poveste de budoar (aventurile ne-romanţioase ale unui gigolo de oraş)

Partea a treia: Maylee, chinezoiaca avocată

Mă opresc puţin în faţa vitrinei magazinului de la parterul clădirii inscripţionată „Ling&Jing” şi mă mai admir încă o dată. Nu mă pot plânge. Farmecele mele de gigolo versat încă pot da pe spate (şi la propriu şi la figurat) orice femeie. Văd deja, printre busturi de manechini îmbrăcaţi în haine colorate, cum vânzătoarea îşi linge lasciv degetul, îşi umezeşte încet buzele cu el, apoi face gestul suprem care poate înebuni orice bărbat. Întoarce pagina registrului în care îşi nota, înainte de apariţia mea, câteva produse aflate pe raft. Îi zâmbesc încurcat. Zâmbeşte şi ea. Nu mie, ci unui domn elegant, în costum Armani, care tocmai ieşise de la cabina de probă. Mă retrag. Mă dau un pas înapoi şi admir clădirea impunătoare (un fel de World Trade Center mai mic). Intru la recepţie şi rog să o anunţe pe doamna Jing că am ajuns. Secretara, o femeie micuţă, cu mainile scurte şi butucănoase, se fâstâceşte la vederea mea, scapă receptorul, se apleacă să-l ia, doboară între timp toate pixurile (aşezate pe mărime şi culoare) dintr-un recipient postat prea aproape de marginea biroului. Se ridică şi mă fixează cu privirea. De fapt, nu pe mine, ci prohabul meu, parcat exact în faţa ochilor ei dilataţi. Mă gândesc că poate mi-e fermoarul deschis, dar nu fac niciun gest pentru a-l închide. În fond, nu ăsta e şi scopul? Într-un final urc în lift, alături de un domn manierat, cu diplomat într-o mână şi un teac de dosare în cealaltă, care mă salută respectuos. Probabil mă crede un angajat aici. Ajung la etajul doisprezece şi bat la uşa avocatei care m-a solicitat pentru rezolvarea unui caz de „sexualitate latentă”. Intru. Când am dat cu ochii de Maylee Jing, mi-am dorit ca toate femeile de pe pământ să fi fost chinezoiace. Imaginea mea despre fetele cu ochi oblici era probabil una deformată, pentru că până la ea, nu aveam în cap decât că femeile chinezoiace sunt de fapt nişte ciudăţenii, mici de statură, brunete (mă şi întrebam dacă există şi blonde – poate doar vopsite) pe care nu le poţi deosebi una de cealaltă.  Maylee, însă, îmi dovedeşte contrariul. Ea se deosebeşte de oricine. E deja urcată pe biroul plin de hârtii şi dosare împrăştiate la întâmplare (semn că avocata a muncit din greu), cu sânii acoperiţi de un voal transparent, din mătase albastră, şi în picioare cu două ciubote din alea pe care le mai vezi doar în filmele cu gheişe. Mă priveşte cu ochii ei mici şi negri, sfioşi, şi îmi face semn să mă apropii. Pe birou, printre hârtii, descopăr şi un brici (sexualitate latentă? da’ de unde – femeia e sadică de-a dreptul, după cum mi se înfăţişează priveliştea), pe care Maylee îl ia în mână şi şi-l freacă lasciv de pulpe. Apoi se crăceşte brusc şi îmi face o incursiune în Delta Dunării, unde un stufăriş negru se întinde pe două hectare, pe gura de vărsare în necunoscut. Mai lipseau berzele şi raţele măcăind. Iau briciul şi încep munca. Astăzi sunt bărbier, ori frizer... ba pardon, chiar grădinar, la cât de lungi sunt firele de... iederă. Maylee se lungeşte pe birou şi mă lasă să-mi fac meseria. O aud cum geme, atunci când lama ascuţită taie de la rădăcină buruienile. Şi uite aşa, până la urmă dau de lumină. După ce termin de amenajat pârloaga, chinezoiaca se prinde cu mâinile de marginea biroului, se înfige în faţa mea cu cei câţiva ţepi care i-au mai rămas pe ici pe colo, şi dă drumul „Izvorului minunilor” peste tot, ca să ştiu ce înseamnă cu adevărat apa minerală oferită în stil feng-shui. Îmi mulţumeşte, ţuguindu-şi buzele, şi scoate dintr-un sertar, un plic pe care mi-l oferă, satisfăcută, pentru rezolvarea cazului de „eradicare a elementelor negative din perimetrul focarului de... " (nu ştiu, a rămas să noteze ea în dosar). Ies. La recepţie, secretara mă urmăreşte cu coada ochiului. Îmi pun mâna pe fermoar şi îl închid, închizându-i şi ei fanteziile. Intuise bine, zgripţuroaica, era deschis...

