joi, 26 august 2010

oameni prin timp

Sunt oameni care, deşi trec fugitiv prin viaţă, ca o adiere de vară peste un obraz îngândurat, au darul de a-ţi umple cu prezenţa lor întreaga existenţă. Nici nu ştii dacă o să-i mai revezi vreodată, sau dacă drumurile s-au intersectat pur şi simplu întâmplător. Sunt acei oameni pentru care un simplu "Mulţumesc" nu ar fi de ajuns. Poate ar trebui să facem ceva să-i păstrăm lângă noi, ori să nu le divulgăm niciodată prezenţa. Astfel, i-am păstra la adăpost de prezentul care îi alungă în uitare. Sunt acei oameni în braţele cărora îţi găseşti pentru o clipă liniştea. Din care nu ai vrea să te mai desprinzi deloc. Dar braţele acelea nu sunt făcute să te protejeze, ci să zboare. Dacă le-ar ţine închise, mirajul ar dispărea imediat. Dimpotrivă, dacă s-ar deschide din nou, ai şti că oamenii aceia sunt de neînlocuit. Sunt oameni care, fără să ceară nimic în schimb, ţi-ar rămâne alături oricât ar fi necesar. Gândurile lor ar fi acolo doar pentru a te păstra în ele, nicidecum pentru a-ţi alunga sentimentele. Sunt oameni prin timp, legaţi de veşnicie.

miercuri, 25 august 2010

linişte


Femeia luă cuţitul şi şi-l înfipse adânc în abdomen. Sângele ţâşni cu putere, împroşcându-i rochia subţire, transparentă, cu dantele şi volane la mâneci. Se prăbuşi la pământ, închise ochii şi aşteptă preţ de câteva minute. Simţea că inima i se oprise, dar încă era conştientă de tot ce se petrecea în jur. Doctori cu bonete albe roiau în preajma ei, apăsându-i pieptul cu defribilatorul. O asistentă îi lua pulsul periodic, dând câteva sfaturi unei alte asistente care pregătea o transfuzie. Totul se întâmpla cu viteza luminii...

Mariana crezu că poate nu vede bine şi ochii îi joacă o festă. Nu, era scris acolo, negru pe alb, biletul de despărţire, de ruptură, care îi confirma faptul că Tudor nu mai avea aceleaşi sentimente pentru ea de mulţi ani şi că îşi găsise fericirea în braţele altei femei. „Nu e cazul să ne mai amăgim, pentru că nu te mai iubesc la fel ca prima dată. O ştii şi tu, dar poate ţi-e greu să recunoşti. Dacă aş putea să dau timpul înapoi, aş face-o, dar viaţa nu e făcută de aşa manieră încât să ştergem cu buretele ceea ce nu ne convine. Nu vreau să te mint, ştii că n-am făcut-o niciodată, aşa că e mai bine să-ţi spun sincer: inima mea aparţine altei femei. O iubesc şi ea e cea aleasă. Iartă-mă. Sper să ai puterea să mergi mai departe şi să-ţi găseşti fericirea şi liniştea de care ai nevoie.” Mariana cocoloşi biletul în mână, apoi se întinse în fotoliu şi se ghemui acolo cu genunchii strânşi la piept. Lacrimile începură să i se reverse pe obraji, ca şi cum ar fi fost sfârşitul unei dureri incomensurabile. Dimpotrivă, era doar începutul. Prin geamul întredeschis vântul se insinua treptat, la fel cum deznădejdea se insinua în sufletul ei, scormonind trecutul şi prezentul totodată. Rochia subţire, cu dantele la mâneci, i se lipise de corp, accentuând şi mai tare senzaţia de frig. Rememoră în minte toate clipele petrecute cu Tudor, îi atinse virtual, cu buzele, traversând capcanele timpului, zâmbetul minunat, întipărit permanent în gânduri, îi ceru încă o dată prezenţa, deşi biletul din palma ei îi dovedea contrariul. Bărbatul cu care îşi împărţise toţi anii tinereţii nu avea să se mai întoarcă niciodată la ea. Se ridică furioasă, distrugând totul în cale. Fotografiile de pe şemineu zburară în toate părţile, făcându-se cioburi. Brusc, privirea îi căzu pe cuţitul cu care Tudor îşi deschidea corespondenţa în fiecare seară, la biroul lui de mahon din colţul sufrageriei. Îl luă în mână şi îl cântări din ochi, ca şi cum nu-l mai văzuse până atunci acolo. Lama strălucea şi o ademenea, vrăjindu-i simţurile... 

