(ant)agonie şi (sex)taz

Stau aşa, de ceva vreme, şi privesc în gol ecranul pe care literele de-o şchioapă ţi se aştern de-a valma, cerând iertare şi înţelegere. Ce-ar putea fi de iertat ori de înţeles în toată această poveste? Nici nu mă obosesc să înţeleg, pentru că probabil înţelesesem încă dinainte de a-ţi destăinui gândurile. Ori cine sunt eu, să iert? Nu ai greşit cu nimic, eu sunt cel ce-am greşit, făcând această alegere. Tu ai făcut ce ţi-a dictat raţiunea, eu am făcut ce mi-a dictat inima. Şi-atunci mă întreb, ce rost oare mai găsim în a ne ataşa de oameni, când fiecare se gândeşte doar la el? De ce să simulăm sentimente în profunzimea cărora nici măcar noi nu suntem în stare să credem? Dacă ne-am putea uita de dinainte în inimile noastre, să vedem ceea ce ne rămâne după ce am strecurat prin ea fiecare sentiment, ne-am da seama că am râmâne goi pe dinăuntru, ştirbiţi până şi de umanitate. Ca nişte roboţi care fac totul mecanic, teleghidaţi doar de un buton invizibil pe care fiecare apasă la voia întâmplării. Nici măcar nu avem forţa de a ne opri atunci când credem că am greşit şi mereu continuăm în perpetuarea ipocriziei şi a falsei apropieri de semeni. E însă mereu prea târziu atunci când suntem conştienţi că am rănit pe cineva, şi degeaba căutăm scuze ori regrete, nu vom fi niciodată împăcaţi cu noi înşine şi mereu va fi ceva care să ne urmărească din umbră. Sunt totuşi unii oameni care, în ciuda a ceea ce experimentează în viaţă şi dând greş de fiecare dată, se aruncă pentru a mia oară, orbeşte, în vârtejul aceleiaşi fantasmagorii, sperând la ceva ce nu a mai existat până atunci în sufletul lor. Dintre acei oameni fac şi eu parte. Şi, tot orbeşte, se lovesc de zidul implacabil al altora care îşi pun bariere sufletului, doar să nu fie doborâţi mai devreme sau mai târziu de furtuna unui nou început. Dintre acei oameni, faci tu parte.

goana după iluzii

Cum poţi inventa dintr-odată vise, fără ca măcar să fi încercat să închizi ochii şi să-ţi imaginezi ori să conturezi în minte povestea noastră de iubire? Te-ai întrebat cel puţin o clipă din viaţa ta ce s-ar fi întâmplat cu sufletele noastre prinse în capcana acestei nebuloase, numită dragoste? Mi se pare că mă înveţi uneori pe de rost, că îmi memorezi fiecare detaliu al feţei, că îmi cauţi amprente care să se potrivească cu fiinţa ta, şi mi-e teamă că, dacă n-o să te mai am, o să mă dizolv pur şi simplu, de parcă n-aş fi existat niciodată. Şi-atunci mă agăţ de orice cuvânt pe care îl rosteşti, de orice gest pe care îl faci involuntar, de orice zi în care mă cauţi, de orice mesaj pe care mi-l trimiţi, şi cărora eu, prin firea mea, le ofer dimensiuni hiperbolice, crezându-mă îndreptăţit să le primesc. Dar tu o faci, îmi spune raţiunea, contrar instinctelor inimii, doar pentru că aşa simţi pe moment, şi nu pentru că aşa ţi-ai dori să simţi pe mai departe. Sunt chestiuni contradictorii şi totuşi, în ciuda lor, drumurile noastre s-au intersectat şi-au mers împreună o vreme. N-ar fi avut însă nicio noimă să continuăm să trăim din iluzii, fiecare îşi dorea altceva de la celălalt. Ce-aş fi putut eu să ofer mai mult, când mi se părea că am oferit mai presus de orice lege a iubirii, mai mult chiar decât şi-ar fi putut imagina cineva vreodată? Eu, muritor de rând, consumat pe de-a-ntregul de focul pasiunii din mine, de flacăra nebună a sentimentelor contradictorii, gata să facă jertfa supremă pentru tine, divinitate antagonică, pe jumătate om, cu chip sculptat parcă de înşişi heruvimii înaltului, pe jumătate fiară, cu inimă crudă, necizelată de atingeri şi duioşii, ci doar erodată de instincte animalice, carnale. Mi-a ajuns de iluzii, am obosit în goana după ele. Dacă te-aş mai inventa o dată, n-aş schimba nimic la tine, însă cu siguranţă că m-aş schimba pe mine. M-aş face mai puternic, doar să am tăria să-ţi spun că nu mai am nevoie de atingerile tale, m-aş face mai egoist, doar să-ţi demonstrez că pe primul plan sunt eu, şi nu sentimentele mele pentru tine, m-aş face mai rece, ca să încerci în zadar să-mi găseşti căldura din suflet. Aş deveni, poate, într-o altă viaţă, TU.

