duminică, 26 septembrie 2010

cronicile unei vieţi retuşate

21.august.1948
E probabil să nu-l mai revăd niciodată, însă suflul de vitalitate pe care l-a adus existenţei mele m-a învăţat că lumea nu e construită după tipare fixe unde primeşti totul de-a gata. Uneori trebuie să ceri, să cerşeşti, să implori. Să te umileşti doar pentru a nu cădea în capcana depresiei. Sunt conştientă că umilirea mi-a scăzut gradul de umanitate, dar ce nu faci pentru a nu pierde iubirea aceea care te macină? O transformi în pervertire a sufletului, într-un sex necontrolat, o devorare de sentimente confuze din care crezi că nu există o altă cale de ieşire decât împlinirea. E o himeră, o iluzie cu care îţi hrăneşti mintea şi corpul. Să nu mai spun că până şi modul în care l-am cunoscut mi-a degradat statutul de persoană integră, complexă. Era un artist căzut în anonimat, după mai multe tentative eşuate de afirmare. Nici măcar operele lui, expuse într-un garaj improvizat la marginea Parisului, destul de bune, după părerea mea, n-au reuşit să-l facă să evolueze. A rămas în sfera lui animalică, de artist neînţeles. Neînţeles de cine? Eu îl înţelegeam prea bine, dar uneori, înţelegerea era oarbă. Nu vedeam decât ceea ce voiam să văd. Dincolo de el, de masca pe care o purta în fiecare zi, nu puteam să văd nimic. Era sterp, la fel ca unul dintre peisajele de stepă mâzgălit pe una dintre pânzele sale. L-am cunoscut când aveam optsprezece ani neîmpliniţi. Nici nu devenisem încă femeie în adevăratul sens al cuvântului. Puritatea mea nu putea fi întinată de nimic, cu atât mai mult de acuarelele sale. Şi totuşi, am acceptat. Ceva m-a vrăjit, m-a atras. Mi-a spus franc că vrea să mă picteze goală. Credea că pielea mea avea un nedesluşit sens al virginităţii, că expunerea mea nudă pe pânzele sale ar fi avut un impact asupra omenirii, îngropată în imbecilitate, în neştiinţă. Cred că impactul a fost doar asupra minţii lui, pentru că n-a reuşit niciodată să termine acel tablou. În cămăruţa aceea mizeră, cu mucegai pe la colţuri, plină de culori şi vopsele, cu aşternuturi din brocart îngălbenit, mi-am oferit  trupul artei si artistului. Mă întindeam acolo şi-mi lăsam formele admirate de ochii lui verzi şi de pensulele acelea, mânuite cu dibăcie de degetele sale lungi, stropite de acuarelă. Apoi, lăsa deoparte paleta, venea lângă canapea şi mă privea în tăcere, ca şi cum i-ar fi cerut muzei să rămână veşnic în acea poziţie. Mâinile îmi mângâiau uşor sânii, coapsele, fesele, până când totul lua forma unei îmblânziri, descătuşată mai apoi într-o împreunare sexuală nefirească. La început nu simţeam nimic, decât o senzaţie de strivire a trupului, a feminităţii. Treptat, puritatea mea s-a alterat, de ajunsesem să fiu eu cea care îi smulgea paleta şi pensula din mână, pentru a-i cerşi carnea, buzele, misterul. În fiecare după-masă mă regăseam în atelierul lui, trântită pe pat, aşteptând cu înfrigurare momentul împlinirii artistice. Până într-o zi când am aşteptat în zadar. Nu s-a mai întors acolo. Stăteam în mijlocul camerei, privind pierdută tabloul care ar fi trebuit să reflecteze puritatea mea, goliciunea, feminitatea. Nu-mi pictase decât ochii. M-a anunţat madame Georgine, vecina de palier, că tânărul artist plecase la Marsilia, cu o fetişcană slăbuţă, cu pistrui, noul lui model. Îi lăsase ei în grijă motanul. Am rămas încremenită. Îmi vândusem pe gratis umanitatea unui necunoscut. Era probabil să nu-l mai revăd niciodată, însă prezenţa lui în viaţa mea m-a învăţat că lumea nu e construită după tipare fixe unde primeşti totul de-a gata. Uneori trebuie să ceri, să cerşeşti, să implori. Să te umileşti doar pentru a nu cădea în capcana depresiei. Dar ce nu faci pentru a nu pierde iubirea aceea  pe care o crezi veşnică? O transformi în pervertire a sufletului, într-un sex necontrolat, o devorare de sentimente confuze din care crezi că nu există o altă cale de ieşire decât împlinirea. E o himeră, o iluzie cu care îţi hrăneşti mintea şi corpul.
