marți, 29 iunie 2010

cine n-are Biblie, să-şi ia

Îmi fac semnul crucii şi mă aşez smerit pe o bancă mai în spate, pentru că predicatorul deja îşi începuse slujba şi nu voiam să-i deranjez pe ceilalţi. Îmi împreunez mâinile pe piept şi îmi plec capul, cufundat în atmosfera de duhovnicie sufletească. Sunt numai urechi (ochii îmi sunt fixaţi pe botul pantofilor, cărora am uitat să le dau luciul cu cremă în dimineaţa aceasta) la cuvântul celui ce ne călăuzeşte paşii în necunoscut. "Psst!", aud din spatele meu o voce, "nu ai o Biblie în plus?". Mă întorc şi îi zâmbesc stânjenit omuleţului cu chelie care mi-a deranjat starea de reverie divină. Ridic din umeri, semn că nu mi-am adus biblioteca întreagă cu mine. De altfel, nici eu nu am o Biblie în posesie, aşa că îmi lungesc gâtul la cucoana din faţa mea. Rămân surprins să constat că aceasta răsfoia o revistă de reţete culinare, în locul Bibliei. Era atât de concentrată să noteze şi să încercuiască pe ea ceea ce i se părea de maximă importanţă, încât nici glasul pasional al predicatorului nu o făcea să părăsească lectura gastronomică. Omuleţul cu chelie nu renunţă şi mă bate pe umăr, amical, susurându-mi pe la ureche: "Nu poţi să faci rost de vreo Biblie de la cineva? Mi-am uitat-o acasă." Mă uit în stânga, mă uit în dreapta, dar nu văd la nimeni obiectul cu pricina. "Nu are nimeni", îi şoptesc. "Mai bine ascultă", mai adaug. Tresar când aud lângă mine un sforăit prelung. Mă prefac că nu bag de seamă, dar chiar în acel moment vecinul meu de bancă se trezeşte şi rosteşte un "Amin!" gutural (deşi nu era cazul), de întreg auditoriul se întoarce cu sprâncenele încruntate spre mine, ca şi când eu aş fi fost autorul întreruperii liniştii sfinte. "S-a terminat?", mă întreabă bătrânelul cu probleme nazale, precipitându-se să se ridice. Îl opresc şi i-l arăt pe predicator la pupitru, făcându-l să înţeleagă că slujba e încă în desfăşurare. Vecinul meu, cu lornionul căzut pe nas şi perciuni stufoşi, mă măsoară mirat din cap până în picioare, probabil gândindu-se că la începutul somnului său, pe scaunul din dreapta nu se afla nimeni. Mă părăseşte şi îşi sprijină apoi bărbia în palmă, şi după numai câteva minute e din nou în împărăţia lui... Ene. Predicatorul ne îndeamnă să deschidem Biblia la nu ştiu ce pagină, la nu ştiu ce verset din nu ştiu care Evanghelie. Mă foiesc. Cum dracu' (Doamne iartă-mă, că sunt în biserică) am uitat să-mi iau Biblia la mine? Îmi pun picior peste picior, să-mi găsesc o poziţie cât mai bună, îmi las mâinile în poală şi gândurile să-mi zboare aiurea, la cuvântul Domnului. Nu durează decât câteva secunde, pentru că omuleţul cu chelie care-mi suflă în ceafă mă interpelează iarăşi: "Vezi că duduiţa aia de pe rândul al doilea are Biblia pe scaun, n-o foloseşte. Cere-i-o!" I-aş cere-o, dar e cam la trei scaune depărtare de mine. Ne ridicăm în picioare pentru ruga finală. Predicatorul rosteşte fraze scurte, iar noi îl urmăm îndeaproape. Îl mişc pe vecinul meu de bancă, să-l atenţionez, dar nu primesc drept mulţumire decât o mormăială indescifrabilă. În sfârşit, cineva se îndură să mă lase să privesc în Biblia sa. E cucoana din faţă (cea cu reţetele) care îmi pune cartea sfântă de dinainte, să mă pot delecta cu versetele biblice. În schimb, îmi face ochi dulci şi îşi trece vulgar limba umedă peste buze, ca să-mi intre mai bine în cap sintagma "iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi". Îi fac semn că mi-e bine aşa şi mă uit discret la ceas. Habar n-am cât va mai dura slujba, dar predicatorul nu pare că ar vrea să încheie prea curând. Mă proţăpesc cu mâinile amândouă de spătarul scaunului de dinainte (nu-mi place să stau prea mult în picioare), închid ochii să nu mai văd nimic în jur şi mă cufund în pacea interioară. Îi deschid instantaneu, când omuleţul din spate mă înghioldeşte în coaste: "Treceţi în locul meu, dacă nu urmăriţi pe Biblie. Mă uit eu la domnişoara." Îi fac pe plac şi mă aşez pe scaunul lui. Un imbold însă mă îndeamnă să plec definitiv. O iau tiptil şi o zbughesc pe uşă, chiar când predicatorul spunea ultimul "Amin!".