clipe în vârtejul unei revederi

Stau aici, pe scaunul acesta din muşama verde, în trenul acesta, cu iz înţepător, care mă duce spre nicăieri, din nou într-o viaţă care nu are legătură cu realitatea mea, privind şi ascultând din timp în timp, declaraţiile matematice, cu tentă de beţie şi nebunie, ale unor profesori universitari ce vor probabil să găsească sau să revoluţioneze teorema relativităţii. Încerc să refac în minte traseul revederii tale şi să ignor frazele lor ciudate, neînţelese pentru mine. Ce a însemnat oare această revedere, dacă nu răscolirea unor sentimente şi amintiri pe care le crezusem închise şi îngropate, de mult, adânc, în suflet? Cred că revederea a fost cu mult mai dureroasă decât despărţirea. Dar, în acelaşi timp, miraculoasă. Oare tu însemni într-atât pentru mine, încât să nu mă mai pot desprinde niciodată de prezenţa ta? Nici măcar acum, când buzele tale îmi mărturisesc că e fericirea pe care ţi-ai dorit-o (deşi ochii tăi îmi spun altceva), să nu pot să te las acolo, pe peronul trecutului? Aveam impresia că dintotdeauna despărţirile ne sfâşie inimile, dar azi, am învăţat că revederile aduc lacrimi şi mai profunde. Poate mi-am cerut mie însumi prea multe, poate ţi-am cerut ţie ceva ce nu aş fi reuşit să descopăr vreodată în persoana de lângă mine, ori poate că nimicurile sunt acelea care creează întregul. Din prima clipă în care te-am revăzut, am ştiut că inima mea nu s-a oprit niciodată din a simţi, a simţit mereu, acolo, bătând latent, în capcana ei. Şi va mai simţi şi mâine, când deja voi fi departe de locul în care ţi-am descoperit ochii din nou. Nu mi-e ruşine că te-am privit în tăcere, pe furiş, nu mi-e ruşine că am vrut să te ating şi să te strâng în braţe, nu mi-e ruşine să spun că mi-aş fi dorit să fim doar noi doi, fără nimeni altcineva şi nimic împrejur, nu mi-e ruşine că am dat deoparte sfaturile tuturor, doar pentru a mă bucura, aşa cum am simţit, de revederea ta. Dacă nu mă înţeleg nici eu, uneori, cum ar putea să mă înţeleagă ceilalţi? Cum pot ei oare înţelege sufletul meu, când nici măcar eu nu-i pot înţelege pe de-a-ntregul rănile? Cum pot să întind mâna, să te cer încă o dată, de vreme ce din cealaltă parte, o altă mână îţi stă întinsă, gata să te prindă? Nu mă judeca prea aspru că te iubesc şi acum, e doar fărâma care mi-a mai rămas din tine. Pentru ce e nevoie de o revedere, dacă nu e nimic în plus care să o facă deplină? Cum m-ai văzut, oare, tu, după atâta vreme? Eu te-am văzut la fel, ca şi cum timpul nu ar fi lăsat nicio cicatrice dureroasă în inima mea, ca şi cum ai fi fost acolo dintotdeauna, fără să te fi pierdut vreo clipă. De ce ţi-am evitat privirea, ca un laş, când singurul lucru pe care îmi doream să-l văd erau ochii tăi? Ce trist a devenit dintr-odată peronul gării, la fel ca şi peronul sufletului meu, atunci când am privit cum roţile trenului te lăsau în urmă, să te topeşti… Ce reprezintă starea asta din mine, de nu o pot desluşi şi nu-i pot percepe sensul? E o urmă din tine, e un fir fragil de dor, sunt convins. Mă iartă pentru îndrăzneala de a fi râvnit mai mult decât s-ar fi cuvenit la zâmbetul tău, dar îţi mulţumesc pentru el, e tot ceea ce m-a putut încălzi în această zi, în care frigul şi picăturile mari de zloată mă pătrundeau în carne, aducându-mi aminte cum se scurgeau ultimele minute împreună. Îţi mulţumesc pentru tot. Ce-aş putea eu să-ţi ofer în schimb?