14.februarie.1952
Atunci când te destrami treptat şi nu mai rămân din tine decât frânturi, nici măcar o a doua şansă nu mai are puterea de a te reîntregi. Nimic nu mai dă sens existenţei, pentru că acolo unde durerea a săpat o dată, groapa devine tot mai adâncă. Crezusem că împotrivirea mea şi încăpăţânarea de a fi mereu fericită m-ar putea ajuta să iau totul de la capăt, să dezvolt o nouă pasiune. Dimpotrivă, eliberarea de care aveam nevoie întârzia să vină. Singurătatea îmi rodea instinctiv sufletul, aşa cum o boală necruţătoare mi-ar fi perforat pântecele. Din păcate nu ştiam atunci că şi sufletul şi pântecele aveau să îmi fie distruse mai târziu, lăsându-mi o plagă imensă în conştiinţă. Eram pe vremea accea secretară într-un birou notarial din centrul Parisului. Acolo l-am întâlnit pentru întâia oară pe colonelul von Günter, sosit de numai câteva zile cu trupele lui. Războiul încă nu începuse şi apele erau liniştite. M-a invitat, galant, de mai multe ori în oraş, până când într-un târziu am cedat insistenţelor sale. Ieşirile la restaurant s-au înmulţit şi s-au transformat în plimbări pe malul Senei şi în final în întâlniri secrete în mica mea garsonieră. Nu puteam fi văzută în compania unui bărbat neamţ, mai ales acum când scânteia războiului era pe cale să se aprindă. Aş fi putut trece drept o trădătoare de ţară, deşi pasiunea şi iubirea nu aveau deloc de-a face cu interesele politice. Colonelul încerca de fiecare dată să mă facă să mă simt în largul meu, cu toate că simţeam o presiune invizibilă din toate părţile. Îmi promisese că după ce toată această tulburare va trece – pentru că era convins că războiul o să fie aplanat – mă va lua cu el şi vom pleca în Germania pentru totdeauna. Aici oricum nu mă lega nimic. Ajunsesem să visez, să-mi fac planuri, să cred că nimic nu va putea umbri această fericire. Nu vedeam însă norii negri la orizont. Pentru mine era veşnic soare. Mai mult decât norii însă, am văzut întunericul sumbru într-o seară când colonelul s-a întors de la un dineu oferit de Ambasada Germaniei. Era beat şi abia se putea ţine pe picioare. A intrat în cameră, şi, fără vreun cuvânt în plus, m-a pălmuit cu brutalitate. M-a privit intens, cu ochii lui albaştri pal, şi m-a acuzat de spionaj. Cum că aş fi o spioană nenorocită, ce transmite informaţii armatei franceze. Că nu merit decât să fiu călcată în picioare, că sunt o târâtură de ultimă speţă. N-am încercat să-i explic nimic, în starea în care se afla oricum nu ar fi putut înţelege sau accepta ceva. Mi-am acoperit doar faţa cu mâinile şi am îndurat tacit injuriile lui. Nu s-a oprit însă aici. M-a trântit pe pat, mi-a sfâşiat rochia şi lenjeria şi m-a posedat diabolic, până când am simţit cum sângele mi se prelinge pe pulpe şi pântecele mocneşte de durere sub apăsarea greutăţii sale. Mi-a pus mâna pe gură, să nu strig, cu toate că nu mai aveam demult forţa să mai scot niciun sunet. M-a lovit în neştire, refuzând să conştientizeze că nu mai puteam riposta. Apoi s-a ridicat, m-a scuipat cu silă şi a ieşit pe uşă. Pentru câteva minute am crezut că am murit. Nu mă mai mişcam şi nu-mi mai simţeam inima bătând. Dar vedeam. Vedeam cerul cum se lumina de ziuă... Nu l-am mai întâlnit niciodată. Era mai bine. Pentru că atunci când te destrami treptat şi nu mai rămân din tine decât frânturi, nimic nu mai are puterea de a te reîntregi. Nimic nu mai dă sens existenţei. Acolo unde durerea a săpat o dată, groapa devine tot mai adâncă. Îţi roade instinctiv sufletul, aşa cum o boală necruţătoare ţi-ar perfora pântecele.