poveste de budoar (aventurile ne-romanţioase ale unui gigolo de oraş)

Partea a doua: Charlotte, franţuzoiaca pitică

Intru în holul hotelului şi mă aşez la o masă din colţ, în aşteptarea clientei de astăzi. Îmi pun picior peste picior (aşa cum îi şade bine unui gigolo) şi îmi deschei cămaşa peste pieptul musculos (nu de alta, dar între timp poate mai atrag alte potenţiale cliente, deşi nu văd deocamdată decât o hoaşcă vopsită roşcat, la o masă alăturată, care îmi face ochi dulci, cu toate că de cealaltă parte stă bărba’su, sorbind ca la cantină o ciorbă spălăcită). Îmi agăţ ochelarii de buzunarul cămăşii, îmi trec mâinile prin păr şi mă las pe spătarul scaunului. Îmi aprind un trabuc şi trag cu poftă din el. Un chelner pirpiriu, cu mustaţă, vine să mă întrebe dacă doresc o cafea. Aprob, pentru un expresso. „Cu lapte?” Dezaprob, cu un gest al mâinii. Nu vreau să mai aud de lapte, am rămas cu sechele. Chelnerul se face nevăzut în spatele barului. Între timp, deschid ziarul de pe masă. Crime, violuri şi alte evenimente care fac viaţa oamenilor mai palpitantă. Mă anunţă de la recepţie că madame Charlotte mă aşteaptă în camera ei. Mi-o şi imaginam în desuurile fine, cu portjartiere roşii, pe care să i le smulg cu dinţii de pe coapsele parfumate discret cu un Chanel dulceag... O franţuzoaică superbă, care să trezească în mine simţurile, ca unui tigru fioros. Mă ridic şi-i las chelnerului (care se precipita spre mine cu cafeaua aburindă) un bacşiş consistent. Roşcata de la masa alăturată salivează în continuare (nu la vederea desertului, ci a bicepşilor mei). Îi strecor uşor cartea mea de vizită in meniu şi i-l pun drept în faţă, urându-i, cu un zâmbet care aproape o face să tremure de placere, poftă bună pe mai departe. Urc în lift şi peste două minute mă găsesc la uşa Charlottei. O găsesc în pat. Şi totuşi... n-o prea găsesc. Adică e atât de mică, încât mi se pare că un iluzionist a tăiat-o în două şi i-a ascuns restul corpului în dulap. E mică, pentru că aşa e ea. E pitică. Liliputană, cum să-i mai zic să înţelegeţi... Mă uit mai bine, nici urmă de desuuri sexy. E îmbrăcată în nişte scutece roz, cu pampers şi tot ce mai are nevoie un bebeluş să nu murdărească aşternuturile. Pe cap are o boneţică albă, trasă până pe ochi şi în mână o jucărie cu care face un zgomot infernal. Mă priveşte cu ochi mari, speriaţi, agitându-se, şi îmi spune încet: „Tăticule, vreau să sug!”. Brusc, gânduri perverse îmi trec prin minte. Dacă Charlotte vrea să sugă, trebuie să-i îndeplinesc cererea. Îmi dau cămaşa jos şi mă pregătesc să mă debarasez şi de pantaloni, când franţuzoaica liliputană începe să plângă cu spasme şi să-mi indice cu mânuţele ei firave sticla de lapte (drace, nu mai scap de laptele ăsta?) de pe noptieră. O iau şi i-o bag direct în gură. Astăzi sunt dădacă. Se linişteşte şi începe să bea cu poftă. Îi place fetei... laptele. Dacă n-aş fi ţinut bine de sticlă, ar fi înghiţit-o cu totul. Preţ de câteva minute, Charlotte tace, fără să dea semne că ar mai fi în viaţă. Nu ştiu ce să fac, aşa că o iau mai aproape de mine, să simt dacă-i mai bate inima. Îi bate, şi-ncă cum. E într-un fel de transă. Dintr-odată se ridică şi toată energia şi-o descarcă într-un ţipăt prelung, transformat apoi într-un scâncet de copil. Scoate de sub pernă un teanc de bani şi mi-i pune pe piept. „Tăticule, sunt aşa de fericită!”. Îi zâmbesc, satisfăcut că am satisfăcut încă o clientă din miile cu fantezii dintre cele mai nebune, pe care mi-e dat să le întâlnesc în meseria mea. Cobor în hol. Hoaşca şi soţul nu mai sunt la masă. Doar chelnerul, care debarasează resturile. Îmi zâmbeşte, privind în acelaşi timp, lasciv, cartea mea de vizită, uitată de roşcată, în meniu...