arta de a distruge vise

Când te-am privit azi mai bine, mi-am dat seama că cineva, poate un zeu invidios pe fericire, ţi-a dăruit arta de a distruge visele celorlaţi. În speţă, ale mele. Te-a plămădit aşa, în nebunia lui, ca să poată avea aici, pe pământ, un muritor care să anihileze ceea ce în inima mea păreau a fi nişte sentimente profunde. Şi ţi-a mai dăruit ceva: uşurinţa de a o lua de la capăt şi de a călca în picioare trecutul. De a lăsa putreziciunea lui să mustească în nefiinţă, ca şi cum n-ar fi existat vreodată. S-a înşelat însă, acest zeu ipocrit, crezând că vei putea distruge vise doar de dragul de a simţi satisfacţie, pentru că n-a luat în calcul faptul că te vei distruge pe tine însăţi, odată cu ele. De vreme ce te afli mereu acolo, în păienjenişul lor. Sunt doar contrariat că nu demult nu te simţeai în stare să dărui sau să iubeşti, şi dintr-odată poţi dărui chiar prea mult. Ori nu mie... Nu mi-e ciudă, nu invidiez împlinirea ta, regret doar momentele de slăbiciune, când te purtam în gânduri şi în adânc, ori când îţi plângeam depărtarea, tăcerea şi indiferenţa. Nu-mi pasă, distruge câte vise vrei, dacă asta te face să crezi că vei înţelege mai bine iubirea...

curcubeul unei poveşti ireale

Întâi am învăţat să te ţin de mână. Să merg cu tine la pas, pe aleea aceea pavată cu pietricele gri, printre castanii care îşi plecau florile până aproape de creştetele noastre. Să ne aşezăm tăcuţi, pe băncuţa din spatele gărduleţului verde, lângă balta aceea căreia noi în spuneam lac, unde raţele albe, cu moţ, se bălăceau în căldura soarelui de sfârşit timpuriu de vară. Să le hrănim cu grăunţele aduse de acasă, special pentru ele, şi să le privim cum îşi afundă gâtul lung în unda ireal de albastră a bălţii, în căutarea lor. Să ne luăm răgazul de a ne bucura de o clipă de măcăitul lor fericit, drept recunoştinţă pentru gestul nostru zilnic. 

Apoi am învăţat să te strâng în braţe. Să te încătuşez cu o forţă supra-omenească, în momentul în care mă trezeam lângă tine, acoperiţi de cuvertura din catifea roşie şi de umbra zăbrelelor jaluzelelor răsfrânte în dimineaţă, peste trupurile noastre înlănţuite într-o formă bizară de iubire. Să te memorez pe retină şi să-ţi înscriu pentru totdeauna somnul liniştit în mintea mea. Să descriu cu degetele linii lungi peste obrazul tău, să ating, fără a încerca să-ţi tulbur liniştea profundă, sprâncenele negre, arcuite. Să tresar, atunci când ochii tăi căprui, cu nuanţe de maro, s-ar fi deschis brusc şi mi-ar fi surprins lacrimile împlinirii. Să-mi iau răgazul de a mă bucura o clipă de prezenţa ta, aşa cum mi te-am imaginat de fiecare dată când îţi vegheam visele.

Mai târziu am învăţat să te sărut. Să cuprind, cu buzele mele, buzele tale rozalii, care fremătau atunci când răsuflarea mea le invada spaţiul şi intimitatea. Când, întinşi în lanul acela galben de grâu, ascultând foşnetul spicelor şi cântecul pitpalacului, gustam pe îndelete fiecare din mierea buzelor celuilalt. Ni se părea că nici măcar aroma piersicilor portocalii, zemoase, pe care le savuram seara, în livadă, n-ar fi putut înlocui senzaţia pe care ne-o ofereau buzele noastre sculptate de pasiune în sărut. Să încercăm să prindem în palme fluturii mov care ni se aşezau pe tâmple, de parcă nu le-ar fi fost teamă că sărutul nostru le-ar fi putut strivi zborul. Să ne luăm răgazul de a ne bucura o clipă de povestea aceasta, pictată în culorile inimilor noastre.

