vineri, 25 martie 2011

moartea, ca ultim preludiu

Moartea... ce sintagmă stupidă într-un context ireal... Ea, care ne ia pe neaşteptate, în regatul ei de umbre, pe fiecare în parte, fără să ţină cont de toţi cei pe care îi lăsăm în urmă... Pe nea Sergiu îl ştiam încă de când nici nu făcusem primii paşi în viaţă, însă nu-mi amintesc mai nimic despre el din vremurile acelea. Ştiam doar din ce îmi povestise el, când mă făcusem mai mărişoară, în serile de august când stăteam la poveşti pe pridvorul casei sale, privind asfinţitul cum îşi elibera flăcările pe cer. El fusese cel care îmi cumpărase prima bicicletă şi mă învăţase cum să pedalez fără mâini, bucurându-se la fiecare chiot pe care îl scoteam şi mângâindu-mi fiecare julitură de la atâtea căzături. Nu avusese niciodată copii şi ţinea la mine ca la ochii din cap, aşa cum îmi mărturisea în dese rânduri. Soţia lui, tanti Varvara, îl părăsise când eu aveam zece ani, pentru un soldat aciuat la noi în sat, în timpul războiului. De atunci, nu se mai căsătorise niciodată şi cred că o iubea în continuare, pentru ca adeseori îl surprindeam cu privirile aţintite la o fotografie veche din care tanti Varvara, tânără fiind, cu părul negru, prins într-o coadă bogată, la un iarmaroc, pe vremea când abia se luaseră, îi zâmbea galeş. "Mădălino", îmi spunea el, grav, de parcă eu, la vârsta mea puteam înţelege toate tainele acelor sentimente, "iubirea îi schimbă pe oameni, dar n-o lăsa vreodată să te schimbe pe tine". Abia mai târziu, când Dumitru, băiatul cu ochi verzi, vecin cu mine peste drum, care mi-a tulburat trăirile mele de fetişcană, a plecat la oraş, la studii, mi-am dat seama ce voia să-mi spună nea Sergiu. Iubirea, căci despre ea era vorba, mă topea din picioare şi mă schimba iremediabil. Cu timpul, l-am uitat... Dar de ce vorbesc de nea Sergiu la trecut? Pentru că mă aflu aici, în biserica asta cu icoane pictate cu măiestrie pe pereţi, cu miros de lumânări şi tămâie, cu bocete şi glasul preotului Silvestru care îşi spune predica repezit, cu glas răguşit, doar să ajungă mai repede la pomană, în faţa coşciugului în care nea Sergiu, cu mâinile împreunate peste piept, îşi doarme ultimul somn. Îl privesc în tăcere, cu lacrimi ascunse de după gene, cum stă aşa, liniştit, de parcă m-ar aştepta pe mine să-l scutur de mânecă, să se trezească, bolborosind, şi să-l iau la plimbare prin grădină, să-mi povestească despre cum albinele îşi croiesc drum spre stup, după ce lalelele roşii le-au dăruit din mireasma lor îmbelşugată. În dreapta mea e tanti Varvara, fără soldatul ei care s-a prăpădit de mult, la fel de cochetă, dar cu povara anilor pe chip. Nu plânge şi nu ştiu dacă o doare. Nici nu ştiu dacă nea Sergiu ar mai recunoaşte-o după atâta timp, dar cu siguranţă că ar iubi-o ca la început. E îmbrăcat în costumul acela negru, din doc, pe care i l-am luat eu, acum o vară, dintr-un magazin de pe Lipscani. Parcă-l şi aud, cum m-a muştruluit o zi întreagă, pentru că am cheltuit banii pe prostii: "Lino, ţine-ţi banii pentru zestre, că pe mine m-or băga în groapă şi în nădragii ăştia peteciţi, că doar nu m-o lua Dumnezeu la rost când o să ajung dinaintea Lui!". Aud clopotele... Oamenii adunaţi în biserică rostesc împreună cu părintele Silvestru un ultim "Amin" şi "Să-i fie ţărâna uşoară". Se lasă liniştea... Îmi iau rămas bun de la omul care m-a învăţat să iubesc viaţa şi îi sărut mâinile reci, împreunate peste piept. Bocetele întrerup dintr-odată calmul divin. Mă retrag într-un colţ şi privesc spre uşă. Moartea e acolo... O văd. Îl aşteaptă pe nea Sergiu...