sâmbătă, 19 iunie 2010

portarul face legea

Nu, chiar dacă suntem în plin campionat mondial de fotbal, nu vorbesc despre cel care apără mingile să nu intre în poartă, ci despre portarul (uşierul) care închide/deschide/apără porţile/uşile instituţiilor publice, în speţă ale unei facultăţi de aici, din oraş. Nu era în mintea mea să scriu despre el, dar numai faptul că l-am "cunoscut" m-a făcut să-i acord câteva rânduri pe blog. Nu, nu e cel din imagine, deşi aşa îmi imaginez eu că trebuie să arate un portar. Mă grăbesc să ajung la secretariatul facultăţii să depun o lucrare de licenţă pentru o colegă plecată din oraş în interes de lucru (sau nu). Trec pe lângă un omuleţ tuciuriu care îşi trage liniştit, în rotocoale mari, ţigara de dimineaţă, în compania unei dudui la fel de tuciurii, care mai adaugă gramaticii limbii române câteva cuvinte din vocabularul ei colorat, pe motiv că şi-ar fi pierdut actul ce îi dovedeşte existenţa pe Pământ: "Să-mi bag picioarele, că nu-mi mai găsesc buletinul. Fu... m-aş, cred că e la bărbate-miu!". Când mă vede că mă îndrept spre secretariat, omuleţul respectiv mă opreşte brusc, cu o replică ce i-a intrat pesemne în uz, de când o tot foloseşte: "Secretariatul se deschide la 12!". Mă uit la ceas. Nu e nici măcar 11. Trebuie să aştept, pentru că problema e serioasă, lucrarea de licenţă trebuie predată astăzi. Mă întorc şi îl privesc mai bine pe cel care mi-a oprit avântul. Poartă un maiou (sau tricou fără mâneci, sau cum i-o zice) negru, cu inscripţiile unei firme fantomă, pantaloni trei-sfert albaştri, cu dungi galbene şi nişte şlapi de cauciuc uzaţi, negri cu talpă roşie. De talpa şlapilor vorbesc, pentru că tălpile portarului sunt tot negre, cu unghii neîngrijite, semn că în cartierul unde locuieşte sunt lucrări de verificare a conductelor pentru apa potabilă. La gât are un lănţoc de aur (din vânzarea căruia eu aş trăi liniştit vreo două luni de zile), iar în mână telefonul, pe care îl butonează aiurea, doar pentru ca cei dimprejur să-i asculte tonurile de apel pe ritmuri de manele. Intră din nou în instituţie, după ce-şi termină ţigara, şi se pune la taifas cu femeia de serviciu, căreia îi spune că are el cheia de la nu ştiu ce debara, unde trebuie să depoziteze nişte saci de rafie. Mă uit pe inscripţia de la intrare, pentru că la un moment dat aveam impresia că poate nu sunt într-o universitate, ci într-o fabrică de ambalaje. Nu, scrie "alb pe gri". E universitate. Portarul se întoarce în faţa clădirii, pentru că a observat un bătrânel care dădea târcoale pe la panouri. Căuta şi el tot secretariatul. "De la 12 se deschide, aveţi timp toată ziua să veniţi, e până deseară la 7 deschis. Da, şi sâmbăta e program, dar nu ştiu dacă o să vină doamna secretară." În sfârşit, mult aşteptata oră 12. Portarul-cocalar vine să mă invite la secretariat. Îşi scoate tacticos cheile din buzunar şi deschide uşa, apoi mă invită pe un culoar şi mă pune să aştept câteva minute. Intră pe o uşă laterală în secretariat, ca să-mi deschidă de pe dinăuntru (domnişoarele secretare erau deja acolo; oare să fi fost ele atât de conştiincioase şi să fi dormit noaptea în camera "misterelor"? ori or fi intrat pe fereastră, ori pe din dos, ori s-au teleportat, ori erau invizibile...). În fine, portarul le încuiase (deşi după discuţia cu ele, erau "încuiate" de tot) şi la venirea mea le-a eliberat. După ce sunt introdus în biroul lor, portarul se instalează confortabil la un calculator, să mai dea şi el o raită probabil pe site-urile matrimoniale. Doar şi-a făcut treaba pe ziua de azi: dincolo de o uşă închisă, nu ştii niciodată ce te aşteaptă. Pe mine (sau nu) mă aştepta o veste proastă: lucrarea de licenţă a colegei mele nu a fost acceptată.

