fărâme pe care
mâna ta, să le-adune, n-ar putea fi în stare.
ţi-ar lăsa peste piele, sfâşietor, cicatrici,
la răspunsul acela:  "să rămânem "A(m)ICI!"

luni, 14 martie 2011

how could un angel break my heart


I heard he sang a lullaby
I heard he sang it from his heart
When I found out thought I would die
Because that lullaby was mine
I heard he sealed it with a kiss
He gently kissed her cherry lips
I found that so hard to believe
Because his kiss belonged to me

How could an angel break my heart
Why didn't he catch my falling star
I wish I didn't wish so hard
May be I wished our love apart
How could an angel break my heart

I heard her face was white as rain
Soft as a rose that blooms in May
He keeps her picture in a frame
And when he sleeps he calls her name
I wonder if she makes him smile
The way he used to smile at me
I hope she doesn't make him laugh
Because his laugh belongs to me

în căutarea inimii pierdute(5)

aventurile prinţului Visător în ţinutul zdrobitorilor de inimi: basm modern


Capitolul 5: Castelul fantomelor Duncaniade
eram încă sub vraja focului şi-a apei care
îşi picurau în mine stropii de vâltoare,
când, bâjbâind prin întunericul de-afară,
căzut pe gânduri şi strivit de vise,
m-am regăsit de dinaintea unei namile groteşti,
o temniţă de suflete, odinioară,
- numai privind-o,-ai fi putut să te-ngrozeşti -
pe care schelele înalte durerea-şi construise:
era castelul sumbru, unde-şi târâiau, monade,
ciudata existenţă, fantomele Duncaniade.
un scârţâit de uşă mi-a scăldat timpanul,
şi frica mi-a pătruns adânc, în piele,
când, după geamul fumuriu, prins cu zăbrele,
un chip de om, pe jumătate palid şi livid,
ca pe-o povară, umbra, tot trăgându-şi-o pe zid,
brutal, deodată, mi-a tăiat elanul.
"cine te crezi?", i-am zis atunci, cu tremurat în glas,
"să dai, aşa, fără de veste, buzna-n lumea mea,
de parcă-n viaţa asta niciun om n-a mai rămas,
şi tu eşti singurul care-ai putea
prin întuneric, să-mi călăuzeşti neobositul pas?"
şi, brusc, din teacă sabia cu vârf de-argint mi-am scos
şi-am îndreptat-o, spre fantomă, fioros.
"nevoie nu-i de sabie, drumeţ pribeag",
şi-a arătat fantoma către mine ochii plânşi,
şi apărându-şi trupul slab c-un giulgi subţire,
"şi nici să te-nspăimânt nu mi-este-n fire
- de vrei, în spate pot oleacă să mă trag -
nici nu mai sunt pe după ziduri, alţii,-ascunşi.
ştiu ce-ţi doreşti. tot cauţi şi mai speri:
o inimă care să-ţi fiarbă sângele în vene,
dar te răneşti prea mult, prea groaznice dureri,
în aspre încercări şi trude gordiene.
am şi eu inimă, străine, dar mi-e dată,
şi-aş cere-o înapoi, ca să ţi-o pun în piept,
să vezi, că-n schimbul ei, nimic n-am să aştept,
să-ţi fie doar călătoria împăcată.
ori poate c-ai o inimă şi tu, dar te tot minţi,
poate că-i chiar în piept la tine, dar n-o simţi."
astfel şi-a confesat fantoma Duncaniadă
soarta care din suflet nu-nceta să roadă.
ce trebuia să fac? să mă întorc şi să mă dau bătut,
şi resemnat, să-mi schingiui minţile-n trecut,
sau să mai sper o inimă a mai găsi? 
sunt Visător şi nimeni nu m-ar putea opri.

duminică, 13 martie 2011

în căutarea inimii pierdute(4)