luni, 21 martie 2011

cine te crezi?

cine te crezi, să-mi faci lumea să pară un templu,
prea departe de orice simţăminte ţi-aş cere,
de unde, aura ta, printre zei, înglodiţi de putere,
ca pe-o rară minune, eu, drept sclav, s-o contemplu?

cine te crezi, să aprinzi lumină în ochii mei trişti,
mai apoi, să o stingi cu-ntuneric şi ceaţă,
ca şi cum aş gusta pe-ndelete o fărâmă de viaţă,
doar să-mi vindec blestemul că prin mine exişti?

cine te crezi, să ridici catapulte de-a rândul,
tot sperând, trupul meu, să-l striveşti pe de-a-ntreg?
de ce vrei să mă rupi în fâşii? nu-nţeleg...
zgârm, învins şi căzut pe-o redută, pământul.

cine te crezi, să dai aripi simţirilor mele nătânge,
şi-n spate, pumnalul, adânc, să-mi înfigi pân' la os?
de iertările tale tardive să m-agăţ? ce folos...
mi-aş trăi prăbuşirea aşa, îmbibată cu sânge...

duminică, 20 martie 2011

nimic înseamnă... nimic


De ce oare ne ataşăm de oameni, fără să avem cea mai mică îndoială că, prin apropierea lor, nu facem altceva decât să deschidem portiţa spre suferinţă? Cine sunt ei, aceia care se insinuează treptat în sufletele noastre, drept un joc al sentimentelor suprapuse, indiferenţi mai apoi la durerea pe care o pot lăsa după plecare? Dacă am putea şti din start că oamenii aceia nu poartă în ei decât indiferenţă ori neputinţa de a dărui ceea ce, plini de speranţă, am aştepta noi de la ei, atunci cu siguranţă că i-am evita pentru a nu cădea în capcana unei dezamăgiri; însă aşa e în firea noastră, să ne aruncăm orbeşte în lumea lor, fără a fi conştienţi că ne-ar răni mult mai adânc prezenţa lor palpabilă. Şi-atunci, mă întreb, după atâtea dezamăgiri, de ce tot continui să ignor semnele care îmi arată clar că oamenii aceia nu fac parte din viaţa mea pentru că ei ar vrea, ci pentru că eu, forţat, îi tot trag cu o funie invizibilă tot mai aproape de mine? Sunt atât de sfâşiat sufleteşte încât, şi chiar dacă aripile îmi sunt frânte şi le văd rămăşiţele pe pământ, lângă mine, eu tot mai visez că vreodată am să mai pot zbura? Cine le-a permis oare oamenilor acelora să îmi invadeze gândurile, dacă nu eu, cu bună ştiinţă? Nu mă condamn pentru că i-aş fi lăsat să intre, ci pentru că nu am puterea să-i las să plece. Şi pentru că, aşa, tot continuând să-i ţin acolo, legaţi de inima mea, nu fac altceva decât să rup bucată cu bucată din ea, de fiecare dată când cineva se desprinde brutal, nemaiputând îndura încătuşarea aceea nemiloasă. Oamenii aceia nu vor putea înţelege niciodată cum e să simţi, vor trăi întotdeauna prin prisma sentimentelor lor, nu şi a celorlaţi, care şi-ar pune mai presus propria suferinţă doar pentru a-i percepe cu adevărat, atunci când nimeni nu ar fi în stare să o facă. După părerea mea, oamenii aceia, deşi par a nu şti ceea ce-şi doresc cu adevărat, de fapt ştiu mai bine decât oricine cum să ne facă să credem asta. Îi invidiez, pe de o parte, pentru puterea lor de a fi indiferenţi la sentimentele altora, pe de altă parte însă îi compătimesc, pentru că la un moment dat, vor trece prin aceleaşi stări ca şi mine. Dar, desigur, va fi târziu şi pentru mine, şi pentru ei...