Femeia luă cuţitul şi şi-l înfipse adânc în abdomen. Sângele ţâşni cu putere, împroşcându-i rochia subţire, transparentă, cu dantele şi volane la mâneci. Se prăbuşi la pământ, închise ochii şi aşteptă preţ de câteva minute. Se trezi într-un loc necunoscut, rece, cu un miros înţepător. Simţea că inima i se oprise, dar încă era conştientă de tot ce se petrecea în jur. Doctori cu bonete albe roiau în preajma ei, apăsându-i pieptul cu defribilatorul. O asistentă îi lua pulsul periodic, dând câteva sfaturi unei alte asistente care pregătea o transfuzie. Apoi, tăcere. Nimic. Niciun sunet nu se mai auzea din acel loc. Chipurile se estompau treptat, imaginile se înceţoşau. Era linişte. În sfârşit, îşi găsise liniştea pe care i-o dorise Tudor.

duminică, 22 august 2010

timpul e bani





Opresc maşina în dreptul unui felinar cu becul murdar, slab luminat, şi aştept. Sunt în zona în care ştiu sigur că se adună fetele, dornice de aventuri nocturne. Deocamdată, nici ţipenie de om pe stradă. Afară, zăpada se aşterne cu fulgi mari pe parbriz, dar n-o îndepărtez, pentru că e mai bine să ţină paravan de ochii indiscreţilor. Nu ştiu ce caut aici, mai ales că e o zonă rău famată a capitalei şi de obicei apelez la anunţurile de pe Internet. Sunt mai sigure şi nu necesită atâta bătaie de cap. Brusc, cineva îmi bate insistent în geam. 
- Patroane, te fac o tură?
O femeie la vreo treizeci de ani, cu dinţii cariaţi, îmi zâmbeşte, ca un clown de la circ, frecându-şi palmele bărbătoase, cu unghii neîngrijite, dar lăcuite în schimb cu un roşu aprins. Clipeşte din gene, aşteptând răspunsul meu. E convinsă că am să accept şi, ca să fie şi mai convingătoare, începe să facă gesturi obscene care par să aducă cu suptul unei îngheţate. Îşi strânge geaca de second-hand peste pieptul proeminent şi îşi bagă mâinile în buzunarele blugilor prespălaţi, luând o poziţie crăcănată, fixată bine în zăpadă cu cizmele de piele întoarsă, cu toc gros. 
- E 50 ora. Euro, mai adaugă ea, ca să nu îmi fac calcule inutile în cap. O măsor din cap până în picioare, cum stă acolo, în frig şi zloată, oferindu-şi serviciile pentru care n-aş fi plătit nici măcar în yeni japonezi. Cuvântul care o poate descrie cel mai bine este „producătoare”, pentru că îmi produce instantaneu o senzaţie iremediabilă de silă. O îndepărtez cu un gest negativ al degetului arătător. Nu stă la alte discuţii. Îmi aruncă un „Du-te dracu’!” şi se îndreaptă spre Merţanul parcat între timp vizavi de mine. Nu trec nici cinci minute, că geamul îmi e din nou bombardat cu ciocănituri. De data aceasta, o puştoaică, rimelată vulgar, ce mestecă o gumă, cu pleoscăituri irascibile, mă abordează direct.
- Vrei un oral? Te termin în două minute, sunt expertă.
O analizez mai îndeaproape. Nu pare a fi „de pe centură”, ci mai degrabă scăpată sau concediată din vreun club de noapte. Fustiţa scurtă, deşi afară e un ger de crapă pietrele, îi evidenţiază pulpele cărnoase, strânse în nişte iegări transparenţi, găuriţi special cu foarfeca. Şi-o ridică încet, să-mi arate că pe dedesubt e aşa cum a făcut-o mama Natură. Adică naturală, rasă, ca un bebeluş, şi umedă. Nu, nu de la zloată. O pierd o clipă din privire, pentru că Merţanul de peste stradă tocmai demarează în trombă, cu lady Ştirbea pe scaunul din dreapta, care, vrând să întărească expresia de „Du-te dracu’!” (mult mai sugestivă, de altfel, în engleză) îmi arată şi degetul mijlociu ridicat în sus. Revin la adolescenta expertă care îmi bate darabana pe capotă, semn că nu are prea multă vreme la dispoziţie. „Timpul e bani.”
- Te mai gândeşti mult? Acuş vin gaborii. Timpul e bani. Te văd băiat frumuşel, îţi fac reducere, aşa de sărbători.
Nu, încă o dată, nu. O expediez rapid, pentru că timpul meu e mult mai preţios decât al ei. Tăcerea se aşterne. Vreme de vreun sfert de ceas nu mă mai deranjează nimeni. Mă pregătesc să plec, spăşit, când în faţa geamului îşi face apariţia o prezenţă grotescă, parcă desprinsă din basmele cu Baba-Cloanţa. În locul părului poartă o perucă scărmănată, cu tente de oxigenat şi are un fel de mustaţă, deşi, când privesc mai bine, îmi dau seama că nu e decât o pată de muştar, probabil de la hot-dog-ul pe care îl ţine în mână. Din buzunarele paltonului cu care e îmbrăcată îi atârnă tot felul de materiale şi eşarfe colorate cu care, mă gândesc, îşi prinde peruca de cap, deoarece chiar în acest moment are una, într-o culoare ţipătoare, înfăşurată în jurul capului. 
- Dai şi matale de-un hamburger? Fac tot ce vrei, că sunt trecută prin viaţă. Le ştiu pe toate. Rânjeşte hidos, arătându-şi carnea de la hot-dog de printre dinţi. Pornesc motorul, pentru că se pare că nu am noroc în seara aceasta de năzbâtii, aşa cum mi-aş fi dorit. Dar, când să plec, atenţia mi-e atrasă de o duduie de pe margine care se uită speriată, când în stânga, când în dreapta. E elegantă, frumos legată, înaltă, îmbrăcată cu un pardesiu în culoarea piersicii, cu o geantă simplă pe mână. E brunetă, cu părul cârlionţat şi ochii vii, sclipitori, ca două steluţe din bradul de Crăciun. Încetinesc şi mă apropii de ea. Mă studiază câteva secunde, apoi, timidă, se apleacă peste portieră şi mă întreabă:
- Mă duci, te rog, până în Dorobanţi? Am pierdut firobusul...

