luni, 29 noiembrie 2010

iubire, perfectul compus


nu te mai chem, mi-e teamă că n-ai să mai revii,
şi-orice cuvânt aş spune îţi va părea ciudat,
de ce te-ai mai întoarce când, de demult, tu ştii,
din sufletul tău sterp că n-ai nimic de dat?

prea dulce-i libertatea, iar temniţa în care,
cu zale, gândul meu te-a-ncătuşat, e rece,
să mă iubeşti, nu simţi c-ai fi vreodată-n stare,
prin lumea ta, iubirea, abia dacă mai trece.

te-ai depărtat de locul unde sărutul meu
îţi dăruia din seva miracolelor vieţii,
ca-ntr-un Olimp vegheat de-un singur semi-zeu,
stăpân al ignoranţei, în mintea ta, şi-al gheţii.

iar gesturi care-odată stârneau destăinuiri
sunt şterse dinainte-ţi, şi nu-şi mai au vreun rost.
de ce-am mai inventa, din goluri, amintiri?
ne conjugăm iubirea doar la trecut... a fost.

duminică, 21 noiembrie 2010

păcat în oglindă


azi îmi eşti mai puţin, şi te simt cum tot scazi,
mi-eşti o urmă în carne şi în gând, un stigmat,
ieri mi-erai un întreg, o frântură-mi eşti azi,
când privesc în oglindă, mi-eşti un ultim păcat.

mi te scurgi de pe gene, drept o lacrimă. cazi,
şi haotic, prin sânge, dorul tău mi se plimbă,
ieri mi-erai o sintagmă, un cuvânt îmi eşti azi,
când te murmur, îmi pare că vorbesc altă limbă.

mi te şterg, cum aş şterge, un capitol banal,
ochii tăi, nici nu ştiu, ce-nţeles mai ascund,
ieri mi-erai o poveste, azi mi-eşti doar un final,
când întorc fila albă, mi-eşti un gol fără fund.

mi te tulbur în minte. chipul tău se disipă,
greu încearcă sărutu-ţi să stârnească vreun foc,
ieri mi-erai pe deplin, azi mi-eşti doar o risipă,
şi-ai să-mi fii mai puţin. mâine, poate, deloc.

miercuri, 17 noiembrie 2010

ţi-a mai spus cineva?



ţi-a mai spus cineva că atunci când te ghemui,
şi pe trupul tău gol noaptea-ncet se aşterne,
când obrazul ţi-l laşi să se-afunde în perne,
unui zeu care doarme pe-un altar, te asemui?

ţi-a mai spus cineva că atunci când tresari,
şi de toamnă te-ascunzi, şi de frigul din tine,
când mai cauţi o noimă vieţii tale-n ruine,
prăbuşit dintre stele, drept un înger, îmi pari?

ţi-a mai spus cineva că atunci când te bucuri,
şi durerea o-alungi, să dispară din oameni,
într-o lume-a tăcerii, tot mai mult te asameni
unui veşnic artist, inventând mii de trucuri?

ţi-a mai spus cineva că atunci când iubeşti,
dar ţi-e teamă, iubirea, să ţi-o dărui de-a-ntreg,
când tu fugi, iar ei toţi, doar pe tine te-aleg,
un copil, ca-ntr-o joacă, mi te-nchipui că eşti?



duminică, 14 noiembrie 2010

am obosit să plâng

am obosit să plâng. mi-e lacrima prea arsă,
de parcă-un fier încins în carne m-ar străpunge.
şi-un cer întreg, cu ploi, nu cred că mi-ar ajunge
să-mi potolesc durerea ce-n jur venin revarsă.

mi-e un blestem surâsul, şi îl ascund, de teamă,
ca dorul să nu-l frângă, să-l rupă şi să-l roadă,
să-l sfâşie, cum lupii, dând roată după pradă,
şi-astâmpăr pofta crudă, în lumea lor infamă.

am obosit să plâng, şi-am obosit să-mi ferec
în gânduri, ochii tăi. dar ei sunt cei ce-au vina
atâtor nopţi în care le-am tot cerut lumina.
azi mi-este tot mai mult, prin vene, întunerec. 