vineri, 18 martie 2011

A(m)ICI


"Dacă vreodată aş vrea ca cineva să-mi "trateze" inima de singurătate, aş vrea ca tu să o faci", ţi-am spus pe neaşteptate, neştiind însă cum să-mi ascund mai bine ochii în pământ, să nu le poţi vedea întunericul care îi cuprinsese dintr-odată. Mi-a trebuit totuşi multă vreme să înţeleg că nu aveai remediul necesar. Inima mea nu putea fi vindecată de nicio rană, şi sensibilitatea ei se accentua treptat, de parcă suflul ei îmi oprea viaţa în piept. O simţeam că bate, dar nu pentru că boala ei s-ar fi agravat, ci pentru că tu, în loc să o domoleşti, o aţâţai şi mai tare, în vâltoarea unei simţiri copleşitoare, nedesluşită în totalitate de mine. "Nu te pot face să te simţi mai bine", mi-ai mărturisit tu, ca şi când ţi-ar fi lipsit instrumentele necesare vindecării ei. "Durerea aceasta, strânsă de-a lungul vremii în tine, va fi şi mai profundă dacă mă vei lăsa să mă apropii mai mult. Şi nu pot. Trebuie să privesc înapoi, să analizez ceea ce inima mea însăşi trăieşte. Cum pot vindeca eu oare o nefericire, când propria mea nefericire mă macină?". Aproape că mi-era imposibil să te percep şi să-ţi percep sensurile cuvintelor. Adică, tu, de dincolo de linia aceea invizibilă care ne despărţea vieţile, nici măcar nu îndrăzneai să păşeşti spre mine. Mă întrebam chiar dacă exişti cu adevărat în realitatea aceasta nemiloasă şi nu eşti doar o fantasmă plămădită de mintea mea."Şi-atunci?", am murmurat, fără ca măcar să mă pot auzi eu, pe mine însumi. " Ce pot să fac, când inima mea simte doar în prezenţa ta?". "Atunci", mi-ai replicat tu, ca într-o piesă de teatru a sufletelor, "să rămânem "A(m)ICI!"
tu mă vindeci de mine, de trecut mă desprinzi,
dar în inima-mi tristă mii de flăcări aprinzi,
şi mi-e teamă c-aş arde, şi m-aş stinge apoi,
neavând trebuinţă nici de vânt, nici de ploi.

şi-ar rămâne din mine mici fărâme pe care
mâna ta, să le-adune, n-ar putea fi în stare.
ţi-ar lăsa peste piele, sfâşietor, cicatrici,
la răspunsul acela:  "să rămânem "A(m)ICI!"

luni, 14 martie 2011

how could un angel break my heart


I heard he sang a lullaby
I heard he sang it from his heart
When I found out thought I would die
Because that lullaby was mine
I heard he sealed it with a kiss
He gently kissed her cherry lips
I found that so hard to believe
Because his kiss belonged to me

How could an angel break my heart
Why didn't he catch my falling star
I wish I didn't wish so hard
May be I wished our love apart
How could an angel break my heart

I heard her face was white as rain
Soft as a rose that blooms in May
He keeps her picture in a frame
And when he sleeps he calls her name
I wonder if she makes him smile
The way he used to smile at me
I hope she doesn't make him laugh
Because his laugh belongs to me