1.mai.1957
Ce te doare mai mult? Minciuna sau adevărul? Trădarea sau nepăsarea? Te doare ceea ce crezi că îţi poate dăuna fericirii, iar frica de a nu te degrada în faţa celui cu care îţi împarţi această fericire te face să acţionezi din impuls, pe moment, nemailuând în calcul consecinţele. Pe mine mă doare sfârşitul. Finalul unei poveşti căreia îi conturasem de dinainte traseul. Mă visasem prea mult adâncită în această poveste, deşi nu aveam motive întemeiate de a crede că totul poate deveni dintr-o simplă aventură o experienţă de viaţă. Oamenii nu sunt clădiţi aşa cum îi creionăm noi cu mintea, jumătăţile de măsură nu sunt întotdeauna suficiente. Eu, care nu mă vedeam niciodată o femeie meticuloasă, care să pună la punct detalii, eram acum în postura de a descrie în amănunt sfera în care îmi duceam existenţa. Încercam să fiu perfectă în toate, să-i demonstrez lui că sentimentele mele nu sunt deloc de suprafaţă, ci că sunt reale, palpabile, veşnice. Din păcate, el însă nu mă vedea la fel de perfectă. Jerome era un bărbat pentru care orice femeie din Paris şi de oriunde şi-ar fi sacrificat puritatea şi demnitatea. Mereu îmi aducea în discuţie relaţiile lui anterioare şi mă compara cu tot felul de femei care trecuseră prin viaţa lui. Una era mai frumoasă decât mine, alta mai supusă, alta reuşea să îl împlinească, dar, ca într-o ierarhie, ultima era cu o treaptă mai jos decât cea anterioară. Înduram de fiecare dată cuvintele lui, fără să-i reproşez nimic, de ajunsesem un fel de cârpă pe care îşi ştergea picioarele atunci când avea chef. Şi totuşi, nu puteam să plec. Ceva mă ţinea legată de el, ca un prizonier care nu se poate elibera de cătuşe. Durerea se accentua cu fiecare zi şi, atunci când mă priveam în oglindă, începeam să îi dau dreptate în tot ceea ce spunea. Mi se părea că am riduri, că faţa nu-mi mai e la fel de netedă ca acum câţiva ani, că ochii au cearcăne, că mâinile îmi tremură, că sunt slabă, infectă. Mă uram şi mă minţeam. Mă minţeam că trăiesc cu adevărat, într-un basm, când de fapt murisem cu mult timp în urmă. După câţiva ani de mariaj ratat, Jerome mi-a făcut vânt pentru o nouă cucerire. Mi-a spus că e timpul să plec, pentru că oricum îşi pierduse deja o parte preţioasă din viaţă alături de mine. „Eşti un rebut al societăţii şi nu ştiu cum de nu urăşti ziua în care te-ai născut. N-ai să reuşeşti să faci pe nimeni vreodată fericit şi nici măcar tu, în imperfecţiunea ta, n-o să fii împlinită.” Sunt cuvintele pe care mi le-a spus, atunci când mi-a deschis portiera maşinii şi m-a lăsat la marginea unei mahalale a Parisului. N-a binevoit să mă ducă nici până acasă. Nu s-a mai interesat niciodată de mine. L-am întâlnit peste câteva luni, întâmplător, la o serată de binefacere. Era acelaşi Jerome arogant, pentru care m-aş fi degradat fără să îmi dau seama şi căruia, la momentul respectiv, nu îi găseam niciun defect. Era perfect, aşa cum eu eram imperfectă pentru el. M-a privit o clipă, suspicios, de parcă îşi căuta prin amintiri locul şi era în care ne-am cunoscut. Pentru prima dată, nu am simţit nimic. Şi m-am minţit, în sinea mea, că nu îl cunosc pe acest bărbat. M-a durut sentimentul, dar l-am luat ca atare. Mă întrebam: oare ce m-a durut mai mult? Minciuna sau adevărul? Trădarea sau nepăsarea? M-a durut ceea ce credeam că îmi poate dăuna fericirii, iar frica de a nu mă degrada în faţa celui cu care mi-am împărţit această fericire m-a făcut să acţionez din impuls, pe moment, nemailuând în calcul consecinţele. M-a durut sfârşitul. Dar l-am acceptat.

