miercuri, 29 decembrie 2010

metafore funebre


te răsucesc în carne, ca pe-un pumnal al morţii, 
sorb sângele, cu sete, crud osândindu-mi pasul, 
din urna vieţii tale m-au tras degrabă sorţii, 
aud în ceruri trâmbiţi ce grav îmi sună ceasul. 

încremenesc în forma unei minuni, pe-o cruce, 
ca să mă simt cum mor, în ultimă instanţă, 
când ruga ta, în mine, perfect o să-şi usuce 
încondeierea tristă, sfârşind în ignoranţă. 

din naltul zării mele privesc mocirla deasă 
unde-ai creat altare din pietre şi din zimţi, 
în care, pentr-o vreme, hula, din greu, îşi lasă 
veninul, să se scalde, ca-ntr-un decor cu sfinţi. 

ţi-e inumană şoapta, sălbatic ţi-este plânsul, 
visezi, ca din cenuşă, un alt mister s-aprinzi, 
stăpân ţi-e iadul tot, păcate trec printr-însul, 
şi, pentr-un fals destin, întregul cer mi-l vinzi.

vineri, 17 decembrie 2010

scrisoare către Moş Crăciun

Dragă Moş Crăciun,
nu ştiu dacă anul acesta vei trece şi pe la mine, deşi îţi scriu în fiecare an de sărbători, dar pentru că am fost băieţel cuminte, te rog să-ţi opreşti sania şi la mine la uşă, măcar să văd că eşti real, şi nu inventat, aşa cum m-a necăjit Gigel, de la mine de la şcoală, când mi-a spus că eşti vecinul meu de alături, ce-şi pune barbă falsă şi vorbeşte pe nas, ca să mai câştige şi el nişte bani, că i-au tăiat din pensie. Eu nu îl cred pe Gigel, şi sunt convins că e invidios pe mine, pentru că am note mai bune ca ale lui şi întotdeauna, la serbări, îmi ştiu poezia pe dinafară. El nu îşi face niciodată temele, se bate cu toţi colegii de clasă, iar pe fete le trage de păr şi le spune că sunt proaste. Dar vezi tu, Moş Crăciun, el mereu în preajma sărbătorilor primeşte jucării, şi atunci te întreb: de ce să mai fiu cuminte, dacă şi copiilor răi tu le aduci cadouri? Am vrut şi eu să fiu rău, ca el, dar n-am reuşit decât să îi rup creionul colegei mele de bancă, Diana, şi asta din greşeală, pentru că n-am ştiut să folosesc ascuţitoarea, şi mi-a părut rău o zi întreagă. I-am cerut scuze Dianei şi i-am promis că o să-i aduc în schimb toată trusa mea de creioane colorate pe care le-am primit anul acesta de ziua mea, numai să nu mai fie supărată pe mine. Moş Crăciun, am văzut aseară la televizor că eşti încă prin America, undeva departe, unde ai fost să dai cadouri unor copii săraci, şi când m-am uitat pe calendar, am început să plâng, pentru că mai sunt câteva zile până la Crăciun şi nu ştiu dacă o să ajungi şi la mine la timp. Ai atât de mulţi copii care te aşteaptă şi drumul e atât de lung... Sper doar să nu ţi se strice sania şi să nu obosească renii. Dar nu e nimic dacă nu ajungi, eu o să îţi mai scriu şi anul viitor. Nu ştiu dacă mai ai scrisorile mele celelalte, aşa că îţi spun din nou care este dorinţa mea de Crăciun: poţi să mi-o aduci pe mămica mea înapoi acasă? Nu ştiu unde e, şi de fiecare dată când îl întreb pe tăticul meu, el îmi spune că e într-un loc mai bun. Moş Crăciun, dacă ea a plecat într-un loc mai bun, înseamnă că aici, împreună cu noi, era într-un loc rău? Înseamnă că şi eu sunt rău? Oare am supărat-o eu cu ceva, de a vrut să plece? De asta nu vii, Moşule, la mine?

duminică, 12 decembrie 2010

perpetuum


mi-s frunzele toate răvăşite de vânt,
mi-e lacrimă cerul învins de pământ,
mi-e liniştea arsă, născută din cântec,
mi-eşti tu o fereastră deschisă în pântec.

mi-e dorul nebun, aproape de boală,
mi-e noaptea, în palme, străină şi goală,
mi-e gândul aiurea, prin spini rătăcind,
mi-eşti tu un albastru în ochi strălucind.

mi-s visele reci, când zorii se-ngână,
mi-e ruga, din piept, deodată, păgână,
mi-e vorba-ncifrată, când vrei să-nţelegi,
mi-eşti tu, peste lege, un zeu fără legi.

mi-e gândul copită în fuga de viaţă,
mi-e viaţa întreagă un râs de paiaţă,
mi-e, veşnic, iubirea, patetic blestem,
mi-eşti tu, tot mai mult, păcatul suprem.

marți, 7 decembrie 2010

poemă finală


mi-e înserarea plânsă şi rece, peste tâmplă,
blestemul cărnii tale prin vene mi se-ntâmplă,
aud cum glasul tău îmi murmură-n timpane, 
absurd, tot repetând, aceleaşi vechi jargoane. 

te retrăiesc o clipă şi-mi pare mult prea fadă 
povestea vieţii tale, cu iz de mascaradă, 
şi mult prea trist e rolul pe care-l joci, absent, 
spectacol fără public, lipsit de sentiment. 

te-aş răsfoi cu teamă, ca pe-un jurnal intim, 
aminte să ne-aducem dureri câte-mpărţim, 
ţi-aş mai citi-nc-o dată prefaţa, pe-ndelete, 
să n-am, când te voi pierde, nici lacrimi, nici regrete. 

dar nu-nţeleg nimic, eşti un mister al lumii, 
degeaba-mi fac în minte prezumţii, ca nebunii, 
ai fost şi-ai să rămâi o simplă teoremă, 
cu care-ţi încifrez ultima mea poemă.

joi, 2 decembrie 2010

iarnă printre gânduri

E frig. E prima noapte de iarnă. Nedefinirea ei şi zgomotul infernal al picăturilor de zloată care cad, zdrobindu-se, de pervazul ferestrei, mă fac să privesc în gol. Să aţintesc cu ochii un punct negru de cerneală, pe o foaie albă care de câteva ore bune ar fi trebuit să fie umplută cu o nouă poezie, cu noi gânduri îzvorâte dinlăuntrul meu. De acolo, de unde durerea încă se macină. Nimic însă. Nicio rimă nu vrea să ia naştere. Refuză. Nici măcar pentru tine. E totul un vid abstract, deşi ştiu că în mine se zbate încă dorul de tine. Poate că e mai bine aşa, în nedefinirea iernii, decât în tumultul unei veri încătuşate prea timpuriu într-o iubire nepăsătoare. Poate că zloata asta rece, care nu e încă transformată în zăpadă, e mai benefică decât căldura aceea care ne asuprea trupurile. Şi poate că acum e vremea să înţeleg toate frământările care mă descopereau cu fiecare zi, făcându-mă slab şi nepriceput în tainele unei apropieri a sufletului. Goliciunea aceasta amăruie, refuzând a mai împlini minuni, e parcă de mii de ori mai umană. E liniştea pe care tu mi-o sădeai prin cuvinte în adânc, îmbărbătându-mă să cred că îmbrăţişările şi săruturile tale erau doar o unealtă prin care puteam să ating calmul suprem. Mi-aş fi dorit să-mi imaginez şi iarna crescută de undeva din braţele tale, dar frigul ei e prea sălbatic, iar depărtarea de tine îl face şi mai crunt. În inima mea însă, mai păstrez încă vara.