genii în conuri de umbră

Îmi face o deosebită plăcere să spicuiesc din conversaţia cu un "geniu" pe care am avut-o zilele acestea, pe tema "cum se creează un blog". El se pare că le ştia pe toate. Era un geniu într-ale informaticii, însă cu lacune uriaşe în etica unei discuţii şi a bunului simţ. 

geniul: doar o intrebare... cum se face ca sunt vizitatorul cu numarul 40000 si mult si tu nu ai nici 50 de vizitatori la profilul de pe blog? :) patetic! :))
new_mindtm: patetic esti tu... mai intereseaza-te... 40 si ceva de mii sunt accesarile de pagina, care nu au nicio legatura cu accesarea de profil... acela e un contor automat, iar vizitarea profilului de blog o face cine vrea si cine are chef, sau unii asa curiosi ca tine...
geniul: stiu si eu ce face aplicatia aia :) dar macar jumatate ti-ar fi vizitat profilul.. si stiu la fel de bine ca poti sa scri (să scrii, n.m.) ce numar vrei in acel contor ca si numar de start de vizitatori ;)... deci gandeste-te care e mai patetic :) :))
new_mindtm: eu nu ma apuc sa scriu cifre astronomice pe niciun contor, stai linistit... nu am mania cifrelor... e pur si simplu un gadget (asta daca stii ce e ala)... si te asigur eu ca acum aproape un an de cand am blogul era la 0, asa ca fa si tu niste calcule... macar stii ce e ala patetism?
geniul: cu siguranta stiu si cu siguranta stiu mult mai multe chestii decat iti poti imagina in domeniul informaticii ;) eu as zice macar sa te abti (să te abţii, n.m.) daca nu sa recunosti.. fi serios (fii serios, n.m), la profil nici 50 si pe blog 40000? plus ca nu ai niciun comentariu la postari.. :) serios, mai bine abtine-te :)
new_mindtm: tu ai intrat in polemica, nu eu... cu siguranta ca nu ma intereseaza parerea unuia ca tine, cu atat mai mult nu cred ca te-ar interesa pe tine sau nu vad ce treaba ai avea tu cu ceea ce se intampla in ograda altora... probabil ca esti frustrat, de vreme ce si in textul profilului, in loc sa scrii ceva mai inteligent, ti-ai pus o replica de toata jena, semn ca te deranjeaza ce fac altii. nu am de ce sa ma abtin, ca de aia am doua maini si o tastatura in fata. probabil esti invidios ca nu-ti viziteaza nimeni profilul? 900 de accesari? as putea sa spun eu... patetic... sau din cauza ca nu ai o poza postata acolo? asta e, poate ti-e rusine cum arati... asa ca decat sa-ti bagi nasul in curul calculatorul altora, mai bine bagati-l in al tau (in calculator vreau sa zic, ca tot esti un geniu intr-ale informaticii)
geniul: ai ajuns la varsta asta si ai ajuns degeaba :))cred ca mai de graba (mai degrabă, n.m.) cel frustrat esti tu pentru ca eu nu am incercat sa te jignesc sau sa iti dau peste nas dar observ ca te ataci prea mult :)alte dileme, pisi?
new_mindtm: tu te ataci mai mult decat ai vrea sa pari. in primul rand, oi fi tu un geniu intr-ale informaticii, insa limba romana nu cred ca era in programa ta de scoala. apelative de genul "pisi" le poti folosi cu vecinii tai de dupa blocuri, nu intr-o conversatie civilizata, cum ar fi trebuit sa fie de la inceput). si numai faptul ca le folosesti, denota altceva din partea ta. nici intentia mea nu a fost a jigni, dar faptul ca arunci niste vorbe aiurea, fara sa ai macar habar de persoana mea, atunci intri deja intr-o categorie de oameni cu care n-as vrea sa am de-a face.
Până la urmă, conversaţia, deşi a alunecat pe pante periculoase (şi nu am vrut să intru în mai multe amănunte), s-a incheiat paşnic. Interlocutorul meu, trebuie să recunosc, era o persoană nu de neglijat. Ci dimpotrivă, demn de invidiat. 