eu aşa te iubesc...



Uneori cred că te-aş putea iubi în zeci de feluri, însă întotdeauna mi-e mai bine când te iubesc în felul meu. Te iubesc cu lacrimi, pentru că atunci când nu eşti aici, te caut în amintiri şi te cer şi mi-e dor de fiecare clipă în care te am aproape. Te iubesc cu lacrimi chiar şi atunci când eşti aici, pentru că fericirea e inumană, e deplină, şi liniştea mă face să nu-ţi mai dau drumul niciodată din braţele mele. Doar acolo, locul acela cald şi binefăcător, e locul în care aş vrea să rămân veşnic, împietrit. Te iubesc cu teamă, că te voi pierde, că te vei desprinde de mine în zborul tău spre pasiuni noi, spre depărtări care ne vor strivi câte puţin sentimentele. Cu teamă că, dincolo de tăcerea ta, inima ţi-e rece şi nu poate lovi cu putere atunci când simţi. Sau, cu teamă că deşi simţi, nu-mi poţi arăta, aşa cum aş vrea eu, apropierea şi dorul. M-aş ucide pe mine treptat, m-aş degrada, m-aş înăbuşi şi m-aş preschimba doar pentru simplul fapt de a rămâne cu tine atât cât ar fi nevoie. Pentru că nu-i pe lume bucurie mai adevărată şi mai caldă decât aceea de a vedea un suflet care se deschide înaintea ta. Ce înspăimântător, să ştii că faci pe cineva să sufere şi să nu ai cum să-l ajuţi, să-l scoţi din cercul lui de foc. Căci orice apropiere i te face şi mai drag iar dragostea îşi găseşte mereu hrană să se menţină, să crească. Te iubesc cu singurătatea, nepricepând de ce e nevoie în viaţă să ne despărţim de atâtea ori. De fiecare dată, după plecarea ta, rămân pe gânduri şi mă întreb de ce despărţirile trebuie să strice toate amintirile, să-i facă pe oameni să nu fie, niciodată, cu niciun chip, fericiţi? Noi, care ne răzvrătim pentru atâtea nimicuri împotriva durerii, nu reuşim să găsim în noi, în cele mai lamentabile momente, tresăriri de orgoliu pentru suferinţa aceasta care ne măguleşte vanitatea. Cu timpul însă, chiar şi durerea îşi leapădă amarul. Numai timpul vindecă tristeţea, el, care vede cum trec toate, cum o emoţie ia locul alteia. Te iubesc cu vise, fără de care nopţile mele ar fi searbăde şi reci, cu întuneric ce mă cuprinde din toate părţile, sfâşiindu-mă. Trebuie să-ţi mărturisesc tot ceea ce s-a îngrămădit în inima mea de când ea te iubeşte: bucurie, dar şi frământări, care vin rând pe rând. Ţi-am pătruns toate tainele viselor, iar pentru asta sufletul meu şi-a pus de dinaintea ta toate comorile, toate lacrimile şi toate speranţele. E ceva deosebit în tine, care e numai al tău, ceva misterios. În vocea ta, orice ai vorbi, e o putere de neînvins. Privirea nimănui nu poate promite atâta fericire. Te iubesc cu stângăcia unui copil, care e atent de fiecare dată să nu facă ceva greşit, pentru a nu strica armonia clipelor împreună. Cu puritatea lui, în care te găsesc atunci când ochii şi buzele tale fac gesturi copilăreşti. Cât de binefăcătoare şi firească ţi-e în clipele acelea căldura sufletului către care nu mă simt atras ca să ard, să mă consum, ci să mă armonizez, să mă împlinesc... Oare am fi început vreodată să ne iubim dacă ne-am fi văzut din capul locului aşa cum suntem acum? Oare ne-am mai putea despărţi vreodată dacă ne-am vedea acum aşa cum ne-am văzut prima oară? Te pot iubi în toate felurile posibile, însă întotdeauna mi-e mai bine când te iubesc în felul meu. Chiar şi când eşti departe, te iubesc la fel. Pentru că absenţa micşorează pasiunile obişnuite şi le intensifică pe cele puternice, aşa cum vântul stinge lumânările şi înteţeşte focul.

miercuri, 22 septembrie 2010

poema iubirii (pentru tine)