luni, 29 noiembrie 2010

iubire, perfectul compus


nu te mai chem, mi-e teamă că n-ai să mai revii,
şi-orice cuvânt aş spune îţi va părea ciudat,
de ce te-ai mai întoarce când, de demult, tu ştii,
din sufletul tău sterp că n-ai nimic de dat?

prea dulce-i libertatea, iar temniţa în care,
cu zale, gândul meu te-a-ncătuşat, e rece,
să mă iubeşti, nu simţi c-ai fi vreodată-n stare,
prin lumea ta, iubirea, abia dacă mai trece.

te-ai depărtat de locul unde sărutul meu
îţi dăruia din seva miracolelor vieţii,
ca-ntr-un Olimp vegheat de-un singur semi-zeu,
stăpân al ignoranţei, în mintea ta, şi-al gheţii.

iar gesturi care-odată stârneau destăinuiri
sunt şterse dinainte-ţi, şi nu-şi mai au vreun rost.
de ce-am mai inventa, din goluri, amintiri?
ne conjugăm iubirea doar la trecut... a fost.

duminică, 21 noiembrie 2010

păcat în oglindă


azi îmi eşti mai puţin, şi te simt cum tot scazi,
mi-eşti o urmă în carne şi în gând, un stigmat,
ieri mi-erai un întreg, o frântură-mi eşti azi,
când privesc în oglindă, mi-eşti un ultim păcat.

mi te scurgi de pe gene, drept o lacrimă. cazi,
şi haotic, prin sânge, dorul tău mi se plimbă,
ieri mi-erai o sintagmă, un cuvânt îmi eşti azi,
când te murmur, îmi pare că vorbesc altă limbă.

mi te şterg, cum aş şterge, un capitol banal,
ochii tăi, nici nu ştiu, ce-nţeles mai ascund,
ieri mi-erai o poveste, azi mi-eşti doar un final,
când întorc fila albă, mi-eşti un gol fără fund.

mi te tulbur în minte. chipul tău se disipă,
greu încearcă sărutu-ţi să stârnească vreun foc,
ieri mi-erai pe deplin, azi mi-eşti doar o risipă,
şi-ai să-mi fii mai puţin. mâine, poate, deloc.

miercuri, 17 noiembrie 2010

ţi-a mai spus cineva?



ţi-a mai spus cineva că atunci când te ghemui,
şi pe trupul tău gol noaptea-ncet se aşterne,
când obrazul ţi-l laşi să se-afunde în perne,
unui zeu care doarme pe-un altar, te asemui?

ţi-a mai spus cineva că atunci când tresari,
şi de toamnă te-ascunzi, şi de frigul din tine,
când mai cauţi o noimă vieţii tale-n ruine,
prăbuşit dintre stele, drept un înger, îmi pari?

ţi-a mai spus cineva că atunci când te bucuri,
şi durerea o-alungi, să dispară din oameni,
într-o lume-a tăcerii, tot mai mult te asameni
unui veşnic artist, inventând mii de trucuri?

ţi-a mai spus cineva că atunci când iubeşti,
dar ţi-e teamă, iubirea, să ţi-o dărui de-a-ntreg,
când tu fugi, iar ei toţi, doar pe tine te-aleg,
un copil, ca-ntr-o joacă, mi te-nchipui că eşti?



duminică, 14 noiembrie 2010

am obosit să plâng

am obosit să plâng. mi-e lacrima prea arsă,
de parcă-un fier încins în carne m-ar străpunge.
şi-un cer întreg, cu ploi, nu cred că mi-ar ajunge
să-mi potolesc durerea ce-n jur venin revarsă.

mi-e un blestem surâsul, şi îl ascund, de teamă,
ca dorul să nu-l frângă, să-l rupă şi să-l roadă,
să-l sfâşie, cum lupii, dând roată după pradă,
şi-astâmpăr pofta crudă, în lumea lor infamă.

am obosit să plâng, şi-am obosit să-mi ferec
în gânduri, ochii tăi. dar ei sunt cei ce-au vina
atâtor nopţi în care le-am tot cerut lumina.
azi mi-este tot mai mult, prin vene, întunerec. 

şi-acolo - unde plânsul şi-a făurit o groapă,
să zacă până când ar putrezi deodată,
acolo, mintea mea, odihna sfântă-şi cată,
iubirea ta, acolo, mai zgârmă şi mai sapă.

vineri, 12 noiembrie 2010

astăzi mi-am simţit sufletul


astăzi mi-am simţit sufletul... 
l-am simţit năruindu-se, dorind cu orice mijloc să-mi sfâşie pieptul. l-am simţit cu adevărat în mine. ţipa de durere. ca şi cum ar fi încercat să iasă din mine. spune-mi, ţi-a fost teamă vreodată că ai să-ţi pierzi sufletul? de ce ţi-e teamă cel mai mult? mie mi-e teamă de dragoste. mi-e teamă să mai iubesc. mi-e teamă uneori că cer prea mult. ceva ce nimeni nu îmi poate dărui. e mai degrabă o teamă fizică, o teamă care îmi slăbeste sufletul. îl simt pe zi ce trece ros şi scorburos, ca şi cum ar lipsi părţi întregi din el. de fiecare dată când îi dărui cuiva o parte, rămâne tot mai mic. dacă i-ai vedea şi tu cutele, aşa cum i le văd eu, m-ai înţelege. dar fiecare se înţelege doar pe el. niciodată pe celălalt. spune-mi, ţi-a fost teamă vreodată de oameni? mie nu, doar de sufletul lor. atunci când am început să-l cunosc mai bine. era frumos sufletul tău şi l-am iubit şi îl mai iubesc. avea şi el găurile lui, dar cât era de frumos... astăzi însă l-am privit mai îndeaproape. nu era ca al meu. sufletul tău voia să fie liber. cum să îi redau aripile când abia îl alipisem sufletului meu? spune-mi, ţi-a fost teamă vreodată că ai sa te pierzi? eu m-am pierdut. şi degeaba bâjbâi să îmi regăsesc drumul, aici e capătul. dincolo nu e decât sfâşiere. iartă-mă că nu m-am gândit mai mult la sufletul tău, să-l pot înţelege, să-i descopăr frământările. acum el e liber, zboară, şi când s-a dezlipit de lângă al meu, a mai sfâşiat înca o parte. i-am dat drumul. trebuia. astăzi mi-am simţit sufletul. probabil ca ţi-am mai spus. dar spune-mi, ţi-a fost teamă vreodată să simţi că NU MAI AI SUFLET?

miercuri, 10 noiembrie 2010

met-amorf-oză



la început, cristal neprelucrat ai fost.
şi te-au rotit pe rând, te-au şlefuit, dar fără rost,
n-au reuşit din tine nicidecum să facă
vreun giuvaier ce ochilor ar fi putut să placă.

au căutat până şi-n piatră seacă,
dar le-a fost truda în zadar şi prea săracă,
nu ţi-au găsit în lumea-ntreagă adăpost,
unde să-ţi vindece, cu străluciri, chipul anost.

te-au ridicat, cu fală, într-un post,
ca să te-admire-acei ce din noroi te-au scos.
dar mantia care părea că-mbracă
tot trupul tău, era numai o zdreanţă-opacă.