duminică, 13 iunie 2010

love in my way

Vezi cum e dragostea noastră? O vezi cum respiră, cum se joacă, cum tresare? O vezi când plânge, când se bucură, cum trăieşte? Îţi place dragostea noastră? Îmi place. E pură. E nostimă. E diabolică. E interzisă. E fructul sufletelor noastre. Îmi place dragostea în toate modurile posibile, dar cel mai mult îmi place în felul meu simplu. Îmi place aşa cum vreau eu să fie. Să mă împlinească, să mă facă să-mi strig în gura mare fericirea, să mă devoreze, să mă macine, să mă tulbure, să mă inunde secundă de secundă cu melancolia ei, cu pasiunea, cu sublimul, cu puritatea. Da, îmi place dragostea în felul meu.

vineri, 11 iunie 2010

coroniţa la timpul trecut

Nu mai am răbdare. Festivitatea trebuie să înceapă dintr-un moment într-altul şi noi nu suntem încă pregătiţi. Ea ştie însă că nu are rost să ne grăbim, pentru că întotdeauna se întârzie la astfel de ceremonii. Îmi pune cravata pe după umeri, o prinde în faţă cu inelul alb, ciobit într-o parte, când făceam năzbâtii cu colegii, în curtea şcolii, îmi pune pe cap şapca neagră, cu cozorocul îndoit, se dă un pas în spate şi mă priveşte o clipă. Retuşează o cută învizibilă a cămăşii albe, îmi îndreaptă şnurul roşu de comandant de grupă şi mă sărută pe obraz. Am mai crescut un an, am mai adăugat un an la educaţia şi împlinirea mea în viaţă. Îmi zâmbeşte şi dă verdictul, aprobând din cap, semn că totul este acum în regulă. Emoţiile mă copleşesc treptat, deşi în fiecare an ritualul e acelaşi: drumul până la şcoală e la fel, neschimbat, colegii sunt acolo, fiecare însoţit de părinţi, zgomot, râsete, aplauze... Mă foiesc de pe un picior pe altul şi trag cu ochiul pe geam, să văd dacă a început să treacă cineva. Sunt mulţi, trec în grupuri... Vocea mamei mă trezeşte din visare. E timpul să plecăm. Când mă întorc, privirea mi se luminează şi în acelaşi timp mi se umple de lacrimi. Coroniţa de premiant e parcă mai frumoasă ca niciodată. Florile sunt proaspete, în culori vii, împletite între ele cu o măiestrie ieşită din comun, prinse cu crenguţe verzi. Crizanteme roz şi crini albi, puritate şi inocenţă. Mâinile mamei au creat-o special pentru mine, împletind totodată în ea bucuria şi mândria. E perfectă, e semnul de recunoaştere a unui întreg an de învăţăminte. Când ajungem în curtea şcolii, timpul parcă se opreşte în loc şi mi-aş dori ca această zi să nu se mai termine niciodată. O trag pe mama de mână prin mulţime, să ne apropiem de scenă. Strâng cu grijă la piept coroniţa, ca nu cumva, ciocnindu-mă de cineva din întâmplare, să-i distrug aranjamentul şi să ucid florile care sunt încă fragede. Devin neliniştit, dar totodată şi mai încrezător în mine, când o vecină de bloc o opreşte pe mama şi îi spune: "Felicitări, am auzit că o să ia premiu!" Momentul mult aşteptat se apropie şi o zăresc deja pe tovarăşa învăţătoare cum preia microfonul, pentru a anunţa premianţii clasei a IV-a B. Numele meu răsună brusc, ca un ecou, şi sunt invitat să urc pe podium. Îmi fac curaj şi înaintez. Mă desprind de mama, care îmi zâmbeşte şi îmi face semne. Aproape că îi văd ochii în lacrimi. Îmi pun coroniţa pe cap şi urc, primind, ca pe un trofeu, diploma de premiere şi cartea simbolică "Metamorfozele lui Ovidiu". Aplauzele se stârnesc, necerute, încununând momentul de performanţă şi succes. Sunt deasupra tuturor. Îi văd. Nişte omuleţi care mă aclamă pe mine, un Caesar în miniatură, cu coroniţa lui din crizanteme şi crini albi.

