luni, 22 februarie 2010

frate, frate, dar vorba aia...

Ştiu că despre fraţi sau despre rude nu trebuie niciodată vorbit de rău, însă în ultima vreme am ajuns să detest cuvântul "frate". Şi nu din cauză că aş avea ceva de împărţit cu fratele meu (la care, de altfel, ţin foarte mult), Doamne fereşte, însă sensul acestui cuvânt s-a deteriorat atât de adânc, încât e folosit exagerat de nepotrivit. În orice context, şi în orice fel de relaţie, fie că e vorba de amici, prieteni, simple cunoştinţe sau chiar necunoscuţi, aud tot mai des acest cuvânt în sintagme de genul "Ce faci, frate?, Unde eşti frate?, Bine, frate!" (plus formulările adiacente:  "Bine, fratele meu!" etc) şi multe alte asemenea elucubraţii. Stau şi mă întreb de unde şi până unde am ajuns dintr-odată să fim toţi fraţi unii cu alţii. Pentru că, dacă e la o adică, în momentele în care dai de greu sau ai probleme, "fraţii" se evaporă instantaneu. N-am mai auzit acest cuvânt folosit atât de intens decât într-o anumită religie, unde toată lumea pare a fi o mare familie şi unde toţi sunt fraţi şi surori. Şi totuşi... nu cred că de acolo ni se trage. M-am gândit în cele din urmă că poate provine din limbajul "cocalarilor" (acuma o să mă întrebaţi ce sunt ăia... n-am o definiţie exactă, pentru că nici eu nu ştiu prea bine cu ce se ocupă cocalarii ăştia... după ce am "googălit" şi eu un pic pe net, cică ar fi nişte "fiinţe" cu prea mult gel... în cap - şi atât, că în rest nu mai au nimic - cu multe lănţoace la gât, cu tricouri mulate roz înscripţionate gen "De puta madre", cu maşini "tapetate" cu abţibilduri "Naik" şi cu manelele la maxim, şi evident, cu un limbaj pe măsură: "frate, tati, vrăjeală etc"). Deci, ne-am înţeles ce sunt cocalarii? Păi bun aşa, dar am cunoscut şi oameni "normali" care folosesc cuvintele astea. Oare se transmit, te molipseşti de la ele, te îndeamnă ceva/cineva să ţi le bagi cu forţa în vocabular? Habar n-am, refuz să mai dau importanţă acestor "parole". Apropo, auzi ce expresie au fost mai deunăzi nevoite urechile mele să îndure, la o discuţie între doi "băieţi de băieţi": "Dacă îmi dai vrăjeală de la depărtare, te (...) în gură, frate!" Cum e, dom'le, aia, de la depărtare? Ce poate fi aşa de important în fraza asta? Pentru mine e seacă de-a dreptul. Pur şi simplu, plictiseală din asta acută de a vorbi. Cuvinte care nu spun nimănui nimic. Lămurit acum? Cred că da, pe deplin. Şi uite aşa, nu numai că toţi am ajuns fraţi, dar am ajuns până la urmă şi cocalari! Să ne fie de bine, că asta merităm!

marți, 16 februarie 2010

Nu te pune cu timişorenii!