aventurile prinţului Visător în ţinutul zdrobitorilor de inimi: basm modern


Capitolul 4: Tărâmul de apă şi foc al Copilului-Zeu
încă-mi mai răsuna în minte lira fermecată,
atunci când am ajuns pe-o margine de lume,
în care focul se îngemăna cu apa mării:
era tărâmul zeului-copil fără de nume.
nici n-aş fi zămislit cu gândul meu, vreodată,
un alt miracol mai sublim, care de-ndată
să fi putut a-mi pune stavilă visării.
m-am strecurat, tiptil, călcând pe palisadă,
şi m-am înfăţişat de dinainte-i, sclav mirării,
de focul ce înconjura altarul elizeu,
şi apa care se scurgea, -nteţindu-l, din cascadă.
"sunt Visătorul...". "ştiu", m-a întrerupt copilul-zeu,
făcându-mi semn a trece peste punte,
"venit-ai de departe, dincolo, de peste munte,
în căutarea unei inimi ce-ai pierdut în luptă.
îţi ştiu povestea, Visătorule, e parcă ruptă
nu din fantasme, ci din viaţă înseşi.
dar mi te-ntreb, atunci, ce rost că plânseşi,
când inimi sunt atâtea cât n-ai crede?
slăvit, de sus, Acel ce ni le-a dat, să fie!"
nici că găseam mai mare bucurie,
decât a asculta cuvintele ce-mi linişteau tumultul.
"eu, călătorule, îţi înţeleg avântul,
destinul, ce prin sfera asta te precede,
însă n-aş şti cum să-ţi ghidez pe mai departe drumul,
când piedici ai să-ntâmpini cu duiumul,
şi să mă ierţi, din inima mea frântă-n toate
că nu-ţi pot oferi decât jumate."
"mărite zeu", i-am spus, "eşti mult prea bun,
şi-n trupul tău ar fi un gol prea mare,
şi-ai să-ţi dai seama, mai târziu, cât doare
că mi-ai dat mie, unui Visător nebun,
o inimă ce nu-ţi mai bate pe de-a-ntreg.
mă iartă, tu, Copile-zeu, că nu aleg,
ofranda ce mi-ai dăruit, să o primesc.
cu jumătăţi de inimi, eu nu pot să trăiesc."
nici nu mai ştiu dacă era doar apa,
sau focul, cele care m-au făcut să mă-nfior,
ori poate ochii zeului, pe care pleoapa,
în semn de mulţumire, s-a închis uşor, 
dar pentru-ntâia oară, din mlaştina de vise,
de unde-aş fi crezut că n-am să mă ridic,
deşi n-aveam în suflet decât răni deschise,
simţit-am că am tot. nu îmi lipsea nimic. 

vineri, 11 martie 2011

în căutarea inimii pierdute(3)

aventurile prinţului Visător în ţinutul zdrobitorilor de inimi: basm modern



Capitolul 3: Ruinele aedului Divian
mult mai târziu, când nici nu mai zăream în spate
palatul unde-am plâns întâia dată,
pe-o creastă naltă,-n munte ridicată,
am auzit cântări, de parc-un heruvim din cer,
în sunete de harpă şi de liră-acompaniate,
îşi povestea, pe muzici calde, pline de mister,
destinul în ruine, schiţat după un plan:
eram de dinaintea unui templu sfânt, ameţitor,
unde-şi trăia ursita, din frânturi, aedul Divian.
"cu ce gând mi te-arăţi, străine călător,
ce cauţi pe meleagurile astea pustiite?
apropie-te, să te văd la chip. cioplite,
pe frunte-ţi par tristeţile de muritor",
mi-a zis aedul, brusc oprindu-şi cântul.
"ce tot străbaţi în lung şi-n lat pământul?"
m-am înclinat smerit, scoţându-mi cuşma veche,
ca-n faţa unui rege-al nemuririi:
"îmi caut inima şi sufletul-pereche,
pierdute-n bătălia nemiloasă-a fericirii."
"tu crezi c-aici, în locurile-acestea triste",
s-a încruntat aedul Divian, frecându-şi barba,
"se încăpăţânează fericirea să existe?
habar n-ai tu de formele ei nihiliste.
cum vezi, aici nu creşte niciodată iarba,
nu curg nici ape limpezi în fântână,
n-auzi nici păsări, ori vreun zbor timid de fluturi.
sunt numai eu, cu lira mea bătrână,
şi zidurile templului pe post de scuturi."
"şi inima?" am întrebat încet,
ca să nu-l mânii şi mai tare pe rapsod,
din prea ciudatul lui simbolic episod.
"ce faci cu ea? oare-ţi mai bate-n piept?"
"străine", m-a apostrofat el, violent,
deasupră-mi ridicându-se ca o furtună,
"visezi prea sus, te-arunci inconştient,
în lumea asta animalică, nebună,
făr' să mai iei aminte c-ai plecat, de ieri,
pe-un drum ce nu te duce nicăieri.
eu am o inimă, că de-asta-mi cânt melancolia,
dar nu-i de dat. cu-atât mai mult, chiar ţie,
ce nu ştii-a-ţi ţine-n viaţă temelia.
te-ntoarce dară înapoi în visul tău - hazlie
îţi pare pe de-a-ntreg călătoria."
aşa m-a dojenit aedul Divian, în pripă,
punând menirii mele pecetea de risipă.
i-am mulţumit, tacit, şi l-am lăsat cu lira,
să-i cânte mai departe, destinului, satira.

cauta!