miercuri, 9 iunie 2010

când cuvintele dor

E aproape de neimaginat cuvântul care poate răni atât de adânc, încât să nu mai poţi vindeca rana niciodată. Îţi arde ca un fier încins auzul, pielea, inima. Te distruge. În fapt, ce poate distruge? Doar sentimentul care te leagă de cel care l-a rostit. Degeaba încerci să-ţi acoperi timpanul, să dai deoparte sunetul acela distructiv, degeaba încerci să opreşti lacrimile care vor să cureţe mizeria verbală, de dincolo de toate nu rămâne decât ecoul. Cu cât te gândeşti mai mult, cu atât îţi răsună mai acut în minte. Ce fel de om e acela care se descrie ca fiind prieten, dar nu-ţi dovedeşte prin nimic afirmaţiile lui? E posibil ca un astfel de om care se numeşte pe sine prieten prin orice mijloc, şi cu orice ocazie, să te poată răni în cuvinte? E oare rana fizică mai gravă decât cea sufletească?  Dar oare crede el cu adevărat când se autoproclamă prieten, sau e doar sentimentul de a se pune într-o lumină în care să pară ceva ce nu este? Da, te răneşte, şi uneori chiar nu-i pasă. Mai mult, crede că prin nişte scuze rostite după multă vreme, timp în care s-ar fi putut şterge durerea, poate schimba lucrurile şi să le întoarcă aşa cum au fost. Mi-e teamă că slăbiciunea e cea care îmi dă dreptul să le primesc, altfel ar trebui să nu-mi pese şi să mă gândesc că ceva m-a durut, de am fost nevoit să plâng. Căci dacă socoteşti prieten pe cineva în care nu ai aceeaşi încredere ca şi în tine însuţi, faci o mare greşeală şi nu cunoşti valoarea adevăratei prietenii. Iar aceia care îşi închipuie că prieteniile se bazează pe interes suprimă legătura cea mai plăcută a prieteniei; căci nu încântă atât folosul dobândit printr-un prieten cât însăşi iubirea prietenului, iar ceea ce provine de la un prieten e plăcut numai atunci când porneşte din inimă. Ce faci când cuvintele dor? Te dai deoparte? Ripostezi? Laşi totul să treacă, de parcă nici măcar nu s-ar fi întâmplat? Nu, pur şi simplu plângi, deşi nu cu lacrimi vizibile. Plângi în tine, te plângi pe tine. Pentru că n-ai reuşit să vezi cu adevărat cum a fost, pentru că n-ai reuşit să împiedici prăbuşirea unui sentiment.