şi poate mii de ani au să mai treacă,
până te-or modela perfect, nu doar în joacă.
şi te-or expune, pentru-un jalnic cost,
acelora ce-au să te creadă finisat tot prost. 

sâmbătă, 6 noiembrie 2010

atâta toamnă...

... este atâta toamnă între două suflete smulse de vârtejul vieţii...
nu mai ştiu nimic despre mine. unii oameni, pe măsură ce trece timpul, se descoperă, se cunosc, dar eu sunt convins tot mai mult de faptul că sunt şi-mi voi rămâne mereu o enigmă. dar am o scuză... sunt singura viaţă pe care o cunosc, sunt singura carte pe care nu o pot plagia. uneori aş vrea să stau ascuns minţii tale, să te privesc cum evoluezi, să ştiu că nu-ţi iroseşti timpul şi că nu te macini. pentru mine, sentimentul asociat cu tine e tristeţea. nu o caut în mod deosebit, pentru că mi-e mai bine când îţi regăsesc fericirea, însă atunci când apare e apăsătoare, aduce cu ea remuşcări şi amintiri despre greşeli şi păcate. dar când dispare, îmi dau seama cât de mult mi-a lipsit. nu ştiu în ce măsură viaţa ne va pune la încercare, dar îmi e teamă, nu pot să fiu eu în faţa ta. parcă aş avea lângă mine ceva de nepreţuit, un lucru pe care l-am crăpat deja. şi îmi e frică, atunci când l-aş mai atinge sau când m-aş apropia mai mult, că îl voi sparge de tot. atunci, "creaţia" mă va arăta cu degetul şi mă va omorî cu pietre, ca înainte de Hristos. poate că scrisul meu ţi se va părea încifrat, dar dacă poţi, încearcă să-l înţelegi, îmi este teamă să-ţi grăiesc altfel. să nu ţi se pară straniu, dar azi port doliu după sufletul apus în mine. poate că este un fel de autoflagelare ocultă pentru păcatul de a fi rănit mlădiţa aceea sădită într-o joacă de copil. şi sufletul tău mai are mult de dat şi de primit. scuzele par ridicole în momentele acestea, la fel cum ridicolă este şi pustietatea sufletului meu şi egoismul de a te păstra încă aici. nu renunţa să crezi că viaţa este un miracol care îţi taie răsuflarea prin succesiunea ei de fapte banale, întregiri şi dezastre. te-ai gândit vreodată cum ar fi să vezi toate legăturile oculte care sunt motorul destinelor noastre? ai încercat să cuprinzi tabloul vieţii tale, cu succese şi rateuri, într-o axiomă sau o lege mai presus de fire? ai încercat oare să nu mai dai de fiecare dată vina pe soartă şi să-ţi întipăreşti în vocabular expresia "aşa trebuia să se întâmple", în loc să faci ceva pentru ca "să se întâmple în continuare"? toate aceste echivocuri te aduc în acelaşi punct: mirarea, înţelegerea, simplitatea, acceptarea. nu te limita  la a căuta efemerul. acesta nu durează decât trei clipe. chiar şi iubirea, prin zăpăceala pe care o aduce în om, prin egoism şi ataşament, prin dăruirea periculos de totală pentru celălalt, la fel de instabil, e tot atât de efemeră, dar atât de năucitoare şi vulcanică. lasă timpul să te sculpteze şi să-ţi accepţi condiţia de om între oameni, care ştie să zâmbească fără ca acest zâmbet să devină grimasă. miracolul vieţii e în oameni, în ei înşişi, iar pentru a-i înţelege, trebuie să îi descoperi din adevăr şi să fii puternic înfipt în onestitatea şi sinceritatea lor. mă întreb: oare ce vrei să mai auzi de la mine? ce-aş putea să-ţi mai spun? poate că într-o zi îmi vei înţelege afecţiunea adâncă, poate vei reuşi să pătrunzi mult mai mult în sufletul meu şi să-i simţi amărăciunea şi lacrimile împovărate de dorul tău. într-o lume şi într-o viaţă în care am crezut că fericirea nu mai există, tu eşti oaza mea de linişte şi furtuna mea de suferinţă. ţi se pare că însemni câteodată ceva în viaţa unui om, şi totuşi, dacă n-ai fi fost tu, ar fi fost altul, şi lucrurile care trebuiau să se întâmple s-ar fi întâmplat oricum. 

joi, 4 noiembrie 2010

cum mă simţi?

Nu simt pentru că eşti, ci simt pentru că simţi,
Dar n-aş simţi deloc, dacă n-ai fi tu, poate,
Cu ce cuvinte, oare, putea-vei să mă minţi
Că n-are nicio noimă iubirea care-mi scoate

Din piept, curajul tot, şi slab mă face-n toate?
Dar de nu simţi, mă-ntreb, de ce mi te mai cer,
De ce te mai deschid, cu mintea, ca pe-o carte?
Vezi tu... Eu încă simt... N-am inima de fier.

Şi totuşi, cum mă simţi, dacă din suflet pier,
Secundă cu secundă, îmbrăţişări şi gesturi?
Ce gânduri te cuprind, când eu de-a-ntreg ofer,
Iar tu-mi dai jumătăţi? Nu vreau din tine resturi.

Şi-atunci de ce te simt? De câte înţelesuri
Aş mai avea nevoie, să simt că mă mai simţi?
Cum i-aş mai scrie, oare, iubirii, zeci de versuri,
Atunci când prin tăcere ştii-voi că mă minţi?

luni, 1 noiembrie 2010

poate că tu...

Poate că tu... porţi în palmă cununi... de prin golurile vieţii... cer în păr să-mi aduni... să mă laşi să te cânt... înc-o dat' pe viori... să-mi presari peste gene... şi otravă şi vânt... răvăşit în culori... Poate că tu... lumii ştii să-i deschizi... ochii verzi în furtuni... mâna-ncet când mi-o prinzi... suntem parcă nebuni... ne hrănim c-un sărut... bem din stele lumină... suntem două comete... ancorând din trecut... şi mereu ne e sete... de-o iubire divină... Poate că tu... ai putea să mă torni... peste vise fugare... şi-atunci când o să dormi... ai să simţi cât mă doare... braţul tău când nu-mi strânge... trupul slab, lângă tine... Poate c-aşa mi-este mai bine... Sau poate că nu... nu mi-e bine deloc... Poate că tu... 

duminică, 31 octombrie 2010

rugă pentru mamă

aş vrea să mă mai nasc din pântecul tău, mamă,
la sânul tău, copil, să stau când mi-ar fi sete,
tu, braţul să-mi întinzi, atunci când mi-ar fi teamă
de-otrava lumii-aceste ce-şi cată să mă-mbete.

de m-aş mai naşte-o dată, n-ai să mai simţi povară
pe umeri, bătrâneţea, ce-ţi roade greu din carne,
şi-aş cere socoteală, de-a fi chiar zei să moară,
oricui, ce-ar vrea din drum, vreodată să te-ntoarne.