Astăzi am învăţat doar să te uit. 

mă declar învins de uitare

Câteodată mă mai gândesc la tine, şi oricât i-aş dicta inimii să nu te mai simtă, locul acela gol din ea o întristează de fiecare dată când zilele trec, una după alta, şi crăpătura se face tot mai mică şi nu-ţi mai dă voie să intri. Te opresc cu un gest al mâinii, cu un gând răzvrătit şi neputincios, să rămâi în globul tău de cristal invizibil şi să nu-mi mai invadezi niciodată simţurile. Mă doare că şi acum, după atâta timp, încă te mai iubesc şi încă mai port în suflet amintirea ochilor acelora verzi şi limpezi, ca două picături de rouă. Iubirea mea nu s-a măsurat niciodată în secunde sau luni, ci doar în profunzimea sentimentelor. Dacă te-am iubit, e pentru că aşa a fost sa fie, dacă te mai iubesc, e pentru că aşa n-o să mai fie. N-o să mai fie niciodată nimic din ce-a fost şi zâmbetul tău se pierde undeva, treptat, într-o învăluire de amintiri si regrete. Glasul tău e parcă tot mai stins, şi rotunjimea sunetelor, şi răsuflarea lor peste buzele mele e tot mai dureroasă. Pare că nici nu-ţi mai ştiu liniile chipului, nu le mai deosebesc şi nu le mai ating, mângâindu-le fineţea. Nici măcar fotografia, care mă priveşte implacabilă, dintr-un colţ ascuns al calculatorului, nu-mi poate arunca în faţă palpabilul. Mă declar învins de uitare. Cine eşti? Ştiu c-ai trecut cândva prin viaţa mea şi ştiu că te-am iubit mai presus de orice, dar mi-e imposibil să-mi amintesc dacă ţi-am cerut să rămâi. Poate că am făcut-o, dar nu-mi amintesc răspunsul tău. Poate că mi-ai răspuns, dar faptul că nu mai eşti azi aici înseamnă că nu ţi-ai dorit să rămâi. Oare îţi mai ştiu numele? Îl ştiu, ca şi pe numele meu. Dar sună straniu, de fiecare dată când îl rostesc. Iartă-mă, sunt un mincinos incurabil. De fapt, îmi amintesc totul. Îmi mint doar inima şi-i spun că eu nu mai simt şi o rog să fie şi ea la fel de nepăsătoare ca şi mine. Greşesc. Nu-i pot dicta inimii să nu mai simtă. Pentru că doar ea e singura care mai păstrează o fărâmă din tine. Şi-atunci, oare de ce eu mă declar învins de uitare?

mă vindecă, pădure!

pădure cu plopi trişti, ciopliţi peste tulpină,
mă vindecă de patimi, mă vindecă de vină,
pătrunde-mă în coastă, cu aşchia ta dură,
mă vindecă, pădure, mă vindecă de ură.

prin mine, frunza rară, de toamnă măcinată,
ţi-o spulberă cu vântul ce te crestează toată,
şi toarnă-mi peste frunte răşină, ca pe-un mir,
mă vindecă, pădure, de-al nopţii crud delir.

urmându-i, ca un orb, cărării tale, pasul,
să-mi contopesc cu tine şi sufletul şi glasul,
haotice, să-mi crească din măruntaie, crengi,
mă vindecă, pădure, de dor să mă dezlegi.

pădure, mă-mpresoară, cu foşnetul tău surd,
mă zgârmă pe timpane, precum un gând absurd,
şi ia din mine sevă, şi seacă-mă-n neştire,
mă vindecă, pădure, de-a-ntregul, de iubire.

