miercuri, 24 august 2011

eu sunt o delicată

eu sunt o delicată...
nu vorbesc niciodată neîntrebată
şi de mi se cere să-mi spun părerea, de-ndată
îmi iau o faţă nevinovată
şi ochii mi-i plec în pământ, ruşinată,
şi rostesc, cu vocea mea minunată
cuvintele mamei, din vremea când era fată
de măritat:
"în lumea asta, niciun bărbat
nu-mi va putea cunoaşte cu-adevărat
trupul pe care, de bună voie, de dat,
i-l voi da, în aşternuturile matrimonialului pat.
cu-atât mai mult sufletul meu pur, nepătat.
bărbatul e doar un obiect de-artizanat,
în grabă şi, evident, prost prelucrat,
de mâna femeii mai apoi finisat
viaţa toată."
şi pentru că eu sunt o delicată,
cum spuneam, şi nu mă laud - nu mă simt obligată,
de unii, însă încă de mică, invidiată,
până acum "am şlefuit" o întreagă armată,
o închisoare cu normă de siguranţă ridicată,
patru colegii unde am învăţat pe brânci... licenţiată...
şi o întreprindere, cu contract pe perioadă nedeterminată.
în curând, vreau să-mi facă intrarea, ca deputată,
Palatul Parlamentului, săptămânal, cu vizită regulată. 

duminică, 14 august 2011

poveşti fără final




















Am în mine frânturi din mai multe poveşti. Nu ştiu în care să mă regăsesc mai bine. Tumultul vine din toate, finalul de niciunde. Mi-e greu să mă desprind de una, de teamă să n-o pierd şi pe cealaltă. Nu fac niciodată paşi cerţi, ci doar cred că sunt acolo unde îmi doresc să fiu. E totul ezitant, frenetic în acelaşi timp, ca o balansare periculoasă pe marginea unei prăpăstii. Îmi pare că mă atrage vidul, deşi de multe ori simt impulsul să dau înapoi. Platforma e prea netedă să pot cădea, aşa că mă lamentez în încercarea de a le uni pe toate laolaltă. Am frânturi dintr-o poveste veche, căreia i-am scris finalul doar printr-o despărţire. Amintirile sunt încă acolo, îmbibate în piele şi în creier. E povestea liniştii, a calmului fără limite, e povestea depărtării iminente, impusă de împrejurări, povestea lacrimilor ascunse de perna pe care, cândva, tâmplele noastre se odihneau la unison în dimineţi disparate. Apoi, am frânturi în mine dintr-o poveste nouă, neîntinată de apropieri carnale. E povestea timidităţii, a ochilor care se caută din timp în timp, a atingerilor care îmi fac întreg trupul să tremure de emoţie, a zâmbetelor smulse din te miri ce, a răsuflării aproape perfecte pe obraz. Şi totuşi, nu e niciodată mai mult. Poate că aş vrea, recunosc. Poate că nu, alteori. E mai bine aşa. Şi mai am frânturi dintr-o poveste ridicol de frumoasă, cu momente intime, croite special pentru inima mea. E povestea ezitării, a pendulării între "da" şi "nu". A vrea şi a cere. A primi şi a aştepta. A încerca şi a simţi. A rămâne în cumpănă pentru a analiza sentimentele incerte, pe cale să se nască. Povestea întrebărilor fără răspuns. Pentru că în fond, e ceea ce caut? E ceea ce-mi doresc cu adevărat? Cum pot oare simţi trei sentimente deodată, cum mă pot oare regăsi în trei poveşti deodată?

marți, 9 august 2011

tu, din mine, o clipă

aş vrea uneori să ies din mine, o clipă,
să stau aşa, în ochi să-mi privesc rătăcirea,
s-ascult, în tăcere, dorul de tine cum ţipă
şi-şi cere, -nlăuntrul meu, nedemn, izbăvirea.

aş vrea să-mi ating, cu mâna stângă, o clipă,
obrazul unde sărutul tău adesea ia viaţă,
să mângâi pielea pe care lacrimi, în pripă,
îşi sapă până în suflet cimitire de gheaţă.

aş vrea, nebun, să mă prind în braţe, o clipă,
să cred că eşti tu, că mă ştii pe de rost,
şi-apoi, într-o zi, când în suflet simţi-voi risipă,
fără răspuns, să mă-ntreb: ce-ar fi fost... 

cauta!