dar de m-aş naşte, poate, şi mi-ar fi viaţa-ntreagă
şir nesfârşit de patimi, îngrămădit pe-o rană,
vei şti tu, printre lacrimi, să-mi fii la fel de dragă,
voi şti eu, prin cuvinte, să-ţi spun ce-nsemni, ca mamă?

mă ştii tu, mamă, cum sunt eu, şi cât de mult vreau uneori să te strâng în braţe şi să te ţin acolo, veşnic, la adăpost de toate nedreptăţile lumii? poate că mă ştii... dar nu mai am timp să-ţi încredinţez ca în trecut, secretele copilăriei. acum sunt departe, sunt pe drumul meu, şi neputinţa asta mă roade de fiecare dată când mă gândesc la tine, când cumpăna se înclină tot mai des spre uitare. iartă-mă, mamă, pentru toate clipele când nu am fost lângă tine, să-ţi alin cu vorbele şi braţele mele povara bătrâneţii. iartă-mă că mă pierd prin cotloanele astea întunecate ale vieţii şi nu mai găsesc niciodată drumul spre "casă". iartă-mă că nu mai sunt copil, altfel aş putea fi întotdeauna lângă umărul tău, să te sprijini când ai avea nevoie. iartă-mă că sunt eu...

vineri, 29 octombrie 2010

intimitate


Era un palid început de toamnă. Aşa îmi amintesc când te-am cunoscut. Îmi vine în minte fiecare detaliu, de la cum era vremea, până la ţinuta pe care o purtai în acea seară. Te analizam pe furiş, să văd dacă aş putea găsi vreo imperfecţiune chipului aceluia cu ochi mari, verzi. Era fără cusur. Nici nu îmi imaginasem vreodată să pot percepe mai bine perfecţiunea decât în acele clipe. Ţi-am întins mâna. Era pentru prima dată când am simţit contactul cu pielea ta, dojenindu-mă în gând că nu-mi puteam reţine tremurul degetelor. Nu ştiu de ce era nevoie de o atingere, doar simplul fapt că mă găseam în prezenţa ta îmi era suficient. Îmi plăcea, fără să înţeleg motivul, aluniţa de pe bărbie, în partea dreaptă a buzei. Mă atrăgea incontrolabil. Îmi plăcea mersul tău, cu pas apăsat, şi te urmam fără cuvinte, de parcă aş fi ştiut de dinainte drumul şi locul în carea aveam să ne petrecem cele mai minunate clipe din viaţa mea. Mă ameţea parfumul dulceag, pe care l-am simţit în momentul unei apropieri impuse de împrejurări, izvorând de pe gâtul tău. M-am abţinut cu greu să nu mă arunc să-l savurez direct de acolo de unde emana. Clipeai uneori din genele lungi, ca un fluture care îşi deschide aripile, în timp ce cuvintele tale mă acaparau cu totul. Dacă m-ai fi întrebat în momentele acelea despre ce vorbim, nu aş fi ştiut să îţi răspund. Dimpotrivă, acum, îmi amintesc fiecare silabă din conversaţia noastră. Te-am atins din nou. De data aceasta pe obraz. Nu ştiu ce m-a apucat, a fost un imbold. Am vrut doar să şterg o urmă invizibilă sau poate că doar am vrut să te ating din nou şi am găsit un motiv pueril. Ne-am privit apoi în tăcere, minute în şir, ca şi cum niciun alt înţeles nu ar fi fost mai potrivit. Ne înţelegeam din priviri, încă din prima secundă. Ne-am împreunat, cu stângăcie, degetele, mângâindu-le intens, ca şi cum atunci am fi cunoscut pentru întâia dată contactul uman. Ne-am ghemuit, pe rând, unul în braţele celuilalt, gustând fiecare din căldura trupului care ne proteja. Era o linişte profundă şi o fericire tacită. Apoi, buzele s-au căutat. Sărutul a ţâşnit din captivitatea lor, mai întâi tandru, apoi tumultuos. Te-am închis în gânduri şi te-am păstrat acolo până dimineaţă. Cu greu am putut să-ţi dau drumul din braţe. Te-am ţinut aproape de inima mea întreaga noapte, ca să-ţi pot asculta răsuflarea, să simt că nu e doar un vis, ci că exişti acolo, în împreunarea aceea de trupuri şi suflete.

luni, 11 octombrie 2010

teama de-a iubi (preluată)

Panza de paianjenEra târziu. Amintirile te copleşeau. Zilele petrecute cu mine îţi reveneau mereu în minte, degeaba încercai să-ţi îndrepţi gândurile în altă parte, strângând cu putere din ochi. Tu ştiai mai bine ca oricare altul că nici mintea şi nici gândurile nu-ţi erau stăpânite de mine, ci sufletul. Fusesem singura femeie care reuşise să intre în acel loc unde până atunci nu fusese decât întuneric şi frig. Fusesem singura care îţi înţelegea fiecare cuvânt şi fiecare gest. Niciodată nu era nevoie de alte explicaţii. Ce însemnasem eu pentru tine?! Greu de spus. La început, când m-ai văzut prima oară ai ştiut că o să mă iubeşti, dar un sentiment de frică ţi-a cuprins întreaga fiinţă. Tu nu mai iubisei pe nimeni. De ce acum pe mine? Eram o necunoscută, cum să pună o necunoscută stăpânire pe sufletul tău? Frica aceasta, departe de a fi reală, te-a făcut să fugi de propriile tale sentimente, visul tău a încetat cuminte la fel cum a început. În egoismul tău ţi-ai dorit să mă ai măcar pentru o seară. O seară şi apoi viaţa ta ar fi decurs la fel de firesc ca până în clipa când eu am îndrăznit să-ţi ies în cale. S-a întâmplat exact cum ţi-ai dorit, parcă ar fi fost scenariul unui film: m-ai vrut, şi m-ai avut. A fost cea mai frumoasă noapte de dragoste din întreaga  ta existenţă. Mâinile tale puternice alunecau pe trupul meu catifelat. Descoperind pasiunea care se ascundea în mine. Vroiai să mă  simţi cât mai aproape, să devenim una şi aceeaşi fiinţă. Buzele tale fierbinti îmi treceau peste gât, peste piept. Eram prizoniera nebuniei tale. În acele momente ştiai că deşi tu  erai cel care mă poseda, în final cel posedat deveneai tu, poate pentru tot restul vieţii. Şi, deşi îţi doreai să mă iubeşti cu fiecare parte a corpului tău, frica aceea nebună nu-ţi dădea pace. Îţi era frică să te laşi iubit si te temeai că poate nu ai fi capabil de sentimente atât de măreţe. Era mai simplu să iubeşti mai multe femei, decât să iubeşti una singură. Fugeai astfel fără să-ţi dai seama poate de singura şansă care ţi se oferea în viaţă: aceea de a iubi şi de a fi iubit. Nu ştiai că o mare iubire nu întâlneşti decât o dată în viaţă. Sau poate nu-ţi păsa. Au mai fost seri în care am fost a ta, dar nimic nu te-a făcut să mă vrei pentru totdeauna. De fapt, sufletul tău îşi dorea asta, doar că nu avea curaj s-o spună cu voce tare. Te-ai mulţumit astfel să mă pierzi, deşi mă iubeai. Îţi hrăneai sufletul cu câte o nouă cucerire în fiecare seară. Asta până când m-ai văzut la braţul altui bărbat. Te durea şi nu ştiai de ce. Era atât de simplu şi la îndemână răspunsul: pentru ca mă iubeai.