sâmbătă, 14 august 2010

suflete în derivă


Fănel, pe numele lui de botez Ştefan Apetrinei, era un bărbat la vreo treizeci de ani care în viaţa lui nu cunoscuse niciodată plăcerile carnale. De mic crescuse într-o familie religioasă, cu reguli stricte în ceea ce priveşte relaţiile intime cu o femeie. În viziunea părinţilor, femeia nu era decât o unealtă a diavolului, menită să-i ducă în ispită pe bărbaţii slabi şi fără apărare. Numai simplul fapt de a privi o femeie, cu formele dezgolite, îl făcea pe Fănel să-şi plece ochii în pământ, ruşinat de gândurile păcătoase care nu-i dădeau pace inimii. Şi totuşi, fără să ştie cum, Mioara, vânzătoarea de la non-stop-ul de lângă şcoală, îl făcea unoeri să-şi piardă cumpătul şi să simtă fiori în întreg corpul, atunci când îl întreba:„Cu ce te servesc azi, Fănele?”. El îngăima un neînţeles „Lumânări”, plătea şi ieşea repede din magazin, ca nu cumva Mioara să aibă timp să-i mai adreseze şi altă întrebare. Apoi se oprea în livadă, după pruni, şi stătea ore în şir, spionându-i fiecare mişcare şi fiecare zâmbet pe care ea îl adresa clienţilor de peste zi. Mioara nu era o frumuseţe, aşa cum văzuse el într-o revistă pe care poştaşul o lăsase din greşeală pe veranda casei sale, în loc de cea a vecinului Grigore. Avea pistrui pe faţă, buzele subţiri, niciodată date cu luciu, părul roşcat strâns în coamă de cal la spate şi ros la vârfuri, era scundă şi cu semne accentuate de obezitate. Dar senzaţia pe care o avea la vederea ei nu se compara cu nimic altceva. Se bâlbâia când se aflau faţă în faţă, îi evita ochii verzui, cu nuanţe de gri, tremura şi se înroşea, ca un adolescent. Apoi brusc îşi amintea sfatul mamei, fanatică înrăită împotriva femeilor, pentru care toate nu erau decât "curve care vor să-şi bată joc de mintea, sufletul şi averea bărbaţilor". Aşa se făcea că, în fiecare sâmbătă când venea să cumpere lumânări pentru biserică, Fănel pierdea ore întregi, ascuns în livada şcolii. Noaptea, strâns în pat cu plapuma, şi-o imagina pe Mioara cum îi atinge degetele în momentul în care îi întindea banii peste tejghea, cum îi simţea pielea catifelată a palmelor. Frisoane cumplite îl măcinau şi se trezea dimineaţa în zori transpirat, alb la faţă, de îi aduseseră părinţii până şi doctorul, de teamă să nu aibă cumva vreo boală nimicitoare. Avea o boală, a iubirii, care îi sfârteca sufletul în fiece secundă care trecea departe de Mioara. Nu avea însă pe nimeni căruia să-i împărtăşească emoţiile sale. Părinţii, cu atât mai mult, nu l-ar fi putut înţelege şi l-ar fi blamat pentru intenţia de a păcătui, fie şi numai cu gândul, împotriva Domnului, păstorul celor pământeşti. Dar astăzi Fănel avea alte gânduri: voia să-i mărturisească Mioarei iubirea lui ascunsă, şi să fugă cu ea în lume, undeva, unde să nu-l mai poată ajunge niciodată muştruluiala şi vorbele de ocară ale mamei. Şi dacă Dumnezeu îl va pedepsi poate pentru îndrăzneala lui, o să suporte povara mai degrabă decât viaţa fără femeia care îi făcea sângele să pulseze în vene. Ascunse repede lumânările în scorbura unui prun şi, când o văzu că vine pe cărarea dinspre şcoală, îi aţinti calea. "Seara bună, Fănele. Ce faci aici, nu eşti la liturghia de seară?", zâmbi ea, uitându-se la ceas. Fără vreun alt răspuns, Fănel se năpusti asupra ei, o lipi cu spatele de gard, şi îşi împreună, stângaci, buzele de buzele ei, aproape muşcându-le. Îşi puse mâinile mari şi butucănoase peste sânii firavi, care se zbăteau în strânsoarea bluzei, şi îi apăsă atât de puternic încât, pentru o clipă, Mioara crezu că se sufocă. "Fănele, dă-mi drumul, că o să spun la toată lumea în sat ce pervers eşti. Sunt fată mare, nu curvă, ca altele...". Brusc, mintea lui Fănel se înceţoşă şi chipul Mioarei începu să se deformeze, luând locul chipului mamei sale, schimonosită de vorbe care îi aduceau în auz păcatul suprem al preacurviei: "Fănele, nu-i da drumul, că o să spună la toată lumea în sat ce pervers eşti. Nu e fată mare, e curvă, ca toate celelalte...". Mâinile se strânseră în jurul gâtului Mioarei şi, deşi fata nu mai răsufla, Fănel o lovi cu capul de stâlpul gardului, până când sângele păcătos ţâşni, împroşcându-i faţa. Îi dădu drumul în buruienele înalte, merse grăbit la scorbura prunului să-şi ia lumânările şi o porni spre biserică. Liturghia începuse de jumătate de oră. Era sărbătoarea de Sfânta Maria. 