urmele tale în mine

Calc pe urmele tale. Le învăţ forma. Le las în trecut, învăluite în aura unei perfecţiuni inventate de mintea mea. Degeaba încerc să mă lecuiesc, sunt încă acaparat de misterul paşilor tăi prin viaţa mea paralelă cu lumea dimprejur. Nu exişti decât tu, ca trofeu al unui joc de noroc, câştigat pe nedrept, prin tertipuri murdare care să mă facă să mă bucur de o prezenţă de-o secundă. Îţi văd urmele peste tot. Pe suflet, pe piele, pe aşternuturi. Nu le dau deoparte, stau şi le privesc aşa, ca hipnotizat, parcă memorându-le fiecare centimetru de plăcere. Pesemne că aş putea fi traumatizat la un moment dat de încrustarea lor adâncă în mine, dar, cum stau acum, împietrit, mi-e imposibil să mă detaşez de ele. Încă mai calc pe urmele tale. Să-ţi mai pot simţi parfumul, atingerea, sărutul. Să te dizolv cu totul în trupul meu, ca să am privilegiul de a te gusta de fiecare dată când mi-ai fi departe. Să încep să mă dematerializez, până când n-ai mai fi decât tu. Îmi spun că dincolo de urmele acelea e o realitate, pentru care mi-aş vinde într-o clipă toată sfinţenia din mine. Să rămân sterp, golit de divinitate. Ca şi cum tu ai fi ultima oprire pe drumul spre vindecare. Din păcate, tu nu eşti decât prima oprire pe drumul spre pierzanie, spre prăbuşire. Mă agăţ cu disperare de urmele tale, fără să am măcar o pârghie în cazul unui colaps. Îmi zgârii cu unghiile pielea, sufletul, apuc aşternuturile cu degetele încordate, să simt urmele tale în mine. Dar când deschid ochii, îmi dau seama că ele nu mai sunt de multă vreme acolo. 

metafore funebre

te răsucesc în carne, ca pe-un pumnal al morţii, 

sorb sângele, cu sete, crud osândindu-mi pasul, 

din urna vieţii tale m-au tras degrabă sorţii, 

aud în ceruri trâmbiţi ce grav îmi sună ceasul. 

încremenesc în forma unei minuni, pe-o cruce, 

ca să mă simt cum mor, în ultimă instanţă, 

când ruga ta, în mine, perfect o să-şi usuce 

încondeierea tristă, sfârşind în ignoranţă. 

din naltul zării mele privesc mocirla deasă 

unde-ai creat altare din pietre şi din zimţi, 

în care, pentr-o vreme, hula, din greu, îşi lasă 

veninul, să se scalde, ca-ntr-un decor cu sfinţi. 

ţi-e inumană şoapta, sălbatic ţi-este plânsul, 

visezi, ca din cenuşă, un alt mister s-aprinzi, 

stăpân ţi-e iadul tot, păcate trec printr-însul, 

şi, pentr-un fals destin, întregul cer mi-l vinzi.

poemă finală

mi-e înserarea plânsă şi rece, peste tâmplă,

blestemul cărnii tale prin vene mi se-ntâmplă,

aud cum glasul tău îmi murmură-n timpane, 

absurd, tot repetând, aceleaşi vechi jargoane. 

te retrăiesc o clipă şi-mi pare mult prea fadă 

povestea vieţii tale, cu iz de mascaradă, 

şi mult prea trist e rolul pe care-l joci, absent, 

spectacol fără public, lipsit de sentiment. 

te-aş răsfoi cu teamă, ca pe-un jurnal intim, 

aminte să ne-aducem dureri câte-mpărţim, 

ţi-aş mai citi-nc-o dată prefaţa, pe-ndelete, 

să n-am, când te voi pierde, nici lacrimi, nici regrete. 

dar nu-nţeleg nimic, eşti un mister al lumii, 

degeaba-mi fac în minte prezumţii, ca nebunii, 

ai fost şi-ai să rămâi o simplă teoremă, 

cu care-ţi încifrez ultima mea poemă.

iubire, perfectul compus

nu te mai chem, mi-e teamă că n-ai să mai revii,

şi-orice cuvânt aş spune îţi va părea ciudat,

de ce te-ai mai întoarce când, de demult, tu ştii,

din sufletul tău sterp că n-ai nimic de dat?

prea dulce-i libertatea, iar temniţa în care,

cu zale, gândul meu te-a-ncătuşat, e rece,

să mă iubeşti, nu simţi c-ai fi vreodată-n stare,

prin lumea ta, iubirea, abia dacă mai trece.