marți, 8 iunie 2010

stupid blondies - interview

Bună, noi suntem trupa „Stupid Blondies”, cu un „s” la sfârşit, ca să se ştie că suntem două. Eu sunt Sabrina, iar ea e cealaltă colegă a mea, Sandrina, şi de curând ne-am întors din America, unde am avut un succes fulminator. Ni s-au oferit câteva contracte de maximă importanţă şi chiar vom avea un concert în deschiderea turneului lui Enrique Iglesias jr., adică fiul marelui tenor, Julio Iglesias. Ne-am gândit chiar şi la o colaborare cu el, dar trebuie să ne perfecţionăm spaniola, deoarece noi în Statele Unite nu am vorbit decât americana. Impresarul nostru ne-a zis că Enrique a fost încântat de această colaborare şi că ar dori să realizăm şi un video-clip împreună, şi că locaţia filmărilor va fi undeva prin Africa. Abia aştept să mergem acolo, eu ador deşertul şi animalele sălbatice. Poate reuşesc cumva să-mi iau şi o blană de tigru, deşi am înţeles că sunt foarte scumpe, pentru că acum toată lumea militează împotriva drepturilor animalelor. Sandrina preferă mai degrabă hainele ecologice, şi dacă astfel poate ajuta natura să nu moară, atunci cu siguranţă va fi dispusă să poarte acest gen de îmbrăcăminte. Ni s-a propus de asemenea să apărem şi într-un film la Hollywood, alături de nume consacrate din industria cinematografică. Deocamdată nu ştim distribuţia, pentru că încă se mai lucrează la casting, în vederea alegerii protagonistului principal, în rolul eroului care ne salvează pe noi două din situaţii primejdioase. Se pare că trebuie să fie un standard de mărime, pentru că cei care nu o au mare şi groasă – constituţia musculară, evident – nu sunt acceptaţi să susţină vreo probă de măiestrie. În România ne-am întors pentru a ne promova noul nostru single "Just dance", pe care îl puteţi urmări şi pe posturile naţionale şi internaţionale de televiziune prin cablu. E doar o coincidenţă de nume, şi credem că Lady Gaga e cea care ne-a furat titlul, pentru că noi aveam în proiect această melodie de mai demult, dar abia anul acesta s-a concretizat. În America este foarte mare concurenţa şi vedetele sunt invidioase când cineva venit din altă ţară are un succes mai mare decât ei. Ne face plăcere să ştim că melodia noastră poate ajunge şi în topurile din România, aşa cum s-a întâmplat în Statele Unite. Despre viaţa nostră particulară nu vorbim prea multe, însă putem să vă spunem că Sandrina e pe cale să se căsătorească anul acesta cu un binecunoscut regizor de film din America. El e de fapt cel care ne-a descoperit, pe vremea când noi lucram acolo, în scurt-metraje de publicitate. Nu vrem să acaparăm piaţa din România, deşi suntem foarte cerute la evenimente private, unde toată lumea ne pune la încercare corzile vocale. Noi nu facem playback niciodată, ne folosim întotdeauna de gură. Clienţii noştri se simt mult mai bine când pot să ne asculte vocile care au încântat tot continentul american. E doar o problemă de timp până când vom pătrunde şi în Europa. Da, ne-am făcut şi câteva operaţii estetice, pentru că e foarte greu să rezişti când nu ai un fizic corespunzător. Eu mi-am făcut doar un implant de buze, în rest totul este natural. Sandrina şi-a mărit un pic sânii, nu pentru că ar fi fost complexată, ci pentru că aşa i s-a cerut într-un film, altfel rolul i-ar fi fost suflat de o vedetă consacrată, de acolo de la ei. Ştiu că presa a scris deja multe răutăţi despre noi, însă nu vrem să iscăm niciun scandal. Nu, nu e adevărat că aş fi avut o aventură cu Irinel Columbeanu, pentru că nu este genul meu de bărbat. Filmările de pe gaura cheii? Nu, sunt trucate şi se poate demonstra. Sunt postate deja pe youtube? Paparazzi sunt doar invidioşi pe succesul nostru şi ar publica orice pentru a ne păta imaginea. De la ce televiziune aţi spus că sunteţi? MTV? Nu, îmi pare rău, dar nu am auzit până acum de ea.

luni, 7 iunie 2010

dansând în ploaie

Nu, nici de data aceasta nu am învins, deşi am fost la un pas de a mai trece peste încă un duel. N-a fost să fie. Am părăsit scena plângând, dar cu bucuria în inimă. Era de prevăzut. Nu întotdeauna cei mai buni trebuie să fie înlăturaţi? Ba da. Era doar o iluzie că am fi putut ajunge mai sus. Coaliţiile s-au format, vecinătăţile şi prieteniile îşi spun din nou cuvântul. Rămânem doar cu un gust amar a ceea ce ar fi putut urma. Nu mai avem puterea decât să ne imaginăm. Lacrimile sunt prea dureroase. 
Powered By Blogger

cauta!