duminică, 29 iulie 2012

Dual


sunt gol, ca şi cum rod din mine viermi,
mi-e frig, mă-ngheaţă parcă zeci de ierni,
îmi vând pentru iubirea ta de-un ceas, 
lui Satan, sufletul ce mi-a rămas. 

cerşesc, prin temple ridicate-n stânci, 
un strop de calm intens, căzut pe brânci... 
privesc, nebun, icoanele... şi mi-e ruşine; 
căci Dumnezeu e mort demult în mine. 

şi tac. îmi pare ruga seacă şi prostească; 
ce rost? în dos, păcate-ncep să mă-nghiontească. 
de-a-ntreg, să mi te dea, drept desfătare, 
din Ei, niciunul n-ar putea fi-n stare.

luni, 23 iulie 2012

în căutarea inimii pierdute (6)

Sanctuarul regelui Sigal

nu mă mai urmărea de multă vreme,-n spate,
fantoma ce părea a-mi şti îndelungata trudă,
şi nici urechea mea nu mai putea s-audă
cuvintele-i dojenitoare ce-mi scrijeleau gândirea;
eram de zile bune depărtare de-a sa lume.
mă resemnasem, nemaiîndrăznind să cercetez, anume,
vreun loc în care să găsesc, înflăcărând simţirea,
o inimă ce-aş fi dorit în pieptul meu a bate.
era deja trecută ziua de amiază,
şi-apusu-şi târâia, aproape mort, ultima rază,
în lupta întunericului, de lună biruit,
când, la poalele unei înalte creste-mpădurită,
adânc scobit în stâncă, pe-o margine-adumbrită,
de dinainte mi s-a fost mijit 
un sanctuar cum numai în poveşti am auzit.
Sigalul, repede, cum m-a zărit,
poarta deodată mi-a deschis-o, şi c-un gest,
m-a invitat năuntru a păşi. „Acest
lăcaş unde-mi înalţ de veacuri ruga către cer”,
mi-a zis Sigalul, cu privirea pironită-n sus,
„nu-i pentru muritori cu trupul îmbuibat doar de plăceri,
dar făr’ a-l mai purta în suflet pe Isus.
de vrei să intri, -am pentru tine-un test.”
şi, deschizând o carte peste care se-aşternuse bine
în straturi groase, prafu-ntregii lumi,
trăgând c-un ochi în pilde, c-un altul către mine,
Sigalul m-a-ntrebat, cu gând ascuns:
„mă iroseşti mereu… şi mai apoi încerci să mă aduni,
iar în final vrei să mă cumperi, dar n-ai cum,
nu-s de vânzare şi nicio bogăţie nu-i de-ajuns.
cine sunt, Visătorule? ai un răspuns?”
„eşti Timpul care zboară făr’ a mai avea prilej
din urmă-a-l prinde. şi ca-ntr-un vârtej,
ne ducem viaţa pân’ la capăt, cum putem,
striviţi de grijile unui destin care ne lasă-n pantă
şi-apoi ne face vânt degrabă-n şanţul morţii,
de parc-am fi scursura unei lumi-bacantă.”
mirat, Sigalul-rege mi-a şoptit: „suntem
de-a dreptul efemeri, infimi, cu toţii,
în faţa Timpului şi-a Dumnezeului Suprem.”
și m-a poftit să intru-n templu-acela, unde
doar cei meniți ar fi putut pătrunde;
„eu, Visătorule, nu-ţi sunt de vreun folos”,
mi-a zis, plecându-şi ochii trişti, în jos,
„căci inima mea-i dăruită Celui Sfânt,
şi-aşa va fi pân’ mi-or băga-n pământ
carnea grotesc uscată şi putrezitul os.
dar de voieşti a-ţi odihni de drumul lung
piciorul, poţi să şezi aice;
în casa mea suflete rareori ajung,
toţi şi-au pierdut credinţa-n Cel de Sus, ai zice.”
„din prea adâncul inimii pe care-o caut încă,
îţi mulţumesc, mărite rege, şi mă-nchin, 
dar din călătoria mea mai am puţin.
e vremea dară să-mi pornesc pe cale.”
lăsând în urma mea bătrâna stâncă
şi regele supus în rugi şi osanale
către Acel ce ne-a pierit de mult din gânduri,
mi-am continuat pe mai departe visul
trăit parcă deja în repetate rânduri.
şi nu vedeam în faţa mea decât abisul.

cauta!