Nu am dat niciodată prea mare importanţă acestei campanii, deşi s-a făcut mare vâlvă la vremea respectivă, şi în presă şi în media locală, pentru că oricum nu cred că cineva ar fi fost prea mult interesat de nişte afişe sau panouri "plantate" prin oraş şi prin toate mijloacele de transport în comun. Însă, astăzi, am văzut acel slogan şi ceva m-a frapat. La prima vedere, sloganul în sine nu are nimic ieşit din comun, însă, la o aprofundare mai amănunţită, mie, cel puţin, mi-a dat de gândit. M-am întrebat, cui se adresează acest slogan? Dacă ar fi să ne luăm după forma şi sensul lui, nicidecum timişorenilor. (Timişoreanule!) Nu te pune cu timişorenii!, nu prea sună bine. Atunci despre cine e vorba, cine să nu se pună cu timişorenii? În concluzie, şi prin deducţie, se referă la ceilalţi locuitori care nu sunt timişoreni, dar trăiesc aici. Ori, mai mult, celor străini, sau în trecere prin Timişoara. După mai multe sondaje, a rezultat că aproape jumătate din locuitorii Timişoarei nu sunt... timişoreni. Şi atunci, de ce să-i marginalizăm sau să-i încadrăm într-o categorie aparte, prin acest slogan? Nu e o discriminare? Nu e o modalitate ascunsă de a-i pune într-o lumină proastă pe ceilalţi? Adică eu, care nu sunt timişorean, fac oare toate aceste lucruri de care oraşul nu este mândru, şi nu trebuie să mă pun cu timişorenii, pentru că ei sunt perfecţi? Să analizăm şi celelalte sloganuri secundare, aflate sub sloganul principal. "Iubim oraşul, nu îl murdărim." "Ne plac florile, nu le rupem." "Aici nu este coş de gunoi." "Nu daţi bani cerşetorilor în intersecţii." Comune, dar cu substrat. Adevărate, dar nerespectate. Problema este următoarea: timişorenii nu rup florile? Nu aruncă gunoaie pe jos? Nu fac lucruri de care orice om (timişorean sau nu) s-ar ruşina? Ba da. Nu zic că toţi, pentru că eu nu îi categorisesc după sloganuri. Fiecare pădure are şi uscăturile ei. Şi nici nu zic că toţi care nu sunt timişoreni sunt sfinţi. Însă atunci mă întreb (şi te întreb) pe tine, timişoreanule (sau ne-timişoreanule), care ai creat acest slogan, tu cu cine te pui?

marți, 9 februarie 2010

valentin de criză


O iau uşor la picior prin oraş, cu căciula trasă pe ochi, cu fularul înfofolit în jurul gâtului, nu în căutare de ceva anume, ci pur şi simplu să mă desfăt în lumina soarelui slăbit de această crudă şi nesfârşită iarnă. Trec prin câteva gropi (că aşa sunt şi trotuarele şi străzile), o maşină mă stropeşte pe pantalonii proaspăt spălaţi, cu zloata de afară, mă uit în stânga şi în dreapta să traversez strada, deşi slabe speranţe ca cineva să dea prioritate pietonilor (mai ales ca două maşini, de fiţe, evident, se iau la întrecere - oare s-a transformat bulevardul Pârvan în pistă de curse între timp, şi nu ştiam eu?) şi în final mă găsesc de cealaltă parte, pe malul Begăi, îngheţată şi ea de atâta frig. Îmi afund ghetele în zăpada pufoasă şi privesc paşii care murdăresc, fără să le pese, albul imaculat. La urma urmei, mie de ce mi-ar păsa? Oricum, urăsc iarna. Şi cum mergeam eu aşa, gânditor, aud dintr-odată în spatele meu o voce piţigăiată de fată care întreabă: "Ce-o să-mi iei de Valentine's Day?" (a se remarca, nu a zis "Sfântul Valentin" - fata era americanizată rău). Drace, şi uitasem că numai peste câteva zile avea să fie Sfântul Valentin. Am tresărit. Vai, doar nu care cumva aţi crezut că m-a întrebat pe mine? Nu! Nici vorbă! Se agăţase ca o liană de gâtul prietenului ei şi se gudura ca o pisică în călduri. "Dar mi-ai promis...", i se făcea vocea şi mai schimonosită. Am zâmbit. Prietenul ei tăcea. Probabil era şi el afectat de criză. "Hai, spune-mi, e o surpriză? Spune-mi măcar că mă iubeşti." Scena continua patetic. Mi-am întors capul să vad actorii piesei. Da, într-adevăr, a fost o surpriză. Sau mai bine zis un şoc. O fată cu părul roşcat, strâns în coadă, machiată din abundenţă, cu haine după ultimele trenduri, şi un băieţel blonduţ, firav, îmbrăcat decent. Înţeleg acum de ce se eschiva, şi nu-l condamn. Dar dacă te-ai înhămat la jug, amice, atunci trebuie să tragi. O dată pe an e "Valentine's Day" si doar o prietenă ai. "Hai, Vali, spune, ce-o să-mi iei? Ştii că nu-mi place să aştept... Te rog..." Ce ironie... El însuşi era un Valentin. I-am lăsat să-şi vadă de inimioarele lor (amare şi acre) şi mi-am continuat periplul prin zăpadă. În fond, dacă nu toţi avem un Valentin, măcar să profităm de ziua în sine, nu? (poveste ştiinţifico-amoroasă, cu personaje reale)

cauta!