în căutarea inimii pierdute(5)

aventurile prinţului Visător în ţinutul zdrobitorilor de inimi: basm modern


Capitolul 5: Castelul fantomelor Duncaniade
eram încă sub vraja focului şi-a apei care
îşi picurau în mine stropii de vâltoare,
când, bâjbâind prin întunericul de-afară,
căzut pe gânduri şi strivit de vise,
m-am regăsit de dinaintea unei namile groteşti,
o temniţă de suflete, odinioară,
- numai privind-o,-ai fi putut să te-ngrozeşti -
pe care schelele înalte durerea-şi construise:
era castelul sumbru, unde-şi târâiau, monade,
ciudata existenţă, fantomele Duncaniade.
un scârţâit de uşă mi-a scăldat timpanul,
şi frica mi-a pătruns adânc, în piele,
când, după geamul fumuriu, prins cu zăbrele,
un chip de om, pe jumătate palid şi livid,
ca pe-o povară, umbra, tot trăgându-şi-o pe zid,
brutal, deodată, mi-a tăiat elanul.
"cine te crezi?", i-am zis atunci, cu tremurat în glas,
"să dai, aşa, fără de veste, buzna-n lumea mea,
de parcă-n viaţa asta niciun om n-a mai rămas,
şi tu eşti singurul care-ai putea
prin întuneric, să-mi călăuzeşti neobositul pas?"
şi, brusc, din teacă sabia cu vârf de-argint mi-am scos
şi-am îndreptat-o, spre fantomă, fioros.
"nevoie nu-i de sabie, drumeţ pribeag",
şi-a arătat fantoma către mine ochii plânşi,
şi apărându-şi trupul slab c-un giulgi subţire,
"şi nici să te-nspăimânt nu mi-este-n fire
- de vrei, în spate pot oleacă să mă trag -
nici nu mai sunt pe după ziduri, alţii,-ascunşi.
ştiu ce-ţi doreşti. tot cauţi şi mai speri:
o inimă care să-ţi fiarbă sângele în vene,
dar te răneşti prea mult, prea groaznice dureri,
în aspre încercări şi trude gordiene.
am şi eu inimă, străine, dar mi-e dată,
şi-aş cere-o înapoi, ca să ţi-o pun în piept,
să vezi, că-n schimbul ei, nimic n-am să aştept,
să-ţi fie doar călătoria împăcată.
ori poate c-ai o inimă şi tu, dar te tot minţi,
poate că-i chiar în piept la tine, dar n-o simţi."
astfel şi-a confesat fantoma Duncaniadă
soarta care din suflet nu-nceta să roadă.
ce trebuia să fac? să mă întorc şi să mă dau bătut,
şi resemnat, să-mi schingiui minţile-n trecut,
sau să mai sper o inimă a mai găsi? 
sunt Visător şi nimeni nu m-ar putea opri.

duminică, 13 martie 2011

în căutarea inimii pierdute(4)

aventurile prinţului Visător în ţinutul zdrobitorilor de inimi: basm modern


Capitolul 4: Tărâmul de apă şi foc al Copilului-Zeu
încă-mi mai răsuna în minte lira fermecată,
atunci când am ajuns pe-o margine de lume,
în care focul se îngemăna cu apa mării:
era tărâmul zeului-copil fără de nume.
nici n-aş fi zămislit cu gândul meu, vreodată,
un alt miracol mai sublim, care de-ndată
să fi putut a-mi pune stavilă visării.
m-am strecurat, tiptil, călcând pe palisadă,
şi m-am înfăţişat de dinainte-i, sclav mirării,
de focul ce înconjura altarul elizeu,
şi apa care se scurgea, -nteţindu-l, din cascadă.
"sunt Visătorul...". "ştiu", m-a întrerupt copilul-zeu,
făcându-mi semn a trece peste punte,
"venit-ai de departe, dincolo, de peste munte,
în căutarea unei inimi ce-ai pierdut în luptă.
îţi ştiu povestea, Visătorule, e parcă ruptă
nu din fantasme, ci din viaţă înseşi.
dar mi te-ntreb, atunci, ce rost că plânseşi,
când inimi sunt atâtea cât n-ai crede?
slăvit, de sus, Acel ce ni le-a dat, să fie!"
nici că găseam mai mare bucurie,
decât a asculta cuvintele ce-mi linişteau tumultul.
"eu, călătorule, îţi înţeleg avântul,
destinul, ce prin sfera asta te precede,
însă n-aş şti cum să-ţi ghidez pe mai departe drumul,
când piedici ai să-ntâmpini cu duiumul,
şi să mă ierţi, din inima mea frântă-n toate
că nu-ţi pot oferi decât jumate."
"mărite zeu", i-am spus, "eşti mult prea bun,
şi-n trupul tău ar fi un gol prea mare,
şi-ai să-ţi dai seama, mai târziu, cât doare
că mi-ai dat mie, unui Visător nebun,
o inimă ce nu-ţi mai bate pe de-a-ntreg.
mă iartă, tu, Copile-zeu, că nu aleg,
ofranda ce mi-ai dăruit, să o primesc.
cu jumătăţi de inimi, eu nu pot să trăiesc."
nici nu mai ştiu dacă era doar apa,
sau focul, cele care m-au făcut să mă-nfior,
ori poate ochii zeului, pe care pleoapa,
în semn de mulţumire, s-a închis uşor, 
dar pentru-ntâia oară, din mlaştina de vise,
de unde-aş fi crezut că n-am să mă ridic,
deşi n-aveam în suflet decât răni deschise,
simţit-am că am tot. nu îmi lipsea nimic. 