poveste de budoar (aventurile ne-romanţioase ale unui gigolo de oraş)

Partea întâi: Gretta, nemţoaica lăptăreasă

Ar trebui mai întâi să mă prezint. Să zicem... Roberto (deşi în meseria mea numele nu e atât de important). Oricum, nu acesta e numele meu real. Dacă stau să reflectez puţin, nu cred că m-a întrebat până acum cineva cum mă cheamă. Şi ce importanţă ar avea, atâta vreme cât îmi fac treaba bine? Apropo de treabă... Nu sunt nimic din ceea ce v-aţi putea imagina că aş fi. În fapt, sunt gigolo. Ei, hai, nu faceţi grimase. E şi asta o meserie ca oricare alta. Implică efort (mă întreţin, merg la sală, trag de fiare), stres (clienţi cu diferite toane şi fantezii), nopţi nedormite, alergare dintr-o parte în cealaltă a oraşului (la domiciliul clienţilor). Nu e chiar atât de uşor pe cât pare. De exemplu, acum, mă aflu pe o stradă întunecată, plină de câini şi mâţe în călduri, care schiaună mai ceva ca Romina, clienta de săptămâna trecută. Gemea atât de tare de parcă atunci ar fi cunoscut orgasmul pentru prima dată în viaţa ei. Nici când i-am pus mâna la gură să nu ne audă întreg cartierul nu s-a potolit. M-a muşcat până mi-a dat sângele. Vampiroiaca dracu’... În fine, să revenim pe strada cu pricina. Caut în stânga şi în dreapta numărul 69 (hmm... coincidenţă?). Îl găsesc. Aud un răguşit „Intră!”. Intru. Prima dată în bucătărie. Un miros de lapte acru îmi înţeapă nările. Unde naiba am nimerit? Într-o fermă? Mă aştept din moment în moment să aud mugetele vacilor. Nici nu mă obosesc să privesc în jur, pentru că oricum n-aş putea să văd ceva din cauza întunericului. Bâjbâi, să avansez spre dormitor. Când deschid uşa, ochii mi se bulbucă, de parcă m-a lovit un par în cap. Frëulen Gretta, clienta de azi, mă aşteaptă pe pat (sau e doar o saltea, pentru că din cauza formelor rotunjite ale femeii, care fac o gaură în mijloc, mi-e imposibil să-mi dau seama dacă patul are sau nu picioare), acoperită cu un şorţuleţ înflorat şi cu mănuşi de plastic pe mâini. „Vino mai aproape, tăuraşule!”, îmi spune ea, scoţând la iveală dinţii (adică absenţa lor) de sub nişte buze scorojite. Are în jur de 50 de ani, nemţoaică din aia vânjoasă, cu braţe puternice (că brusc mi se face ruşine că merg zilnic la sală). Şorţuleţul minuscul nu îi acoperă în totalitate sânii şi mă surprinde să văd două ugere mari, pe care şi le masează lasciv, făcând forme circulare în jurul sfârcurilor. „Hai, tăuraş, pune-ţi salopeta, e vremea mulsului”. Mă codesc niţel, nu înţeleg ce vrea să spună. „Stai liniştit, plata e la urmă!”. Mă dezbrac de hainele mele de firmă (care sunt deja îmbibate cu miros de lapte) şi îmi iau salopeta roşie pe mine. Nu sunt încă excitat. Nici nu am de ce. Tanti Gretta se pune în patru labe, astfel încât ţâţele să-i atârne la marginea patului, şi, din priviri, mă invită să-mi fac treaba. Astăzi sunt lăptar (sau cum dracu’ le-o spune la ăia care mulg vacile). Şi dă-i, şi trage... şi trage şi mulge... O văd cum îşi dă ochii peste cap şi îşi ţuguie buzele, scoţând mici icnete de plăcere, în timp ce mâinile mele pricepute (n-am mai muls în viaţa mea o vacă) frământă de zor pielea zbârcită. Şi tot aşa până când vaca (adică femeia) se prăbuşeşte pe pat, în nişte spasme, de am crezut că o să-i ţâşnească laptele prin toate orificiile. Nici nu mai are putere să adauge ceva, ci numai să-mi arate cu o mişcare a gâtului masa pe care se află plicul cu bani. Îi iau  repede şi o şterg din dugheana Milka, fără să-mi dau seama că am plecat cu salopeta pe mine. Nu-i bai, vaci sunt destule...