te-ai depărtat de locul unde sărutul meu

îţi dăruia din seva miracolelor vieţii,

ca-ntr-un Olimp vegheat de-un singur semi-zeu,

stăpân al ignoranţei, în mintea ta, şi-al gheţii.

iar gesturi care-odată stârneau destăinuiri

sunt şterse dinainte-ţi, şi nu-şi mai au vreun rost.

de ce-am mai inventa, din goluri, amintiri?

ne conjugăm iubirea doar la trecut... a fost.

acel care-a pierdut eşti tu

păcat în oglindă

azi îmi eşti mai puţin, şi te simt cum tot scazi,

mi-eşti o urmă în carne şi în gând, un stigmat,

ieri mi-erai un întreg, o frântură-mi eşti azi,

când privesc în oglindă, mi-eşti un ultim păcat.

mi te scurgi de pe gene, drept o lacrimă. cazi,

şi haotic, prin sânge, dorul tău mi se plimbă,

ieri mi-erai o sintagmă, un cuvânt îmi eşti azi,

când te murmur, îmi pare că vorbesc altă limbă.

mi te şterg, cum aş şterge, un capitol banal,

ochii tăi, nici nu ştiu, ce-nţeles mai ascund,

ieri mi-erai o poveste, azi mi-eşti doar un final,

când întorc fila albă, mi-eşti un gol fără fund.

mi te tulbur în minte. chipul tău se disipă,

greu încearcă sărutu-ţi să stârnească vreun foc,

ieri mi-erai pe deplin, azi mi-eşti doar o risipă,

şi-ai să-mi fii mai puţin. mâine, poate, deloc.

ţi-a mai spus cineva?

ţi-a mai spus cineva că atunci când te ghemui,
şi pe trupul tău gol noaptea-ncet se aşterne,
când obrazul ţi-l laşi să se-afunde în perne,
unui zeu care doarme pe-un altar, te asemui?

ţi-a mai spus cineva că atunci când tresari,
şi de toamnă te-ascunzi, şi de frigul din tine,
când mai cauţi o noimă vieţii tale-n ruine,
prăbuşit dintre stele, drept un înger, îmi pari?

ţi-a mai spus cineva că atunci când te bucuri,
şi durerea o-alungi, să dispară din oameni,
într-o lume-a tăcerii, tot mai mult te asameni
unui veşnic artist, inventând mii de trucuri?

ţi-a mai spus cineva că atunci când iubeşti,
dar ţi-e teamă, iubirea, să ţi-o dărui de-a-ntreg,
când tu fugi, iar ei toţi, doar pe tine te-aleg,
un copil, ca-ntr-o joacă, mi te-nchipui că eşti?

am obosit să plâng

am obosit să plâng. mi-e lacrima prea arsă,

de parcă-un fier încins în carne m-ar străpunge.

şi-un cer întreg, cu ploi, nu cred că mi-ar ajunge

să-mi potolesc durerea ce-n jur venin revarsă.

mi-e un blestem surâsul, şi îl ascund, de teamă,

ca dorul să nu-l frângă, să-l rupă şi să-l roadă,

să-l sfâşie, cum lupii, dând roată după pradă,

şi-astâmpăr pofta crudă, în lumea lor infamă.

am obosit să plâng, şi-am obosit să-mi ferec

în gânduri, ochii tăi. dar ei sunt cei ce-au vina

atâtor nopţi în care le-am tot cerut lumina.

azi mi-este tot mai mult, prin vene, întunerec. 

şi-acolo - unde plânsul şi-a făurit o groapă,

să zacă până când ar putrezi deodată,

acolo, mintea mea, odihna sfântă-şi cată,

iubirea ta, acolo, mai zgârmă şi mai sapă.

astăzi mi-am simţit sufletul

astăzi mi-am simţit sufletul... 