vineri, 11 martie 2011

în căutarea inimii pierdute(3)

aventurile prinţului Visător în ţinutul zdrobitorilor de inimi: basm modern



Capitolul 3: Ruinele aedului Divian
mult mai târziu, când nici nu mai zăream în spate
palatul unde-am plâns întâia dată,
pe-o creastă naltă,-n munte ridicată,
am auzit cântări, de parc-un heruvim din cer,
în sunete de harpă şi de liră-acompaniate,
îşi povestea, pe muzici calde, pline de mister,
destinul în ruine, schiţat după un plan:
eram de dinaintea unui templu sfânt, ameţitor,
unde-şi trăia ursita, din frânturi, aedul Divian.
"cu ce gând mi te-arăţi, străine călător,
ce cauţi pe meleagurile astea pustiite?
apropie-te, să te văd la chip. cioplite,
pe frunte-ţi par tristeţile de muritor",
mi-a zis aedul, brusc oprindu-şi cântul.
"ce tot străbaţi în lung şi-n lat pământul?"
m-am înclinat smerit, scoţându-mi cuşma veche,
ca-n faţa unui rege-al nemuririi:
"îmi caut inima şi sufletul-pereche,
pierdute-n bătălia nemiloasă-a fericirii."
"tu crezi c-aici, în locurile-acestea triste",
s-a încruntat aedul Divian, frecându-şi barba,
"se încăpăţânează fericirea să existe?
habar n-ai tu de formele ei nihiliste.
cum vezi, aici nu creşte niciodată iarba,
nu curg nici ape limpezi în fântână,
n-auzi nici păsări, ori vreun zbor timid de fluturi.
sunt numai eu, cu lira mea bătrână,
şi zidurile templului pe post de scuturi."
"şi inima?" am întrebat încet,
ca să nu-l mânii şi mai tare pe rapsod,
din prea ciudatul lui simbolic episod.
"ce faci cu ea? oare-ţi mai bate-n piept?"
"străine", m-a apostrofat el, violent,
deasupră-mi ridicându-se ca o furtună,
"visezi prea sus, te-arunci inconştient,
în lumea asta animalică, nebună,
făr' să mai iei aminte c-ai plecat, de ieri,
pe-un drum ce nu te duce nicăieri.
eu am o inimă, că de-asta-mi cânt melancolia,
dar nu-i de dat. cu-atât mai mult, chiar ţie,
ce nu ştii-a-ţi ţine-n viaţă temelia.
te-ntoarce dară înapoi în visul tău - hazlie
îţi pare pe de-a-ntreg călătoria."
aşa m-a dojenit aedul Divian, în pripă,
punând menirii mele pecetea de risipă.
i-am mulţumit, tacit, şi l-am lăsat cu lira,
să-i cânte mai departe, destinului, satira.