Mă tem. Uneori văd această teamă ca pe o boală, ca pe o suferinţă care roade bucată cu bucată din inima mea, ca şi când, doar hrănindu-se din mine, ar putea supravieţui. Însă nici măcar teama că totul s-ar putea prăbuşi într-o secundă nu mă face să dau înapoi şi să renunţ la fericirea pe care mi-o semeni în gânduri atunci când eşti lângă mine. Nu pot să nu mă bucur. Dacă ieri cineva mi-ar fi spus că nu exişti, i-aş fi râs în faţă. I-aş fi răspuns că tu existai în sufletul meu cu mult timp înainte să te găsesc. Erai acolo, undeva. Azi eşti aici, pentru totdeauna. Mi-ai bulversat într-atât de mult lumea, viaţa, principiile, sufletul, gândurile, totul, într-un mod inexplicabil de plăcut, încât atunci când sunt cu tine, fericirea e aproape extatică, deplină. Te privesc, hipnotizat de ochii tăi, şi nu mă pot sătura de sentimentul de fericire, de împlinire. Ador fiecare părticică din tine şi mintea o ia razna. În fiecare seară, gesturile tale capătă un înţeles deosebit, ca şi când amintirea lor ar trebui să dăinuie pentru totdeauna, ca să pot spune, mult după aceea, poate într-o altă viaţă: "Îmi amintesc acea clipă!". Pentru că fiecare clipă cu tine e preţioasă, ca şi cum ar cuprinde în ea o esenţă a nemărginitului. De multe ori te privesc adormind, ca să-mi rămână mereu clară imaginea ta. Ştiu că sunt momente care nu au să se mai repete şi numai atunci simt cât sunt legat de toate liniile tale, de zvâcnirea pleoapelor, de mişcarea pieptului când respiri. Dimpotrivă, când pleci, sunt gol. Sunt trist şi starea de sfâşiere se insinuează treptat în adâncul fiinţei mele, de parcă mi-ai lua o parte din suflet. De parcă mâine n-aş putea să mai exist fără prezenţa ta. Mă sting, mă descompun şi cerşesc fericirea ca un nebun. Simt gheaţă în jurul inimii şi în jurul corpului. Simt golul din mine şi emoţia ce stă să zvâcnească, să erupă, explodându-mă. Iar timpul care trece departe de tine, în loc a îndulci durerea, o adânceşte şi mai tare, ca şi cum ar descoperi în fiecare zi un nou motiv de a-mi pustii sufletul. Mi-e teamă şi sunt conştient că nu voi mai iubi niciodată pe nimeni aşa cum te iubesc pe tine.


de-aş putea, te-aş închide într-o urmă de zâmbet,
ca să râd, când prin lacrimi, aş simţi că pălesc,
te-aş ascunde în mine de-orice teamă din suflet,
numai ţie ţi-aş spune: "te iubesc, te iubesc..."

de-aş putea, tot pe tine te-aş chema dintre îngeri,
doar în braţele tale mi-este gestul firesc,
mi-aş salva fericirea din ruine şi-nfrângeri,
şi ţi-aş spune prin şoapte: "te iubesc, te iubesc..."

de-aş putea, te-aş mai cere înc-o dată în gânduri,
şi în palme ţi-aş prinde chipul drag. mă topesc, 
când, pe frunte, săruturi mi-ai lăsa rânduri-rânduri,
eu ţi-aş spune din nou: "te iubesc, te iubesc..."

dar nu pot. ai să pleci. eu rămân. fără zâmbet,
prăbuşit peste rugă, voi simţi că pălesc.
de-aş putea, te-aş ascunde într-o urmă de suflet...  
cui voi spune atunci: "te iubesc, te iubesc..."?  

luni, 13 septembrie 2010

ce înseamnă iubirea noastră?