l-am simţit năruindu-se, dorind cu orice mijloc să-mi sfâşie pieptul. l-am simţit cu adevărat în mine. ţipa de durere. ca şi cum ar fi încercat să iasă din mine. spune-mi, ţi-a fost teamă vreodată că ai să-ţi pierzi sufletul? de ce ţi-e teamă cel mai mult? mie mi-e teamă de dragoste. mi-e teamă să mai iubesc. mi-e teamă uneori că cer prea mult. ceva ce nimeni nu îmi poate dărui. e mai degrabă o teamă fizică, o teamă care îmi slăbeste sufletul. îl simt pe zi ce trece ros şi scorburos, ca şi cum ar lipsi părţi întregi din el. de fiecare dată când îi dărui cuiva o parte, rămâne tot mai mic. dacă i-ai vedea şi tu cutele, aşa cum i le văd eu, m-ai înţelege. dar fiecare se înţelege doar pe el. niciodată pe celălalt. spune-mi, ţi-a fost teamă vreodată de oameni? mie nu, doar de sufletul lor. atunci când am început să-l cunosc mai bine. era frumos sufletul tău şi l-am iubit şi îl mai iubesc. avea şi el găurile lui, dar cât era de frumos... astăzi însă l-am privit mai îndeaproape. nu era ca al meu. sufletul tău voia să fie liber. cum să îi redau aripile când abia îl alipisem sufletului meu? spune-mi, ţi-a fost teamă vreodată că ai sa te pierzi? eu m-am pierdut. şi degeaba bâjbâi să îmi regăsesc drumul, aici e capătul. dincolo nu e decât sfâşiere. iartă-mă că nu m-am gândit mai mult la sufletul tău, să-l pot înţelege, să-i descopăr frământările. acum el e liber, zboară, şi când s-a dezlipit de lângă al meu, a mai sfâşiat înca o parte. i-am dat drumul. trebuia. astăzi mi-am simţit sufletul. probabil ca ţi-am mai spus. dar spune-mi, ţi-a fost teamă vreodată să simţi că NU MAI AI SUFLET?

met-amorf-oză

la început, cristal neprelucrat ai fost.

şi te-au rotit pe rând, te-au şlefuit, dar fără rost,

n-au reuşit din tine nicidecum să facă

vreun giuvaier ce ochilor ar fi putut să placă.

au căutat până şi-n piatră seacă,

dar le-a fost truda în zadar şi prea săracă,

nu ţi-au găsit în lumea-ntreagă adăpost,

unde să-ţi vindece, cu străluciri, chipul anost.

te-au ridicat, cu fală, într-un post,

ca să te-admire-acei ce din noroi te-au scos.

dar mantia care părea că-mbracă

tot trupul tău, era numai o zdreanţă-opacă.

şi poate mii de ani au să mai treacă,

până te-or modela perfect, nu doar în joacă.

şi te-or expune, pentru-un jalnic cost,

acelora ce-au să te creadă finisat tot prost. 

atâta toamnă...

... este atâta toamnă între două suflete smulse de vârtejul vieţii...