joi, 5 august 2010

spiritus paganus

Alo, primăria Scofâlcele? Săru’ mânuşiţele, do’nşoară. Sunt Ion a lu’ Prăpăditu’, dîn capu’ satului, dă ţâne pă Marioara lu’ Pamfile, care a lucrat ca cantaragistă la moară pă vremea comuniştilor. Uite, do’nşoară care e treaba, io fusăi la primărie acu’ fro două luni să fac o cerere să-mi dea înapoi alea trei pogoane dă pământ dîn spatele căşii pă care le moştenii io prin testament dă la soacră-mea, fie-i ţărâna uşoară, că ieri să împlinii un an dă când o băgarăm în groapă. Îi făcurăm parastas mare, că toată lumea o cunoştea aci la noi în comună. Şi cum spusei, semnai o cerere, da’ domn primar mă tot amână că mâine să rezolvă, că mâine şi tot aşa, ş-acu’ să face luna şi nu ştiu ce să fac. Mă tot cert peste gard cu Vasile, tractoristu’, că cică pământu’ e a lui, că ta-su a trăit acu’ fro treij’d’ani cu soacră-mea în concubinaj şi că el are acte doveditoare. Că soacră-mea ar fi fost nebună când făcu testamentu’ şi că io cu nevastă-mea n-avem niciun drept. Io nu ştiu ce acte are Vasile, că zice că o să mă ducă prin tribunale şi să nu mai fac scandal, că îşi luă el dă la Bucureşti nu'ş ce avocat care să îi rezolve cazu' şi că mă sărăceşte cu procesele. Domn primar, când vorbi io cu el, zîsă că pământu' e al meu, adică a lu' nevastă-mea, că ea e moştenitoarea dă drept, da' să mă înţăleg io cu Vasile să îi dau şi lui freo zece arii, ca să fim amândoi împăcaţi. Do'nşoară, io nu îi dau nimic şi până la urmă îi bag cuţâtu' la beregată, că dă când dădu soacră-mea ortu' popii numa aşa stau cu el în certuri. Îmi fac păcate, Doamne fereşte, da' îl ştie tot satu' că să ceartă cu toată lumea. Şi Zamfir, ăla dă face cazane dă ţuică, a zis că a avut un conflict cu el, că trebuia să-i dea freo trei milioane dă astă vară, dă când l-a chemat la sămănat acolo în deal, unde mai are pământ, luat pă arendă dă la stat. Io nu ştiu cine are dreptate şi nu vreau să mă bag între ei, da' Zamfir ăsta ţâne p-o verişoară după mamă d-a lu' nevastă-mea, şi l-am văzut băiat dă treabă. Nu îl cred io să mintă, că n-are dă ce. Acuma să cam căieşte că s-a încurcat cu tractoristu', şi îi e frică că n-o să mai primească banii, că Vasile ăsta e şmecher, l-a luat cu zâua, nu i-a făcut vreo hârtie, ceva. Ştia el cum să învârte treaba. Şi d-aia spui, nu vreau nici io să mă încurc cu el. Vrusăi doar să văd dacă domn primar să ţinu dă cuvânt şi îmi aprobă cererea, că aşa am şi io un act prin care să dovedesc la tribunal că pământu' e dă la soacră-mea. E în concediu fără plată domn primar? Păi când s-o întoarce, să-i spui mătăluţă că l-a căutat Ion a