- Ce înseamnă iubirea noastră? o întreabă el pe neaşteptate, strângându-i degetele firave în mâna lui. Ea deschide ochii mari, nepricepând sensul. - Cum adică, ce înseamnă? Înseamnă zborul unui fluture... Care învinge timpul, apoi se frânge. Ea îşi pleacă ochii în pământ, ruşinoasă, şi se retrage din strânsoarea lui. - Pentru ce să se frângă? E atât de firavă? - E firavă doar atunci când o ţii în palme, atunci când îi dai drumul e puternică şi se zbate, e zbuciumată... Aş prefera să fie firavă, decât să îi dai drumul de atâtea ori. Îl priveşte fix, în ochii lui verzi, şi nu vede decât un gol imens. - Dar poate că o vreau liberă... - De ce? se miră ea. Ţi se pare că ar fi prizonieră? - Este, în inimile noastre. Am închis-o prea adânc. Ne mistuie. Ne roade. Ne face să ne comportăm nebuneşte. Ne face să ne fie dor de fiecare dată când suntem despărţiţi. - Dorul vine din inima noastră, şi asta înseamnă că undeva, acolo, inima mai are o crăpătură prin care să primim sau să oferim. - Vrei să lăsăm iubirea să evadeze? De ce să nu o păstrăm în noi? - De ce să o păstrăm în noi? răspunde ea, ironic. Dacă spui că ţi-este dor, atunci ar trebui să nu întârzii nici măcar o secundă la întâlnirea cu ea. - Nu e în firea mea, se retrage el, brusc. Eu nu sunt clădit aşa, încât să mă ghidez după principii. Ştiu doar că iubirea noastră e unică, specială. Mai bine nu m-aş mai întoarce deloc, decât să o las să piară. Ea se întristează şi îşi şterge o lacrimă invizibilă. Ştie că el e acolo doar pentru că trebuie, nu pentru că vrea. - Şi-atunci ce înseamnă iubirea noastră? Despărţire

sâmbătă, 11 septembrie 2010

poema depărtării (pentru tine)




Mă frâng. Uneori mi-e mai bine aşa, frânt, pentru că pot gusta, fără să îmi pese, din durerea care îşi scrijeleşte în mine, cu ghearele ei ascuţite, blestemul pieirii. Nu mă pot reîntregi şi simt că nu voi mai fi niciodată complet pe de-a-ntregul. Îmi lipseşti. Alteori însă cer lumina. Liniştea. Fericirea pe care o reverşi în mine, de fiecare dată când mă priveşti cu ochii tăi calzi, liniştitori. I-aş contempla aşa, în neştire, fără să mă pot sătura vreodată de farmecul lor. Când pleoapele ţi se închid peste ei, cufundându-se în odihna somnului, inima îmi tresaltă nebuneşte. Şi nu pentru că şi-ar fi pierdut liniştea, ci pentru că în sfârşit şi-a găsit-o. Căci numai acolo, în braţele tale, noaptea devine profundă cu adevărat. Mă ghemui încet, să nu-ţi tulbur visele, şi stau minute în şir să-ţi ascult răsuflarea. Nu-mi lipseşti. Eşti aici. Eşti parte din mine. Eşti prezent. Eşti viitor, deopotrivă. Nu te-aş schimba pe nimic, nu aş înlocui nimic din ceea ce reprezinţi. Nici măcar nu te-am căutat. Ai venit, pur şi simplu. Dar mi-e teamă de clipa când va trebui să te las să zbori. Dimineţile nu vor mai fi comune, împărţite de aroma cafelei şi a săruturilor prelungi. Vor fi separate, pline de singurătate şi frig. O să-mi lipseşti. O să caut prin amintiri îmbrăţişările tale, mâinile împreunate în pasiune, vocea ta blândă şi zâmbetul copilăresc. Liniştea va fi tulburată, schingiuită. O să mă frâng din nou. O să plâng. O să scad din mine lacrimă cu lacrimă până când n-o să mai rămână niciun gest care să-mi amintească de mângâierile tale. O să fie linişte deplină. Uitare. N-o să-mi mai lipseşti.

n-am iubit nicio toamnă ca şi toamna aceasta,
vremii noastre,-aş fi vrut să-i fi pus iar zăbrele,
să nu-i simt prea devreme, despărţirii, năpasta,
să te ţin, înc-o noapte, strâns, în braţele mele.

nicio ploaie, vreodată, n-ar putea să te frângă,
gândul meu ţi-ar veghea răsuflarea. Şi-alene,
o să-ţi treacă prin păr şi pe-obraz, mâna-mi stângă, 
să-ţi sărut, înc-o noapte, pleoapa-nchisă în gene.

ţi-aş fi spus că mi-e frig şi-aş fi luat înapoi
trupul tău, să m-acopăr cu dorinţa-i fierbinte,
ca să-mi ţii l-adăpost toamna rece, de ploi,
şi să-ţi gust, înc-o noapte, fericirea-n cuvinte.

cauta!