în căutarea inimii pierdute(2)

aventurile prinţului Visător în ţinutul zdrobitorilor de inimi: basm modern


Capitolul 2: Palatul piticului Barbălată
şi după ce lăsat-am gheţurile-n urma mea,
cu tot cu împăratul lor, în lumea-i străvezuie,
agale m-am pornit din nou pe cărăruie,
să-mi duc la bun sfârşit menirea grea.
şi uite-aşa, bătând din poartă-n poartă,
tot căutând un loc în care să-mi mai trag suflarea,
am nimerit pe-un deal, de unde, cu trufie, zarea
întreagă o-ascundea privirii mele
palatul unui chel pitic, vestitul Barbălată.
mi-am pus desaga jos, şi iute-am dat în juru-i roată,
dar nici ţipenie de om. la geam, zăbrele,
şi uşa, cu un lacăt mare, ferecată,
că nu-l puteau deschide decât zece chei deodată.
"e cineva pe-aici?", strigat-am înspre naltul zid de piatră,
sperând ca cineva, de sus, din turn,
să mă poftească, din pelerinajul meu nocturn,
în casă, a intra, c-o vorbă bună.
şi bine nici n-am apucat să-mi termin graiul,
că uşa s-a deschis, şi-n pragul ei,
piticul Barbălată, la fel de vesel cum purta şi straiul,
prin holurile largi, zâmbindu-mi, m-a condus de mână.
"ce umbli-aşa, fără temei,
străine, prin locurile-acestea-ndepărtate,
unde picior de om n-a mai ajuns de multă vreme?",
m-a întrebat el, fără mari probleme,
de parcă m-ar fi cunoscut dintotdeauna.
"aici nu vei afla niciuna
dintre minunile la care de copil visezi.
e totul sterp şi toate sunt uscate.
drumeţ pribeag, cu drag, din suflet, te binecuvântez,
şi netedă să-ţi fie calea ce-ai dorit să o urmezi."
"sunt Visătorul care-şi caută, pierdută, inima din piept",
i-am spus eu, ruşinat, 
plecându-mi ochii în pământ, de-a drept.
"stăpâne Visător", mi-a zis atunci piticul,
punând pe foc, la încălzit, ibricul
în care-şi prepara un ceai de plante-nmiresmat.
"la mine din belşug ai să găseşti şi hrană,
şi apă, să-ţi astâmperi setea. şi-ai să poţi
să te-odihneşti aici, de vrei, la rând, oricâte nopţi;
dar ţine minte..." 
şi ridicând oleacă din sprânceană,
s-a aplecat şi mi-a şoptit aceste reci cuvinte:
"eu inimă nu am de dat, şi-ar fi mai bine
să-ţi caţi de drum, de-ai vrea ceva în plus."
atât piticul Barbălată mi-a mai spus,
apoi, făcând un pact macabru cu tăcerea,
în voia sorţii mi-a lăsat durerea.
degeaba l-am rugat, prin lacrimi, să mă ierte,
şi simţămintele, şi gândurile îi erau inerte.
şi-atunci mi-am luat desaga-n spate şi m-am dus.

joi, 10 martie 2011

în căutarea inimii pierdute(1)