lu' Prăpăditu', dân capu' satului. Mă ştie, că fusăi io pă la 'mnealui acu' câteva zile dă îi reparai gardu' în care a intrat tauru' lu' Veta, poştăriţa, când a văzut cireada aia dă vaci pă uliţă. Sau mai bine o să mă duc io personal la el acasă, că trebuie să îi duc şi o cloţă pă care a luat-o nevastă-mea dă la primăreasă astă primăvară să scoată nişte pui. Ale noastre nu cădeau pă cuibar şi Leana lu' Gheorghe Chioru' a zis că primăreasa are cloţe bune, că a mai luat şi ea dă freo două ori. Mă iertaţi, do'nşoară, că vă ţânui cam mult la telefon şi poate aveţi şi alte probleme dă rezolvat, şi iote cât să facu ceasu' şi acu' vine muieri-mea dă la târg şi io nu dădui dă mâncare la orătăniile dân ogradă. Săru' mânuşiţele, do'nşoară!

luni, 2 august 2010

a single man

 
Profund, intens, pasional, interzis. Un om, un singuratic, care rezumă întru totul ideea de complementaritate, de destrămare, de regenerare. O dramă care sfâşie inimi, care creează gânduri sinucigaşe. O muzică absolut divină, care te pătrunde până în adânc, care răstălmăceşte sunetele. Un poem, un vis, un trecut care lasă cicatrici, un prezent care nu există, un viitor care nu e decât moarte. Priveşte! 

duminică, 1 august 2010

panseu restant

Tu cine mai eşti? mă întreabă ea, dându-şi ochii peste cap. De unde ai mai apărut şi tu? Nu vezi că aici e teritoriul meu? Doamne, câte buruieni pot exista în lumea asta. Hai, fugi de aici, n-am nevoie de compania ta. Eu nu mă înhait cu din ăştia ca tine. Nu te uiţi cât eşti de urât şi aspru? Şi ce firav... Numai dacă suflu o dată spre tine şi te frângi. Ce spui? Că nu eşti o buruiană? Dar ce poţi fi altceva? Eu nu aşa îmi imaginez perfecţiunea. Nici nu vreau să mă uit la tine, mă dezguşti de-a dreptul, mai adaugă ea, proptindu-şi fruntea pe genunchi. Tot aici eşti? mă ia la rost, după câteva minute. Ţi-ai adus şi prietenii? Îmi invadaţi spaţiul, fără măcar ca să vă pese. Nu ţi-a mai spus nimeni că nu e frumos să apari neinvitat? Nici măcar nu ştiu ce cauţi aici, nu e mediul tău, şi mai cu seamă nici nu eşti în stare să faci faţă acestui mediu. Locul tău e acolo, printre nimicuri. Da, ştii foarte bine ce vreau să zic. Acolo, unde fiecare face ce vrea, creşte după bunul plac, fură din seva altora, până nu mai poate, crează haos şi răneşte. Acolo e viaţa ta. Cine e mai puternic, supravieţuieşte. Cine nu, poate muri şi într-o secundă. Lumea e crudă, trebuie doar să înveţi să-i ţii piept. Hai, du-te de aici, lasă-mă pe mine cu gândurile mele. Am lăsat-o. Aş fi vrut doar să-i spun că urâţenia unora poate fi perfecţiunea altora.  
Powered By Blogger

cauta!