oameni, prieteni, sentimente, dezamăgiri

să luăm la întâmplare un om oarecare, obişnuit, de lângă noi: poate deveni prieten fără să fim nevoiţi să cerem acest lucru? cum ne dăm seama că e un prieten adevărat şi nu doar unul care rosteşte cuvântul în sine, sau îl inventează în vocabularul lui? dacă stăm să ne gândim bine, orice om, la rândul lui, are prieteni. numai că prietenii se aleg după anumite criterii (sau nu se aleg, pur şi simplu se descoperă): afinităţi, sentimente, momente, trăiri. mă uit în jurul meu cu un ochi de sticlă şi încerc să filtrez prin el tot ceea ce cred că face parte din lumea prietenilor mei. le văd ca într-un caleidoscop vieţile, le văd zâmbetele, le recunosc victoriile şi înfrângerile sufletului, dar un singur lucru mă frapează şi nu-mi dă pace: nu-i văd pe ei. adică îi văd, cred că sunt acolo, dar nu îi disting. nu le disting trăsăturile. mai mult, cred de fapt că nu sunt nici măcar oameni. sunt nişte fantome, nişte marionete ale destinului. nu încerc să-i ating, de teamă să nu dispară pentru totdeauna. mi-i sortez pe fiecare în minte: pe el îl cunosc de atunci, pe ea am întâlnit-o acolo, ei sunt prieteni ai altor prieteni. formeză un cerc, iar eu sunt în mijlocul lui. însă ei nu au legătură unul cu celălalt. şi poate că nici cu mine. cercul se strânge treptat şi încet-încet, unul câte unul dispare. se prea poate ca eu să-i îndepărtez. şi asta nu pentru că aşa îmi face plăcere, ci pentru că sentimentele lor, trăirile, legăturile nu mai coincid cu ale mele. unii fac reproşuri (de ce facem reproşuri prietenilor? pentru că vrem să-i ajutăm, să-i înţelegem, sau pentru că suntem prea egoişti cu noi înşine şi ne e teamă de răspunsul lor?), alţii se cred prea buni pentru a ne fi prieteni (dacă ne credem mai buni, înseamnă că nimeni, niciodată, nu va ajunge pe piedestalul nostru), alţii doar spun că ne sunt prieteni, pe când în interiorul lor ştiu că mint (ne mint şi se mint). ce trebuie să faci atunci când un prieten te răneşte? să dăm uitării totul, şi s-o luăm de la capăt? rănile cauzate de prieteni se vindecă, sau se trec cu vederea? să punem o barieră între suflete, să fugim, să tăcem ori să ne revoltăm, să călcăm în picioare toate sentimentele care ne-au legat? ştiu... atunci cercul se rupe de tot. cine e de vină în ruperea lui? eu zic (cred) că tu... tu insişti că eu... dar de sentimente cine mai are grijă? cine se mai gândeşte la inimi zdrobite, la nopţi solitare, la dezamăgiri calculate după implicarea noastră în jocul prieteniei? eu cred (zic) că mă gândesc... tu insişti că te-ai gândit... şi la ce concluzie ai ajuns? că eu sunt acela care n-am ştiut să apreciez ceea ce un prieten se presupune a-ţi oferi necondiţionat, fără să ceară ceva pentru "ceva"-ul lui. nici măcar un sentiment...