sâmbătă, 9 octombrie 2010

memento vivere

Mă sufoc. Ard. Ard ca o văpaie căreia nu îi poate stinge nimeni flacăra. Mă consum. Mă simt delimitat de timp şi spaţiu, ca într-un univers straniu, din care nu găsesc nicio cale de scăpare. Mă simt gol, inutil. Sunt golit de orice sentimente cărora aş putea să le definitivez natura, doar prin simplul fapt că sunt acolo, bine ancorate în adânc, în inimă. Mă mint. Mă descompun, ca un biet muribund, deşi viaţa încă musteşte în mine. Mă refuz. Tuturor acelora care mă strigă, care mă cheamă în lumea lor, crezând că ar putea face din mine o entitate fericită, călăuzită de lumină. Nu. Mă întunec. Sunt închis într-o capsulă a nedefinitului, a permutărilor paralele dintre vis şi realitate. Gândesc, însă simt altceva. Inima e prinsă în jocul fantasmelor, al acelor viziuni pe care mi le desluşesc singur, mi le compun, mi le adaug zilnic în trup. Mă catapultez, mă arunc în vid, de teamă că aş putea din greşeală da ochii din nou cu ochii aceia sculptaţi pe frumuseţe, pe iubire, pe viaţă. Mai bine mă schingiui. Mă perforez cu durere în carne, să zbier de plăcerea de a fi viu, de a trăi absolutul, împlinirea. Mă sacrific pe altarele neputinţei atunci când mi se refuză apropierea, când cineva încă îmi mai bate în uşa putredă din lemn, deşi refuzul meu de a-i deschide e doar pentru a nu fi încă o dată azvârlit în neantul dragostei. Mă ucid. De fapt îmi ucid doar curajul, pentru ca în momentul în care aş fi din nou pus în faţa unei drame a sufletului, să mor de-a dreptul, să nu mai lupt, aşteptând victorii inutile. Bătălia capătă forma unei înfrângeri voite, însă doar mijloacele sunt aceleaşi. Mă doare. Şi simt. Simt golul, absenţa. Simt cum tremur. Simt lacrimile. Simt tâmplele cum îmi pulsează, simt cum mă frământ. Da, încă simt. Încă te simt. Nu e clipa aceea de deznădejde, de final. E bine aşa cum este, trebuie să fie bine, pentru că altfel aş uita să trăiesc. Iar eu încă simt. Încă îmi amintesc. MĂ TRĂIESC.

sâmbătă, 2 octombrie 2010

inimi încrucişate

Felicia Mureşan privi încă o dată poza de pe noptieră şi-şi trase cearceaful până aproape de bărbie, ca şi când frigul din inima ei se împrăştiase peste tot în cameră. Bărbatul din fotografie o fixa cu ochii lui mari, verzi şi blânzi. Era acolo, lângă ea, şi totuşi parcă i-ar fi despărţit zeci de distanţe şi secole. Îi mângâie părul castaniu, cârlionţat prin sticla rece, îi atinse obrazul şi încercă să ghicească la ce se gândea în momentul în care fusese surprins de camera foto. Zâmbea, pesemne că era un gând frumos. Încercă de asemenea să-şi amintească numele lui, deşi fruntea încruntată lăsa să se vadă că făcea mari eforturi pentru a-l găsi printre atâtea nume învălmăşite în capul ei. Îi trecuseră prin viaţă nenumărate persoane, ca să-l poată asocia cu cineva anume care ar fi putut să însemne ceva mai mult pentru ea, de vreme ce poza lui se afla înrămată acolo, la căpătâiul patului. Să fi fost probabil soţul ei? Nu-şi putea aminti dacă fusese căsătorită vreodată, dacă purtase o rochie albă de mireasă, ori dacă bărbatul cu ochi verzi o trecuse pragul casei în braţe. Un frate? Nu, exclus. Era sigură că nu avea fraţi. De fapt, ca să-şi demonstreze că nu se înşela, începu să-l analizeze mai bine, să poată vedea dacă anumite trăsături erau comune cu ale ei. Niciuna. Ea avea ochii albaştri şi mici. Părul ei era negru şi lins. Nici urmă de bucle. Sprâncenele lui erau uşor arcuite, pe când ale ei erau drepte şi stufoase. Oare era vreun prieten? De ce ar păstra ea fotografia unui prieten pe noptieră, când, înşirate pe gresia albă din cameră, zăceau zeci de albume, ziare şi reviste în dezordine? Poate era unul special, care avusese un rol important în desfăşurarea evenimentelor. Felicia nu găsi deloc răspuns la dilema ei, însă bărbatul care străjuia, cu umerii lui laţi şi braţele puternice, cadranul fotografiei, îi dădea o stare de linişte. Strânse la piept rama maronie, cu încrustaţii aurii, şi închise ochii. I se păru că şi-l aminteşte pentru o clipă. Trecuse prin viaţa ei, apoi plecase. Pentru totdeauna... Inima începu să îi bată mai tare, să îşi accelereze pulsul. Da, şi-l amintise...

Doctorul care o supraveghea pe Felicia trecu să îşi facă rondul de noapte. O găsi dormind liniştită, cu fotografia strânsă în braţe. Zâmbi. Era pentru prima dată când nu o mai vedea tulburată. Pe jos, lângă o foarfecă cu lamele ruginite, un ziar, datat cu câteva luni în urmă, din care era decupată o fotografie, anunţa pe prima pagină un articol: "Un fiu îşi dă viaţa pentru mama lui. Gabriel Mureşan donează o inimă... din inimă"

vineri, 1 octombrie 2010

un gând... într-o clipă...

E prea scurt orice moment din viaţă, când te gândeşti la el ca şi cum ar fi ultimul. Îţi trec prin minte tot felul de gânduri pe care nu le poţi pune în ordine. Sunt fracţiuni de secundă în care ai vrea să dai timpul înapoi, ca într-o derulare de film, şi să te opreşti acolo unde crezi că mai ai ceva de îndreptat ori de adăugat. Nu poţi decât să te rogi că vei avea această posibilitate, dacă ţi s-ar mai da o şansă. Azi am fost la un pas de a trăi o ultimă clipă de viaţă. Când am văzut maşina aceea care venea cu o viteză nebună spre mine, nemaiputând evita coliziunea cu o altă maşină, şi oprindu-se pe trotuar la câţiva milimetri de mine, aproape ştergându-mi picioarele care deja tremurau, inima mi-a împietrit pe loc. Am rămas blocat, neştiind ce să fac, dacă să mă dau înapoi, ori să mă lipesc de zidul din spatele meu. Tremuram. Priveam şoferul inconştient, preocupat mai mult de faptul că şi-a avariat maşina, decât de starea mea. Nu puteam să spun nimic. Iar singurul lucru la care m-am putut gândi în acele clipe ai fost tu. Îmi imaginam că n-am să te mai văd niciodată, că n-o să-ţi pot spune niciodată ceea ce însemni pentru mine cu adevărat. Erai un gând, erai o realitate. Nimic în jur nu mai conta. Mi-era teamă că o să fie prea târziu. Eram conştient că, dincolo de toate gândurile mele, tu contai cel mai mult. Sentimentele deveneau confuze, fără să am măcar puterea de a recunoaşte că în tot acest timp, de când inima mea te-a ales, tu eşti singura dorinţă, singurul pact pe care îl pot face cu liniştea supremă, interioară. Mi-era teamă că această linişte va deveni eternă, dar nu va fi dată de apropierea ta, ci de despărţirea definitivă. Mi-era teamă că buzele mele vor deveni tăcere pentru totdeauna, nemaiavând niciodată prilejul să-ţi spună cuvinte pe care evită uneori să le rostească, ca nu cumva să-ţi tulbure sufletul. Da, azi am fost la câteva secunde de moarte... şi singurul gând care mi-a venit în minte ai fost tu...

