vineri, 17 iunie 2011

pentru o clipă în plus...


Mi te infiltrez puţin câte puţin, în suflet, ca şi cum mi-aş picura o perfuzie în vene, să mă pot întrema mai multă vreme cu prezenţa ta. Eşti aici, te privesc de fiecare dată când treci, îţi urmăresc gesturile şi mişcările, îţi calculez minutele până la întoarcere, te aştept şi îmi fac scenarii în minte ce aş putea să îţi spun azi. Mă simt de parcă aş fi un fan obsedat de un idol, deşi de multe ori îmi spun că ar trebui să îţi abandonez definitiv, ori poate numai o perioadă, zâmbetul, cuvintele şi apropierea. Mă fac să mă simt şi mai vulnerabil atunci când sunt lângă tine şi mi-e teamă că în final voi face poate un gest greşit care mi-ar anihila orice comunicare cu tine. Am să cedez tentaţiei de a vrea mai mult, cu toate că până acum m-am mulţumit cu puţin, şi numai şi atingerea degetelor tale, involuntar, m-a făcut să tresar şi să-mi spun că e greşit ceea ce simt. Câteodată încerc să te ţin deoparte şi chiar reuşesc, dar numai pentru câteva minute. Apoi, dorul mă cuprinde treptat şi mă învăluie şi îmi cere cu disperare să te văd, măcar o clipă. Ştiu când trebuie să pleci, ştiu când trebuie să vii, îţi aud vocea şi ştiu că eşti tu, îţi aud râsetul, paşii când treci, şi mi-e greu să cred că vreau să pun stavilă tuturor acestor lucruri. Cum să pot însă depăşi o zi, fără toate acestea, când pentru un minut cu tine, aş lăsa instantaneu totul deoparte? A trebuit oare să vin până aici că să te găsesc?

sâmbătă, 4 iunie 2011

vitae sanctuarium

Privesc, ca şi cum aş şti pe dinafară, dintotdeauna, mersul bizar al timpului, orologiul mare de perete care, prin gongul său macabru, îmi scrijeleşte inima şi creierul într-un mod apocaliptic, tulburând liniştea supremă a fiecărei ore. Nu-mi dau seama dacă e trecut de douăsprezece noaptea, dar numărând gongurile de până acum, am impresia că stau deja aici de o veşnicie. Nu există nimic împrejurul meu, decât zidurile mucegăite ale turnului înalt de piatră, unde îmi duc existenţa de câteva decenii încoace. Am renunţat de mult la lumea de dinafară, la toate tentaţiile care pun piedică împlinirii depline, la păcatele muritorilor închişi în carapacea lor veninoasă, pentru un loc unde să mă descopăr, să inventez doar cu mintea mea jocuri absurde ale realităţii, unde să mă apropii permanent de dimensiuni magistrale, absolute, paralele cu exteriorul putrefact. Nu am în faţa mea decât orologiul acesta din lemn vechi, pentru a-mi putea calcula minutele ultime din viaţă. Penitenţa crudă pe care mi-am ales-o singur e în fapt cea mai umilă dintre toate şi nu am nici cea mai mică urmă de îndoială că nu o voi putea duce până la capăt. Nu beau decât o cană de apă pe zi şi mă hrănesc doar cu o coajă de pâine, pe care gardienii turnului mi le strecoară seara, pe sub prag. Le mulţumesc cu un ciocănit slab în uşă, iar ei înţeleg de fiecare dată că această mulţumire tacită vine din faptul că de când am intrat de bună-voie în această temniţă a sufletului, am încetat să mai vorbesc. Uneori cred că nici nu mai cunosc cuvintele ori semnificaţia lor, dar mi le imaginez în minte. Nu vreau să mai vorbesc niciodată, ci doar să mă rog şi să meditez. Să cunosc toate căile prin care îmi pot purifica sufletul. E vremea să mă confund cu absolutul. Sanctuariul meu se umple din nou de zgomotul asurzitor al bătăilor gongului. Simt. Mă simt şi îmi simt bătăile inimii. Pulsez.

miercuri, 1 iunie 2011

non è possibile


te rostesc instinctiv, ba cu glasul în şoaptă, ba-n gând,
toate drumurile mele duc către tine, ca atunci când
în vremuri apuse duceau spre zidurile vestitei Rome -
ma non è possibile amare così il tuo nome... 

îţi ştiu pe dinafară toate cuvintele, nimic n-am uitat,
şi iubesc îndeajuns limba în care le pronunţi apăsat,
chiar dacă nu le cunosc înţelesurile confuze şi echivoce -
ma non è possibile amare così la tua voce... 

uneori te privesc cum zâmbeşti, emanând bucuria,
genele lungi şi negre îţi ascund alteori stângăcia,
parcă-ncet, pe obraz, toată fericirea ţi-ai scris-o -
ma non è possibile amare così il tuo sorriso... 

fug de tot ce înseamnă prezenţa ta şi mi-e teamă,
dar te caut mereu atunci când singurătatea te cheamă,
inima mea simte de-o vreme în direcţii ireversibile -
ma non è possibile amarti così... è impossibile.
Powered By Blogger

cauta!