opera de trei parale

îmi sting ţigara în scrumiera din faţa mea (nu pe jos, ca de obicei) şi intru în instituţia impunătoare din piaţa operei. îi înmânez băiatului de la intrare biletul, acesta mă salută politicos şi îşi continuă îndeletnicirea. păşesc pe covorul roşu (nu e cel de la Oscaruri!) şi în final mă regăsesc în foaierul operei, să-mi las la garderobă paltonul şi umbrela. o doamnă simpatică mă întâmpină agitată, deşi mai sunt vreo zece minute până când va începe piesa. mai am timp să dau o raită pe la etaj (cum fac toţi, de altfel) să văd cine a mai venit. aceeaşi lume. aproape că am început să-i reţin pe fiecare în parte. o cucoană de vârsta a treia, fardată din abundenţă pentru a-şi ascunde ridurile bătrâneţii (pe care o remarc de fiecare dată pe rândul întâi, întotdeauna în acelaşi loc), îmbrăcată cu o rochie cu paiete sclipitoare roşii şi o geantă argintie (tot sclipitoare) şi prietena ei, o femeie durdulie, dar cochetă, ies pe terasă pentru ţigara de dinaintea începerii spectacolului. dincoace, la un pahar de vorbă (şi de şampanie), un domn cu costum în culoarea piersicii, împreună cu consoarta şi câţiva necunoscuţi. mai la o parte, un alt cuplu fidel operei, cu fiica (nu-i înţeleg niciodată pe oamenii ăştia – părinţii pe rândul patru, fiica, separat, în primul rând; în plus, doamna, de fiecare dată, la fiecare piesă, la fiecare act, intră în fugă în sală, cu numai câteva secunde înainte de începerea acţiunii – unde stă? ce face? e un tic? e o rutină? habar n-am.) fiica, în schimb, o altă ciudăţenie. nu în sensul rău, dar nici în cel bun. ţinuta pe care o poartă la fiecare spectacol o îmbătrâneşte timpuriu, deşi nu îi dau mai mult de cincisprezece ani. te înţeleg, vii la operă, dar cred totuşi că există ţinute şi pentru adolescenţi. în fine, mă pregătesc să intru în sală. a bătut deja gongul. îmi caut locul. îl găsesc cu uşurinţă, pentru că sala e aproape goală. e criză şi de spectatori. primul act trece monoton (deşi am mai văzut piesa de câteva ori, ceva nu-mi dă pace – ceva nu se potriveşte şi nu-mi place). mă gândesc că poate în actul al doilea se va mai anima situaţia. dimpotrivă, bâlbele curg şir, vocile sunt slabe, interpretarea deplorabilă. până la urmă îmi dau seama ce strică tot acest aspect. una dintre eroine, care nu ştie textul, îi încurcă şi pe ceilalţi, replicile se înnoadă, sau mai bine spus se încâlcesc de tot, secvenţele în care ar trebui să se râdă rămân în coadă de peşte. chiar aud la un moment dat în spatele meu, două cucoane care comentează: „vai, ce prost joacă!” vai, ce dreptate le dau! cum să te poţi prezenta în asemenea hal în faţa unui public care a plătit bani să vină la operă să se desfete şi să fie încântat de oameni care ar trebui să-ţi inducă o stare de împletire, de completare cu cei de pe scenă? hmmm... rămâm dezamăgit până la final, când interpreţii se încurcă încă o dată în momentul în care nu se ştie cine să-l aducă pe dirijor din culise. aplaud. ce? o pierdere de două ore, în care m-am foit pe scaun, aşteptând cu nerăbdare să se termine... n-am privit cu atenţie, pentru că se terminase probabil înainte de a începe...  mă ridic. îmi recuperez de la garderobă paltonul şi umbrela şi ies iar în frigul de afară. nici măcar nu mă chinui să-mi amintesc ceva din această operă de trei (sau douăzeci şi cinci, mai degrabă) de parale.