duminică, 26 septembrie 2010

cronicile unei vieţi retuşate

21.august.1948
E probabil să nu-l mai revăd niciodată, însă suflul de vitalitate pe care l-a adus existenţei mele m-a învăţat că lumea nu e construită după tipare fixe unde primeşti totul de-a gata. Uneori trebuie să ceri, să cerşeşti, să implori. Să te umileşti doar pentru a nu cădea în capcana depresiei. Sunt conştientă că umilirea mi-a scăzut gradul de umanitate, dar ce nu faci pentru a nu pierde iubirea aceea care te macină? O transformi în pervertire a sufletului, într-un sex necontrolat, o devorare de sentimente confuze din care crezi că nu există o altă cale de ieşire decât împlinirea. E o himeră, o iluzie cu care îţi hrăneşti mintea şi corpul. Să nu mai spun că până şi modul în care l-am cunoscut mi-a degradat statutul de persoană integră, complexă. Era un artist căzut în anonimat, după mai multe tentative eşuate de afirmare. Nici măcar operele lui, expuse într-un garaj improvizat la marginea Parisului, destul de bune, după părerea mea, n-au reuşit să-l facă să evolueze. A rămas în sfera lui animalică, de artist neînţeles. Neînţeles de cine? Eu îl înţelegeam prea bine, dar uneori, înţelegerea era oarbă. Nu vedeam decât ceea ce voiam să văd. Dincolo de el, de masca pe care o purta în fiecare zi, nu puteam să văd nimic. Era sterp, la fel ca unul dintre peisajele de stepă mâzgălit pe una dintre pânzele sale. L-am cunoscut când aveam optsprezece ani neîmpliniţi. Nici nu devenisem încă femeie în adevăratul sens al cuvântului. Puritatea mea nu putea fi întinată de nimic, cu atât mai mult de acuarelele sale. Şi totuşi, am acceptat. Ceva m-a vrăjit, m-a atras. Mi-a spus franc că vrea să mă picteze goală. Credea că pielea mea avea un nedesluşit sens al virginităţii, că expunerea mea nudă pe pânzele sale ar fi avut un impact asupra omenirii, îngropată în imbecilitate, în neştiinţă. Cred că impactul a fost doar asupra minţii lui, pentru că n-a reuşit niciodată să termine acel tablou. În cămăruţa aceea mizeră, cu mucegai pe la colţuri, plină de culori şi vopsele, cu aşternuturi din brocart îngălbenit, mi-am oferit  trupul artei si artistului. Mă întindeam acolo şi-mi lăsam formele admirate de ochii lui verzi şi de pensulele acelea, mânuite cu dibăcie de degetele sale lungi, stropite de acuarelă. Apoi, lăsa deoparte paleta, venea lângă canapea şi mă privea în tăcere, ca şi cum i-ar fi cerut muzei să rămână veşnic în acea poziţie. Mâinile îmi mângâiau uşor sânii, coapsele, fesele, până când totul lua forma unei îmblânziri, descătuşată mai apoi într-o împreunare sexuală nefirească. La început nu simţeam nimic, decât o senzaţie de strivire a trupului, a feminităţii. Treptat, puritatea mea s-a alterat, de ajunsesem să fiu eu cea care îi smulgea paleta şi pensula din mână, pentru a-i cerşi carnea, buzele, misterul. În fiecare după-masă mă regăseam în atelierul lui, trântită pe pat, aşteptând cu înfrigurare momentul împlinirii artistice. Până într-o zi când am aşteptat în zadar. Nu s-a mai întors acolo. Stăteam în mijlocul camerei, privind pierdută tabloul care ar fi trebuit să reflecteze puritatea mea, goliciunea, feminitatea. Nu-mi pictase decât ochii. M-a anunţat madame Georgine, vecina de palier, că tânărul artist plecase la Marsilia, cu o fetişcană slăbuţă, cu pistrui, noul lui model. Îi lăsase ei în grijă motanul. Am rămas încremenită. Îmi vândusem pe gratis umanitatea unui necunoscut. Era probabil să nu-l mai revăd niciodată, însă prezenţa lui în viaţa mea m-a învăţat că lumea nu e construită după tipare fixe unde primeşti totul de-a gata. Uneori trebuie să ceri, să cerşeşti, să implori. Să te umileşti doar pentru a nu cădea în capcana depresiei. Dar ce nu faci pentru a nu pierde iubirea aceea  pe care o crezi veşnică? O transformi în pervertire a sufletului, într-un sex necontrolat, o devorare de sentimente confuze din care crezi că nu există o altă cale de ieşire decât împlinirea. E o himeră, o iluzie cu care îţi hrăneşti mintea şi corpul.
14.februarie.1952
Atunci când te destrami treptat şi nu mai rămân din tine decât frânturi, nici măcar o a doua şansă nu mai are puterea de a te reîntregi. Nimic nu mai dă sens existenţei, pentru că acolo unde durerea a săpat o dată, groapa devine tot mai adâncă. Crezusem că împotrivirea mea şi încăpăţânarea de a fi mereu fericită m-ar putea ajuta să iau totul de la capăt, să dezvolt o nouă pasiune. Dimpotrivă, eliberarea de care aveam nevoie întârzia să vină. Singurătatea îmi rodea instinctiv sufletul, aşa cum o boală necruţătoare mi-ar fi perforat pântecele. Din păcate nu ştiam atunci că şi sufletul şi pântecele aveau să îmi fie distruse mai târziu, lăsându-mi o plagă imensă în conştiinţă. Eram pe vremea accea secretară într-un birou notarial din centrul Parisului. Acolo l-am întâlnit pentru întâia oară pe colonelul von Günter, sosit de numai câteva zile cu trupele lui. Războiul încă nu începuse şi apele erau liniştite. M-a invitat, galant, de mai multe ori în oraş, până când într-un târziu am cedat insistenţelor sale. Ieşirile la restaurant s-au înmulţit şi s-au transformat în plimbări pe malul Senei şi în final în întâlniri secrete în mica mea garsonieră. Nu puteam fi văzută în compania unui bărbat neamţ, mai ales acum când scânteia războiului era pe cale să se aprindă. Aş fi putut trece drept o trădătoare de ţară, deşi pasiunea şi iubirea nu aveau deloc de-a face cu interesele politice. Colonelul încerca de fiecare dată să mă facă să mă simt în largul meu, cu toate că simţeam o presiune invizibilă din toate părţile. Îmi promisese