arta de a distruge vise

Când te-am privit azi mai bine, mi-am dat seama că cineva, poate un zeu invidios pe fericire, ţi-a dăruit arta de a distruge visele celorlaţi. În speţă, ale mele. Te-a plămădit aşa, în nebunia lui, ca să poată avea aici, pe pământ, un muritor care să anihileze ceea ce în inima mea păreau a fi nişte sentimente profunde. Şi ţi-a mai dăruit ceva: uşurinţa de a o lua de la capăt şi de a călca în picioare trecutul. De a lăsa putreziciunea lui să mustească în nefiinţă, ca şi cum n-ar fi existat vreodată. S-a înşelat însă, acest zeu ipocrit, crezând că vei putea distruge vise doar de dragul de a simţi satisfacţie, pentru că n-a luat în calcul faptul că te vei distruge pe tine însăţi, odată cu ele. De vreme ce te afli mereu acolo, în păienjenişul lor. Sunt doar contrariat că nu demult nu te simţeai în stare să dărui sau să iubeşti, şi dintr-odată poţi dărui chiar prea mult. Ori nu mie... Nu mi-e ciudă, nu invidiez împlinirea ta, regret doar momentele de slăbiciune, când te purtam în gânduri şi în adânc, ori când îţi plângeam depărtarea, tăcerea şi indiferenţa. Nu-mi pasă, distruge câte vise vrei, dacă asta te face să crezi că vei înţelege mai bine iubirea...