aventurile prinţului Visător în ţinutul zdrobitorilor de inimi: basm modern



Capitolul 1: Împărăţia Guiului de gheaţă
cândva, într-un ţinut în care teama
credeam că n-ar putea umbri vreodată niciun zâmbet,
m-am avântat, orbit de falsul crud miraj
al vieţii, fără ca măcar să iau o clipă seama
că mi-aş putea, din suflet,
pierde şi cel din urmă strop de forţă şi curaj.
şi-am tot umblat în căutarea unei inimi care
mi-ar fi bătut în piept din ce în ce mai tare
şi mi-ar fi dat o oază de-ndrăzneală, şi beţia,
până aş fi simţit cu-adevărat delirul
acelei stări prin care visul şi speranţa
la împlinire şi-ar fi dus degrabă toată măreţia.
eram un prinţ, pe fruntea căruia, din ceruri, sfinţi,
şi-au pus, blagoslovindu-mă, în taină, mirul.
şi-aşa, purtând stigmatul Visului, precum bogatul, ştanţa
sclipirilor de galbeni şi arginţi,
plecat-am să dezleg misterul inimii cea triste
ce nu putea, în lipsa fericirii, să existe.
mi-am luat desaga-n spate şi-am pornit la drum,
călătorind cu vântul şi lăsând în urmă soare,
şi-am mers, de-a rândul zile la-ntâmplare,
pân' ce-am zărit, impunător, în faţă
un loc învăluit din toate părţile de fum
şi un castel sculptat din ploaie şi din ceaţă:
era Împărăţia Guiului de gheaţă.
acolo, pe scările din marmură şi piatră dură,
am zăbovit o clipă, ne-ndrăznind mai mult,
ca nu cumva, ciudata creatură
să fie tulburată, măcar şi de-o frântură,
din liniştea profundă şi pacea ei eternă.
dar Guiul, de pe tronul lui ocult,
cu glasul grav şi rece, ca un sloi, 
m-a îndemnat, privindu-mă cu ochi sticloşi şi goi,
să mă apropii şi să intru în cavernă.
"îţi cauţi inima", mi-a zis, citindu-mi gândul,
poftindu-mă să şed alăturea, pe-o pernă,
noianul de gheţari deoparte dându-l.
"în lumea asta,-n care viciul e suprem,
în care ne îmbie, ispitindu-ne, tot felul de plăceri,
n-ai să găseşti nicicând ceea ce ceri.
în cursa vieţii, uşoară pradă toţi părem,
la orice pas, ne-mpiedecăm de norme,
şi ne mirăm că-n trupurile noaste mici, diforme,
nu mai simţim deloc. ce-ar fi a mai simţi?
trăim doar că mai vrem puţin a mai trăi.
străine prinţ, venit din lumea ta de vise,
unde mai crezi că din simţiri îşi ia inima forme,
degeaba tot străbaţi tărâmuri fără capăt
aici sunt simţămintele strict interzise.
şi eu, cum vezi, sunt rece şi calic,
curând veni-va vremea să mă scapăt.
din ce nu am, nu pot să-ţi dau nici eu, nimic."
astfel grăit-a Guiul din împărăţia gheţii,
în pilde, despre visul scurt al vieţii.

luni, 7 martie 2011

(ant)agonie şi (sex)taz

Stau aşa, de ceva vreme, şi privesc în gol ecranul pe care literele de-o şchioapă ţi se aştern de-a valma, cerând iertare şi înţelegere. Ce-ar putea fi de iertat ori de înţeles în toată această poveste? Nici nu mă obosesc să înţeleg, pentru că probabil înţelesesem încă dinainte de a-ţi destăinui gândurile. Ori cine sunt eu, să iert? Nu ai greşit cu nimic, eu sunt cel ce-am greşit, făcând această alegere. Tu ai făcut ce ţi-a dictat raţiunea, eu am făcut ce mi-a dictat inima. Şi-atunci mă întreb, ce rost oare mai găsim în a ne ataşa de oameni, când fiecare se gândeşte doar la el? De ce să simulăm sentimente în profunzimea cărora nici măcar noi nu suntem în stare să credem? Dacă ne-am putea uita de dinainte în inimile noastre, să vedem ceea ce ne rămâne după ce am strecurat prin ea fiecare sentiment, ne-am da seama că am râmâne goi pe dinăuntru, ştirbiţi până şi de umanitate. Ca nişte roboţi care fac totul mecanic, teleghidaţi doar de un buton invizibil pe care fiecare apasă la voia întâmplării. Nici măcar nu avem forţa de a ne opri atunci când credem că am greşit şi mereu continuăm în perpetuarea ipocriziei şi a falsei apropieri de semeni. E însă mereu prea târziu atunci când suntem conştienţi că am rănit pe cineva, şi degeaba căutăm scuze ori regrete, nu vom fi niciodată împăcaţi cu noi înşine şi mereu va fi ceva care să ne urmărească din umbră. Sunt totuşi unii oameni care, în ciuda a ceea ce experimentează în viaţă şi dând greş de fiecare dată, se aruncă pentru a mia oară, orbeşte, în vârtejul aceleiaşi fantasmagorii, sperând la ceva ce nu a mai existat până atunci în sufletul lor. Dintre acei oameni fac şi eu parte. Şi, tot orbeşte, se lovesc de zidul implacabil al altora care îşi pun bariere sufletului, doar să nu fie doborâţi mai devreme sau mai târziu de furtuna unui nou început. Dintre acei oameni, faci tu parte.