şi-acolo - unde plânsul şi-a făurit o groapă,
să zacă până când ar putrezi deodată,
acolo, mintea mea, odihna sfântă-şi cată,
iubirea ta, acolo, mai zgârmă şi mai sapă.

vineri, 12 noiembrie 2010

astăzi mi-am simţit sufletul


astăzi mi-am simţit sufletul... 
l-am simţit năruindu-se, dorind cu orice mijloc să-mi sfâşie pieptul. l-am simţit cu adevărat în mine. ţipa de durere. ca şi cum ar fi încercat să iasă din mine. spune-mi, ţi-a fost teamă vreodată că ai să-ţi pierzi sufletul? de ce ţi-e teamă cel mai mult? mie mi-e teamă de dragoste. mi-e teamă să mai iubesc. mi-e teamă uneori că cer prea mult. ceva ce nimeni nu îmi poate dărui. e mai degrabă o teamă fizică, o teamă care îmi slăbeste sufletul. îl simt pe zi ce trece ros şi scorburos, ca şi cum ar lipsi părţi întregi din el. de fiecare dată când îi dărui cuiva o parte, rămâne tot mai mic. dacă i-ai vedea şi tu cutele, aşa cum i le văd eu, m-ai înţelege. dar fiecare se înţelege doar pe el. niciodată pe celălalt. spune-mi, ţi-a fost teamă vreodată de oameni? mie nu, doar de sufletul lor. atunci când am început să-l cunosc mai bine. era frumos sufletul tău şi l-am iubit şi îl mai iubesc. avea şi el găurile lui, dar cât era de frumos... astăzi însă l-am privit mai îndeaproape. nu era ca al meu. sufletul tău voia să fie liber. cum să îi redau aripile când abia îl alipisem sufletului meu? spune-mi, ţi-a fost teamă vreodată că ai sa te pierzi? eu m-am pierdut. şi degeaba bâjbâi să îmi regăsesc drumul, aici e capătul. dincolo nu e decât sfâşiere. iartă-mă că nu m-am gândit mai mult la sufletul tău, să-l pot înţelege, să-i descopăr frământările. acum el e liber, zboară, şi când s-a dezlipit de lângă al meu, a mai sfâşiat înca o parte. i-am dat drumul. trebuia. astăzi mi-am simţit sufletul. probabil ca ţi-am mai spus. dar spune-mi, ţi-a fost teamă vreodată să simţi că NU MAI AI SUFLET?

miercuri, 10 noiembrie 2010

met-amorf-oză



la început, cristal neprelucrat ai fost.
şi te-au rotit pe rând, te-au şlefuit, dar fără rost,
n-au reuşit din tine nicidecum să facă
vreun giuvaier ce ochilor ar fi putut să placă.

au căutat până şi-n piatră seacă,
dar le-a fost truda în zadar şi prea săracă,
nu ţi-au găsit în lumea-ntreagă adăpost,
unde să-ţi vindece, cu străluciri, chipul anost.

te-au ridicat, cu fală, într-un post,
ca să te-admire-acei ce din noroi te-au scos.
dar mantia care părea că-mbracă
tot trupul tău, era numai o zdreanţă-opacă.

şi poate mii de ani au să mai treacă,
până te-or modela perfect, nu doar în joacă.
şi te-or expune, pentru-un jalnic cost,
acelora ce-au să te creadă finisat tot prost. 

sâmbătă, 6 noiembrie 2010

atâta toamnă...