cică fuse, fuse, şi se duse...

Auzii (azi) o vorbă prin târg că cică scoaseră ăştia (cine oare?) perfectul simplu din gramatica limbii române. Cum să scoţi, mă nene, un timp al gramaticii, aşa, hodoronc-tronc, din cărţi, pe motiv că nu ştie plebea să-l folosească? Hai că asta e bună... Pe vremea când am făcut eu şcoală, perfectul simplu era o chestiune de clasa a cincea. Cine nu ştie să conjuge bine verbele la acest timp, probabil că a bătut mingea pe maidan la ora de română. În literatură, perfectul simplu se foloseşte de narator pentru a indica acţiunile prezente (în raport cu firul naraţiunii) ale personajelor. Se foloseşte cu precădere la persoana a III-a, iar dacă naratorul se include printre personaje atunci apare uneori şi la persoana I. Persoana a II-a lipseşte practic cu desăvîrşire. Nu toţi autorii folosesc perfectul simplu; unii preferă prezentul, pentru că exprimă aceeaşi idee. Perfectul simplu nu poate fi şi nici nu este regionalism! Este un timp al modului indicativ, din axa trecutului, ce exprimă o acţiune terminată de curând. Îl folosea şi Mihai Eminescu, şi nici măcar nu era oltean (aşa cum afirmă unii, că perfectul simplu îl folosesc doar oltenii). "Trecu o lună, trecură trei, trecură noua şi împărăteasa făcu un băiat..." ("Făt-Frumos din Lacrimă"). În Oltenia şi zonele limitrofe, în schimb, perfectul simplu e folosit în vorbirea de zi cu zi, la toate persoanele. Nu exprimă prezentul, ci trecutul recent. Numai oltenii (şi cei care au avut contact cu ei sau care au studiat problema) ştiu bine să conjuge verbele la perfectul simplu, inclusiv la persoana a II-a. (Ardelenii şi moldovenii se încurcă mai mereu şi zic de exemplu „eu făcuşi” sau „tu făcui”.) Şi să fim serioşi, perfectul simplu nu există, oameni buni, doar în ţara noastră, sau doar la olteni. Până şi franceza, şi spaniola, şi alte limbi romanice îl deţin. În franceză, spre exemplu, e folosit mai degrabă în naraţiunile istorice pentru a prezenta o acţiune de mult încheiată. ("Napoleon fu învins la Waterloo. Turcii fură împinşi la sud de Dunare.") Aşa că mă mai minunez încă o dată, şi mă întreb, ce minţi luminate vor să scoată din uz un timp al istoriei? Probabil unii învidioşi pe olteni, sau prea puţin şcoliţi. Altfel nu văd ce motive ar avea. Dacă nu ştii să foloseşti un timp al gramaticii, învăţat (sau ne-învăţat, după caz) la gimnaziu, sau ţi-e prea lene să-l înţelegi şi să-l pricepi, încearcă măcar să-l laşi moştenire celor care încă au nevoie de el şi nu te arunca imediat să-l anihilezi. Vorba ceea: "dacă nu poţi să înveţi să cânţi la vioara bunicului, preferi mai bine s-o pui pe foc."