sâmbătă, 5 martie 2011

goana după iluzii

Cum poţi inventa dintr-odată vise, fără ca măcar să fi încercat să închizi ochii şi să-ţi imaginezi ori să conturezi în minte povestea noastră de iubire? Te-ai întrebat cel puţin o clipă din viaţa ta ce s-ar fi întâmplat cu sufletele noastre prinse în capcana acestei nebuloase, numită dragoste? Mi se pare că mă înveţi uneori pe de rost, că îmi memorezi fiecare detaliu al feţei, că îmi cauţi amprente care să se potrivească cu fiinţa ta, şi mi-e teamă că, dacă n-o să te mai am, o să mă dizolv pur şi simplu, de parcă n-aş fi existat niciodată. Şi-atunci mă agăţ de orice cuvânt pe care îl rosteşti, de orice gest pe care îl faci involuntar, de orice zi în care mă cauţi, de orice mesaj pe care mi-l trimiţi, şi cărora eu, prin firea mea, le ofer dimensiuni hiperbolice, crezându-mă îndreptăţit să le primesc. Dar tu o faci, îmi spune raţiunea, contrar instinctelor inimii, doar pentru că aşa simţi pe moment, şi nu pentru că aşa ţi-ai dori să simţi pe mai departe. Sunt chestiuni contradictorii şi totuşi, în ciuda lor, drumurile noastre s-au intersectat şi-au mers împreună o vreme. N-ar fi avut însă nicio noimă să continuăm să trăim din iluzii, fiecare îşi dorea altceva de la celălalt. Ce-aş fi putut eu să ofer mai mult, când mi se părea că am oferit mai presus de orice lege a iubirii, mai mult chiar decât şi-ar fi putut imagina cineva vreodată? Eu, muritor de rând, consumat pe de-a-ntregul de focul pasiunii din mine, de flacăra nebună a sentimentelor contradictorii, gata să facă jertfa supremă pentru tine, divinitate antagonică, pe jumătate om, cu chip sculptat parcă de înşişi heruvimii înaltului, pe jumătate fiară, cu inimă crudă, necizelată de atingeri şi duioşii, ci doar erodată de instincte animalice, carnale. Mi-a ajuns de iluzii, am obosit în goana după ele. Dacă te-aş mai inventa o dată, n-aş schimba nimic la tine, însă cu siguranţă că m-aş schimba pe mine. M-aş face mai puternic, doar să am tăria să-ţi spun că nu mai am nevoie de atingerile tale, m-aş face mai egoist, doar să-ţi demonstrez că pe primul plan sunt eu, şi nu sentimentele mele pentru tine, m-aş face mai rece, ca să încerci în zadar să-mi găseşti căldura din suflet. Aş deveni, poate, într-o altă viaţă, TU.

marți, 1 martie 2011

mărţişoriada


Poftiţi la mărţişoare, le dau la preţ redus,
Că tot mai am, din dubă, vreo zece lăzi de-adus,
Poftiţi, pentru neveste, de luaţi o inimioară,
Pentru iubită, poate, un fir de tămâioară,
Sau pentru mamă, soră... De toate am, îţi spui.
Nu te zgârci, monşer, că-n plus un leu mai pui.
Aşa-i de Mărţişor: plăteşti şi chiar de n-ai...
Pentru femeia ta, ultimul ban ţi-l dai!

cauta!