aşa a murit iubirea mea...

Ne naştem poate atunci când nu trebuie, iubim poate atunci când nu ne e permis. Nu întrebăm niciodată dacă iubirea, joacă inventată de legile sufletului, se simte bine acolo, în capcana sentimentelor. Se zvârcoleşte uneori, să răzbată  din gheara celui care o ţine prizonieră, dar fără şanse de izbândă. În final, va muri. Cum a murit iubirea? Cum s-a şi născut, probabil... Frumoasă, angelică, pasională, tumultuoasă, vulcanică... Da, aşa a murit iubirea mea. Ţi-ai amintit, cândva îţi scriam poeme. Fragile, plămădite de apropieri. De zile şi nopţi în care răsuflarea ajungea până în piept, se oprea, şi răbufnea de neputinţă. Astăzi îţi mai scriu doar uitare. Ţi-am scris-o peste tot: pe nume, pe zâmbet, pe lacrimi, pe amintiri, pe existenţă. Peste tot. Şi când credeam că uitarea e punctul în care mintea mea se linişteşte, înfruntând tulburările trecutului, lumea se clatină şi se sfarmă. Nu, n-am uitat de fapt nimic din poemele acelea. Mi se pare câteodată că le ştiu pe dinafară, deşi e doar o vagă impresie, pentru că rimele s-au pierdut de mult în şirul lung de pasiuni trecătoare, îmbibate de un sentiment care nu era deloc cel pe care îl înduram şi îl savuram, deopotrivă, în mine. Uneori mi-e teamă să-mi mai amintesc pentru ca nu cumva să rănesc acea amintire care s-a sculptat acolo, pe templele trecutului. Probabil că sunt prea laş să mai pun o piatră la temelia lui, de vreme ce în minte nu-mi stăruia decât gândul ucigaş de a distruge tot ceea ce inima se chinuise zile de-a rând să înalţe peste pasiunile acelea inumane. Mi-e prea slabă fiinţa să te mai privesc acum cum o făceam înainte. Parcă aş întina o pictură, parcă aş frânge o rază. N-aş fi niciodată fericit cu tine, ştiind că din mine nu poţi primi decât gol. M-aş urî dacă aş îndrăzni din nou să pătrund pe tărâmul viselor tale, doar pentru a-mi demonstra că nopţile sunt la fel de reci şi pentru tine. Dacă n-am reuşit să înţeleg încă de ce iubirea a murit, e pentru că nu ştiu cum a murit. Poate că a fost ucisă chiar de mine, sugrumată acolo, în străfund, şi asta mă face criminal, ori poate a murit ea, de bună voie, şi asta mă face tot pe mine criminal-sinucigaş. În ambele situaţii, eu sunt cel de vină. Iar tu, cu fragilitatea ta, nu poţi iubi un criminal. N-ar fi demn pentru un suflet pur să se închidă deodată cu mine în temniţele prăbuşirii în vid, în tenebrele macabre ele neputinţei de iubire. Predă-mă, cât mai poţi, gardienilor singurătăţii, pentru că asta e singura mea scăpare şi consolare. Acolo merit să mă prăbuşesc, ca să nu fiu nevoit să-ţi distrug şi ţie amintirile, ori să le suprapun peste cele cărora eu de mult le-am dat numele de „trecut”. Şi mă iartă dacă vreodată n-am ştiut să-mi adun fărâmele, ca să mă pot întregi sub atingerea ta. Era doar frica de a nu mă întregi îndeajuns, astfel încât să-ţi ofer doar firimituri de sentimente. Aşa a murit iubirea mea... Şi totuşi, când în amintiri mă mai înţeapă poemele tale, cred că iubirea era acolo... Numai că n-am văzut-o niciunul dintre noi...