shopping cu efect întârziat

Nu mi-am propus să merg astăzi la cumpărături, dar din instinct, ceva mă îndeamnă să intru într-un magazin, aflat undeva, în centrul oraşului. Magazin frumos, aranjat, haine nu prea scumpe (după cum mă atenţionează un afiş pe geam). Bun, îmi zic, hai să dau o raită, dacă tot sunt aici. Intru. Înăuntru linişte totală. Parcă îmi aud gândurile cum îmi bubuie în cap. Niciun fel de muzică. Nu e nimic, oricum mă deranjează câteodată să ascult involuntar anumite genuri muzicale care nici măcar nu se potrivesc cu magazinul în sine. Păşesc printre rafturi, hainele aranjate la dungă (parcă n-au fost mişcate din loc de când s-o fi deschis magazinul ăsta), că mi-e şi milă şi teamă să mă apropii de ele şi să le răvăşesc. Clienţi, ioc. Eu sunt unicul şi singurul. Când privesc mai bine, îmi dau seama de ce aranjamentul ăsta ciudat îmi mutilează retina. Pe o coală A4, lipită pe un perete, un anunţ tronează cu litere îngroşate : "Nu deranjaţi marfa". Nici măcar un "vă rugăm frumos". Mă aşteptam, dacă tot nu e voie să deranjezi marfa de pe rafturi, să nu găsesc nici cabine de probă, altfel ce rost ar mai fi avut, nu? Dimpotrivă, sunt trei. Care le-o fi scopul? Nu-mi bat capul. Mă mai uit puţin, îmi îndoi gâtul, poate până la urmă reuşesc să văd un preţ, ceva. Nimic. Etichetele sunt ascunse. Bun... Stau un pic în cumpănă (şi la propriu şi la figurat). Cum pot oare atunci să cumpăr ceva, mă întreb? Şi îmi răspund tot eu: trebuie să fie cel puţin o vânzătoare să mă ajute. O caut din priviri. N-o văd. Asta e prea de tot. Am nimerit într-un magazin unde hainele se vând probabil singure, adică, hop-ţop, sar singure în sacoşa mea. Mă îndrept spre casă. Da, vânzătoarea e acolo. Îşi ia, sub pult, prânzul (sau cina, pentru că e cam trecut de ora 17). Molfăie un sandviş cu şuncă. O întreb politicos dacă are cumva o mărime potrivită pentru mine, la o bluză pe care am descoperit-o undeva, pe al doilea raft din stanga, raionul de bărbaţi, după ce mi-am lungit gâtul cam cinci minute să-mi dau seama, dintre celelalte bluze puse deasupra, dacă e culoarea maro sau negru. Îmi răspunde şi ea, la fel de politicos, nelăsând din mână (şi nici din gură) sandvişul, bineînţeles, fără a se deranja să mă privească, cu atât mai puţin să se deplaseze până la locul cu pricina: "Nu mai avem". Hmmm, oare or fi avut vreodată? Mă retrag, să nu-i disturb masa copios înfulecată, şi, în drum spre ieşire, mai arunc o dată privirea la bluza care îmi reţinuse atenţia. Şi dacă până la urmă mi-o fi bună şi mărimea aia, de acolo, de pe raft? Cum să fac, să văd cum îmi vine? Mă opresc o clipă în faţa raftului, închid ochii şi îmi imaginez cum mi-ar sta. Apoi, în secunda următoare, îi deschid: nu-mi place, nu mă prinde culoarea. Lasă, că o să găsesc în alt magazin, cu siguranţă, altceva mai potrivit. Ies din nou în stradă, mulţumit şi satisfăcut de shoppingul de azi. De-ar fi toate magazinele aşa... Bugetul meu nu s-ar mai micşora niciodată. (istorioară cu iz de fabulă)