... este atâta toamnă între două suflete smulse de vârtejul vieţii...
nu mai ştiu nimic despre mine. unii oameni, pe măsură ce trece timpul, se descoperă, se cunosc, dar eu sunt convins tot mai mult de faptul că sunt şi-mi voi rămâne mereu o enigmă. dar am o scuză... sunt singura viaţă pe care o cunosc, sunt singura carte pe care nu o pot plagia. uneori aş vrea să stau ascuns minţii tale, să te privesc cum evoluezi, să ştiu că nu-ţi iroseşti timpul şi că nu te macini. pentru mine, sentimentul asociat cu tine e tristeţea. nu o caut în mod deosebit, pentru că mi-e mai bine când îţi regăsesc fericirea, însă atunci când apare e apăsătoare, aduce cu ea remuşcări şi amintiri despre greşeli şi păcate. dar când dispare, îmi dau seama cât de mult mi-a lipsit. nu ştiu în ce măsură viaţa ne va pune la încercare, dar îmi e teamă, nu pot să fiu eu în faţa ta. parcă aş avea lângă mine ceva de nepreţuit, un lucru pe care l-am crăpat deja. şi îmi e frică, atunci când l-aş mai atinge sau când m-aş apropia mai mult, că îl voi sparge de tot. atunci, "creaţia" mă va arăta cu degetul şi mă va omorî cu pietre, ca înainte de Hristos. poate că scrisul meu ţi se va părea încifrat, dar dacă poţi, încearcă să-l înţelegi, îmi este teamă să-ţi grăiesc altfel. să nu ţi se pară straniu, dar azi port doliu după sufletul apus în mine. poate că este un fel de autoflagelare ocultă pentru păcatul de a fi rănit mlădiţa aceea sădită într-o joacă de copil. şi sufletul tău mai are mult de dat şi de primit. scuzele par ridicole în momentele acestea, la fel cum ridicolă este şi pustietatea sufletului meu şi egoismul de a te păstra încă aici. nu renunţa să crezi că viaţa este un miracol care îţi taie răsuflarea prin succesiunea ei de fapte banale, întregiri şi dezastre. te-ai gândit vreodată cum ar fi să vezi toate legăturile oculte care sunt motorul destinelor noastre? ai încercat să cuprinzi tabloul vieţii tale, cu succese şi rateuri, într-o axiomă sau o lege mai presus de fire? ai încercat oare să nu mai dai de fiecare dată vina pe soartă şi să-ţi întipăreşti în vocabular expresia "aşa trebuia să se întâmple", în loc să faci ceva pentru ca "să se întâmple în continuare"? toate aceste echivocuri te aduc în acelaşi punct: mirarea, înţelegerea, simplitatea, acceptarea. nu te limita  la a căuta efemerul. acesta nu durează decât trei clipe. chiar şi iubirea, prin zăpăceala pe care o aduce în om, prin egoism şi ataşament, prin dăruirea periculos de totală pentru celălalt, la fel de instabil, e tot atât de efemeră, dar atât de năucitoare şi vulcanică. lasă timpul să te sculpteze şi să-ţi accepţi condiţia de om între oameni, care ştie să zâmbească fără ca acest zâmbet să devină grimasă. miracolul vieţii e în oameni, în ei înşişi, iar pentru a-i înţelege, trebuie să îi descoperi din adevăr şi să fii puternic înfipt în onestitatea şi sinceritatea lor. mă întreb: oare ce vrei să mai auzi de la mine? ce-aş putea să-ţi mai spun? poate că într-o zi îmi vei înţelege afecţiunea adâncă, poate vei reuşi să pătrunzi mult mai mult în sufletul meu şi să-i simţi amărăciunea şi lacrimile împovărate de dorul tău. într-o lume şi într-o viaţă în care am crezut că fericirea nu mai există, tu eşti oaza mea de linişte şi furtuna mea de suferinţă. ţi se pare că însemni câteodată ceva în viaţa unui om, şi totuşi, dacă n-ai fi fost tu, ar fi fost altul, şi lucrurile care trebuiau să se întâmple s-ar fi întâmplat oricum. 

joi, 4 noiembrie 2010

cum mă simţi?

Nu simt pentru că eşti, ci simt pentru că simţi,
Dar n-aş simţi deloc, dacă n-ai fi tu, poate,
Cu ce cuvinte, oare, putea-vei să mă minţi
Că n-are nicio noimă iubirea care-mi scoate

Din piept, curajul tot, şi slab mă face-n toate?
Dar de nu simţi, mă-ntreb, de ce mi te mai cer,
De ce te mai deschid, cu mintea, ca pe-o carte?
Vezi tu... Eu încă simt... N-am inima de fier.

Şi totuşi, cum mă simţi, dacă din suflet pier,
Secundă cu secundă, îmbrăţişări şi gesturi?
Ce gânduri te cuprind, când eu de-a-ntreg ofer,
Iar tu-mi dai jumătăţi? Nu vreau din tine resturi.

Şi-atunci de ce te simt? De câte înţelesuri
Aş mai avea nevoie, să simt că mă mai simţi?
Cum i-aş mai scrie, oare, iubirii, zeci de versuri,
Atunci când prin tăcere ştii-voi că mă minţi?

luni, 1 noiembrie 2010

poate că tu...

Poate că tu... porţi în palmă cununi... de prin golurile vieţii... cer în păr să-mi aduni... să mă laşi să te cânt... înc-o dat' pe viori... să-mi presari peste gene... şi otravă şi vânt... răvăşit în culori... Poate că tu... lumii ştii să-i deschizi... ochii verzi în furtuni... mâna-ncet când mi-o prinzi... suntem parcă nebuni... ne hrănim c-un sărut... bem din stele lumină... suntem două comete... ancorând din trecut... şi mereu ne e sete... de-o iubire divină... Poate că tu... ai putea să mă torni... peste vise fugare... şi-atunci când o să dormi... ai să simţi cât mă doare... braţul tău când nu-mi strânge... trupul slab, lângă tine... Poate c-aşa mi-este mai bine... Sau poate că nu... nu mi-e bine deloc... Poate că tu... 

cauta!