că după ce toată această tulburare va trece – pentru că era convins că războiul o să fie aplanat – mă va lua cu el şi vom pleca în Germania pentru totdeauna. Aici oricum nu mă lega nimic. Ajunsesem să visez, să-mi fac planuri, să cred că nimic nu va putea umbri această fericire. Nu vedeam însă norii negri la orizont. Pentru mine era veşnic soare. Mai mult decât norii însă, am văzut întunericul sumbru într-o seară când colonelul s-a întors de la un dineu oferit de Ambasada Germaniei. Era beat şi abia se putea ţine pe picioare. A intrat în cameră, şi, fără vreun cuvânt în plus, m-a pălmuit cu brutalitate. M-a privit intens, cu ochii lui albaştri pal, şi m-a acuzat de spionaj. Cum că aş fi o spioană nenorocită, ce transmite informaţii armatei franceze. Că nu merit decât să fiu călcată în picioare, că sunt o târâtură de ultimă speţă. N-am încercat să-i explic nimic, în starea în care se afla oricum nu ar fi putut înţelege sau accepta ceva. Mi-am acoperit doar faţa cu mâinile şi am îndurat tacit injuriile lui. Nu s-a oprit însă aici. M-a trântit pe pat, mi-a sfâşiat rochia şi lenjeria şi m-a posedat diabolic, până când am simţit cum sângele mi se prelinge pe pulpe şi pântecele mocneşte de durere sub apăsarea greutăţii sale. Mi-a pus mâna pe gură, să nu strig, cu toate că nu mai aveam demult forţa să mai scot niciun sunet. M-a lovit în neştire, refuzând să conştientizeze că nu mai puteam riposta. Apoi s-a ridicat, m-a scuipat cu silă şi a ieşit pe uşă. Pentru câteva minute am crezut că am murit. Nu mă mai mişcam şi nu-mi mai simţeam inima bătând. Dar vedeam. Vedeam cerul cum se lumina de ziuă... Nu l-am mai întâlnit niciodată. Era mai bine. Pentru că atunci când te destrami treptat şi nu mai rămân din tine decât frânturi, nimic nu mai are puterea de a te reîntregi. Nimic nu mai dă sens existenţei. Acolo unde durerea a săpat o dată, groapa devine tot mai adâncă. Îţi roade instinctiv sufletul, aşa cum o boală necruţătoare ţi-ar perfora pântecele.
1.mai.1957
Ce te doare mai mult? Minciuna sau adevărul? Trădarea sau nepăsarea? Te doare ceea ce crezi că îţi poate dăuna fericirii, iar frica de a nu te degrada în faţa celui cu care îţi împarţi această fericire te face să acţionezi din impuls, pe moment, nemailuând în calcul consecinţele. Pe mine mă doare sfârşitul. Finalul unei poveşti căreia îi conturasem de dinainte traseul. Mă visasem prea mult adâncită în această poveste, deşi nu aveam motive întemeiate de a crede că totul poate deveni dintr-o simplă aventură o experienţă de viaţă. Oamenii nu sunt clădiţi aşa cum îi creionăm noi cu mintea, jumătăţile de măsură nu sunt întotdeauna suficiente. Eu, care nu mă vedeam niciodată o femeie meticuloasă, care să pună la punct detalii, eram acum în postura de a descrie în amănunt sfera în care îmi duceam existenţa. Încercam să fiu perfectă în toate, să-i demonstrez lui că sentimentele mele nu sunt deloc de suprafaţă, ci că sunt reale, palpabile, veşnice. Din păcate, el însă nu mă vedea la fel de perfectă. Jerome era un bărbat pentru care orice femeie din Paris şi de oriunde şi-ar fi sacrificat puritatea şi demnitatea. Mereu îmi aducea în discuţie relaţiile lui anterioare şi mă compara cu tot felul de femei care trecuseră prin viaţa lui. Una era mai frumoasă decât mine, alta mai supusă, alta reuşea să îl împlinească, dar, ca într-o ierarhie, ultima era cu o treaptă mai jos decât cea anterioară. Înduram de fiecare dată cuvintele lui, fără să-i reproşez nimic, de ajunsesem un fel de cârpă pe care îşi ştergea picioarele atunci când avea chef. Şi totuşi, nu puteam să plec. Ceva mă ţinea legată de el, ca un prizonier care nu se poate elibera de cătuşe. Durerea se accentua cu fiecare zi şi, atunci când mă priveam în oglindă, începeam să îi dau dreptate în tot ceea ce spunea. Mi se părea că am riduri, că faţa nu-mi mai e la fel de netedă ca acum câţiva ani, că ochii au cearcăne, că mâinile îmi tremură, că sunt slabă, infectă. Mă uram şi mă minţeam. Mă minţeam că trăiesc cu adevărat, într-un basm, când de fapt murisem cu mult timp în urmă. După câţiva ani de mariaj ratat, Jerome mi-a făcut vânt pentru o nouă cucerire. Mi-a spus că e timpul să plec, pentru că oricum îşi pierduse deja o parte preţioasă din viaţă alături de mine. „Eşti un rebut al societăţii şi nu ştiu cum de nu urăşti ziua în care te-ai născut. N-ai să reuşeşti să faci pe nimeni vreodată fericit şi nici măcar tu, în imperfecţiunea ta, n-o să fii împlinită.” Sunt cuvintele pe care mi le-a spus, atunci când mi-a deschis portiera maşinii şi m-a lăsat la marginea unei mahalale a Parisului. N-a binevoit să mă ducă nici până acasă. Nu s-a mai interesat niciodată de mine. L-am întâlnit peste câteva luni, întâmplător, la o serată de binefacere. Era acelaşi Jerome arogant, pentru care m-aş fi degradat fără să îmi dau seama şi căruia, la momentul respectiv, nu îi găseam niciun defect. Era perfect, aşa cum eu eram imperfectă pentru el. M-a privit o clipă, suspicios, de parcă îşi căuta prin amintiri locul şi era în care ne-am cunoscut. Pentru prima dată, nu am simţit nimic. Şi m-am minţit, în sinea mea, că nu îl cunosc pe acest bărbat. M-a durut sentimentul, dar l-am luat ca atare. Mă întrebam: oare ce m-a durut mai mult? Minciuna sau adevărul? Trădarea sau nepăsarea? M-a durut ceea ce credeam că îmi poate dăuna fericirii, iar frica de a nu mă degrada în faţa celui cu care mi-am împărţit această fericire m-a făcut să acţionez din impuls, pe moment, nemailuând în calcul consecinţele. M-a durut sfârşitul. Dar l-am acceptat.

eu aşa te iubesc...