nu mai ştiu nimic despre mine. unii oameni, pe măsură ce trece timpul, se descoperă, se cunosc, dar eu sunt convins tot mai mult de faptul că sunt şi-mi voi rămâne mereu o enigmă. dar am o scuză... sunt singura viaţă pe care o cunosc, sunt singura carte pe care nu o pot plagia. uneori aş vrea să stau ascuns minţii tale, să te privesc cum evoluezi, să ştiu că nu-ţi iroseşti timpul şi că nu te macini. pentru mine, sentimentul asociat cu tine e tristeţea. nu o caut în mod deosebit, pentru că mi-e mai bine când îţi regăsesc fericirea, însă atunci când apare e apăsătoare, aduce cu ea remuşcări şi amintiri despre greşeli şi păcate. dar când dispare, îmi dau seama cât de mult mi-a lipsit. nu ştiu în ce măsură viaţa ne va pune la încercare, dar îmi e teamă, nu pot să fiu eu în faţa ta. parcă aş avea lângă mine ceva de nepreţuit, un lucru pe care l-am crăpat deja. şi îmi e frică, atunci când l-aş mai atinge sau când m-aş apropia mai mult, că îl voi sparge de tot. atunci, "creaţia" mă va arăta cu degetul şi mă va omorî cu pietre, ca înainte de Hristos. poate că scrisul meu ţi se va părea încifrat, dar dacă poţi, încearcă să-l înţelegi, îmi este teamă să-ţi grăiesc altfel. să nu ţi se pară straniu, dar azi port doliu după sufletul apus în mine. poate că este un fel de autoflagelare ocultă pentru păcatul de a fi rănit mlădiţa aceea sădită într-o joacă de copil. şi sufletul tău mai are mult de dat şi de primit. scuzele par ridicole în momentele acestea, la fel cum ridicolă este şi pustietatea sufletului meu şi egoismul de a te păstra încă aici. nu renunţa să crezi că viaţa este un miracol care îţi taie răsuflarea prin succesiunea ei de fapte banale, întregiri şi dezastre. te-ai gândit vreodată cum ar fi să vezi toate legăturile oculte care sunt motorul destinelor noastre? ai încercat să cuprinzi tabloul vieţii tale, cu succese şi rateuri, într-o axiomă sau o lege mai presus de fire? ai încercat oare să nu mai dai de fiecare dată vina pe soartă şi să-ţi întipăreşti în vocabular expresia "aşa trebuia să se întâmple", în loc să faci ceva pentru ca "să se întâmple în continuare"? toate aceste echivocuri te aduc în acelaşi punct: mirarea, înţelegerea, simplitatea, acceptarea. nu te limita  la a căuta efemerul. acesta nu durează decât trei clipe. chiar şi iubirea, prin zăpăceala pe care o aduce în om, prin egoism şi ataşament, prin dăruirea periculos de totală pentru celălalt, la fel de instabil, e tot atât de efemeră, dar atât de năucitoare şi vulcanică. lasă timpul să te sculpteze şi să-ţi accepţi condiţia de om între oameni, care ştie să zâmbească fără ca acest zâmbet să devină grimasă. miracolul vieţii e în oameni, în ei înşişi, iar pentru a-i înţelege, trebuie să îi descoperi din adevăr şi să fii puternic înfipt în onestitatea şi sinceritatea lor. mă întreb: oare ce vrei să mai auzi de la mine? ce-aş putea să-ţi mai spun? poate că într-o zi îmi vei înţelege afecţiunea adâncă, poate vei reuşi să pătrunzi mult mai mult în sufletul meu şi să-i simţi amărăciunea şi lacrimile împovărate de dorul tău. într-o lume şi într-o viaţă în care am crezut că fericirea nu mai există, tu eşti oaza mea de linişte şi furtuna mea de suferinţă. ţi se pare că însemni câteodată ceva în viaţa unui om, şi totuşi, dacă n-ai fi fost tu, ar fi fost altul, şi lucrurile care trebuiau să se întâmple s-ar fi întâmplat oricum. 

cum mă simţi?

Nu simt pentru că eşti, ci simt pentru că simţi,

Dar n-aş simţi deloc, dacă n-ai fi tu, poate,

Cu ce cuvinte, oare, putea-vei să mă minţi

Că n-are nicio noimă iubirea care-mi scoate

Din piept, curajul tot, şi slab mă face-n toate?

Dar de nu simţi, mă-ntreb, de ce mi te mai cer,

De ce te mai deschid, cu mintea, ca pe-o carte?

Vezi tu... Eu încă simt... N-am inima de fier.

Şi totuşi, cum mă simţi, dacă din suflet pier,

Secundă cu secundă, îmbrăţişări şi gesturi?

Ce gânduri te cuprind, când eu de-a-ntreg ofer,

Iar tu-mi dai jumătăţi? Nu vreau din tine resturi.

Şi-atunci de ce te simt? De câte înţelesuri

Aş mai avea nevoie, să simt că mă mai simţi?

Cum i-aş mai scrie, oare, iubirii, zeci de versuri,

Atunci când prin tăcere ştii-voi că mă minţi?

poate că tu...

Poate că tu... porţi în palmă cununi... de prin golurile vieţii... cer în păr să-mi aduni... să mă laşi să te cânt... înc-o dat' pe viori... să-mi presari peste gene... şi otravă şi vânt... răvăşit în culori... Poate că tu... lumii ştii să-i deschizi... ochii verzi în furtuni... mâna-ncet când mi-o prinzi... suntem parcă nebuni... ne hrănim c-un sărut... bem din stele lumină... suntem două comete... ancorând din trecut... şi mereu ne e sete... de-o iubire divină... Poate că tu... ai putea să mă torni... peste vise fugare... şi-atunci când o să dormi... ai să simţi cât mă doare... braţul tău când nu-mi strânge... trupul slab, lângă tine... Poate c-aşa mi-este mai bine... Sau poate că nu... nu mi-e bine deloc... Poate că tu...