Uneori cred că te-aş putea iubi în zeci de feluri, însă întotdeauna mi-e mai bine când te iubesc în felul meu. Te iubesc cu lacrimi, pentru că atunci când nu eşti aici, te caut în amintiri şi te cer şi mi-e dor de fiecare clipă în care te am aproape. Te iubesc cu lacrimi chiar şi atunci când eşti aici, pentru că fericirea e inumană, e deplină, şi liniştea mă face să nu-ţi mai dau drumul niciodată din braţele mele. Doar acolo, locul acela cald şi binefăcător, e locul în care aş vrea să rămân veşnic, împietrit. Te iubesc cu teamă, că te voi pierde, că te vei desprinde de mine în zborul tău spre pasiuni noi, spre depărtări care ne vor strivi câte puţin sentimentele. Cu teamă că, dincolo de tăcerea ta, inima ţi-e rece şi nu poate lovi cu putere atunci când simţi. Sau, cu teamă că deşi simţi, nu-mi poţi arăta, aşa cum aş vrea eu, apropierea şi dorul. M-aş ucide pe mine treptat, m-aş degrada, m-aş înăbuşi şi m-aş preschimba doar pentru simplul fapt de a rămâne cu tine atât cât ar fi nevoie. Pentru că nu-i pe lume bucurie mai adevărată şi mai caldă decât aceea de a vedea un suflet care se deschide înaintea ta. Ce înspăimântător, să ştii că faci pe cineva să sufere şi să nu ai cum să-l ajuţi, să-l scoţi din cercul lui de foc. Căci orice apropiere i te face şi mai drag iar dragostea îşi găseşte mereu hrană să se menţină, să crească. Te iubesc cu singurătatea, nepricepând de ce e nevoie în viaţă să ne despărţim de atâtea ori. De fiecare dată, după plecarea ta, rămân pe gânduri şi mă întreb de ce despărţirile trebuie să strice toate amintirile, să-i facă pe oameni să nu fie, niciodată, cu niciun chip, fericiţi? Noi, care ne răzvrătim pentru atâtea nimicuri împotriva durerii, nu reuşim să găsim în noi, în cele mai lamentabile momente, tresăriri de orgoliu pentru suferinţa aceasta care ne măguleşte vanitatea. Cu timpul însă, chiar şi durerea îşi leapădă amarul. Numai timpul vindecă tristeţea, el, care vede cum trec toate, cum o emoţie ia locul alteia. Te iubesc cu vise, fără de care nopţile mele ar fi searbăde şi reci, cu întuneric ce mă cuprinde din toate părţile, sfâşiindu-mă. Trebuie să-ţi mărturisesc tot ceea ce s-a îngrămădit în inima mea de când ea te iubeşte: bucurie, dar şi frământări, care vin rând pe rând. Ţi-am pătruns toate tainele viselor, iar pentru asta sufletul meu şi-a pus de dinaintea ta toate comorile, toate lacrimile şi toate speranţele. E ceva deosebit în tine, care e numai al tău, ceva misterios. În vocea ta, orice ai vorbi, e o putere de neînvins. Privirea nimănui nu poate promite atâta fericire. Te iubesc cu stângăcia unui copil, care e atent de fiecare dată să nu facă ceva greşit, pentru a nu strica armonia clipelor împreună. Cu puritatea lui, în care te găsesc atunci când ochii şi buzele tale fac gesturi copilăreşti. Cât de binefăcătoare şi firească ţi-e în clipele acelea căldura sufletului către care nu mă simt atras ca să ard, să mă consum, ci să mă armonizez, să mă împlinesc... Oare am fi început vreodată să ne iubim dacă ne-am fi văzut din capul locului aşa cum suntem acum? Oare ne-am mai putea despărţi vreodată dacă ne-am vedea acum aşa cum ne-am văzut prima oară? Te pot iubi în toate felurile posibile, însă întotdeauna mi-e mai bine când te iubesc în felul meu. Chiar şi când eşti departe, te iubesc la fel. Pentru că absenţa micşorează pasiunile obişnuite şi le intensifică pe cele puternice, aşa cum vântul stinge lumânările şi înteţeşte focul.

miercuri, 22 septembrie 2010

poema iubirii (pentru tine)

Mă tem. Uneori văd această teamă ca pe o boală, ca pe o suferinţă care roade bucată cu bucată din inima mea, ca şi când, doar hrănindu-se din mine, ar putea supravieţui. Însă nici măcar teama că totul s-ar putea prăbuşi într-o secundă nu mă face să dau înapoi şi să renunţ la fericirea pe care mi-o semeni în gânduri atunci când eşti lângă mine. Nu pot să nu mă bucur. Dacă ieri cineva mi-ar fi spus că nu exişti, i-aş fi râs în faţă. I-aş fi răspuns că tu existai în sufletul meu cu mult timp înainte să te găsesc. Erai acolo, undeva. Azi eşti aici, pentru totdeauna. Mi-ai bulversat într-atât de mult lumea, viaţa, principiile, sufletul, gândurile, totul, într-un mod inexplicabil de plăcut, încât atunci când sunt cu tine, fericirea e aproape extatică, deplină. Te privesc, hipnotizat de ochii tăi, şi nu mă pot sătura de sentimentul de fericire, de împlinire. Ador fiecare părticică din tine şi mintea o ia razna. În fiecare seară, gesturile tale capătă un înţeles deosebit, ca şi când amintirea lor ar trebui să dăinuie pentru totdeauna, ca să pot spune, mult după aceea, poate într-o altă viaţă: "Îmi amintesc acea clipă!". Pentru că fiecare clipă cu tine e preţioasă, ca şi cum ar cuprinde în ea o esenţă a nemărginitului. De multe ori te privesc adormind, ca să-mi rămână mereu clară imaginea ta. Ştiu că sunt momente care nu au să se mai repete şi numai atunci simt cât sunt legat de toate liniile tale, de zvâcnirea pleoapelor, de mişcarea pieptului când respiri. Dimpotrivă, când pleci, sunt gol. Sunt trist şi starea de sfâşiere se insinuează treptat în adâncul fiinţei mele, de parcă mi-ai lua o parte din suflet. De parcă mâine n-aş putea să mai exist fără prezenţa ta. Mă sting, mă descompun şi cerşesc fericirea ca un nebun. Simt gheaţă în jurul inimii şi în jurul corpului. Simt golul din mine şi emoţia ce stă să zvâcnească, să erupă, explodându-mă. Iar timpul care trece departe de tine, în loc a îndulci durerea, o adânceşte şi mai tare, ca şi cum ar descoperi în fiecare zi un nou motiv de a-mi pustii sufletul. Mi-e teamă şi sunt conştient că nu voi mai iubi niciodată pe nimeni aşa cum te iubesc pe tine.


de-aş putea, te-aş închide într-o urmă de zâmbet,
ca să râd, când prin lacrimi, aş simţi că pălesc,
te-aş ascunde în mine de-orice teamă din suflet,
numai ţie ţi-aş spune: "te iubesc, te iubesc..."

de-aş putea, tot pe tine te-aş chema dintre îngeri,
doar în braţele tale mi-este gestul firesc,
mi-aş salva fericirea din ruine şi-nfrângeri,
şi ţi-aş spune prin şoapte: "te iubesc, te iubesc..."

de-aş putea, te-aş mai cere înc-o dată în gânduri,
şi în palme ţi-aş prinde chipul drag. mă topesc, 
când, pe frunte, săruturi mi-ai lăsa rânduri-rânduri,
eu ţi-aş spune din nou: "te iubesc, te iubesc..."

dar nu pot. ai să pleci. eu rămân. fără zâmbet,
prăbuşit peste rugă, voi simţi că pălesc.
de-aş putea, te-aş ascunde într-o urmă de suflet...  
cui voi spune atunci: "te iubesc, te iubesc..."?  

cauta!