metafore funebre

te răsucesc în carne, ca pe-un pumnal al morţii, 

sorb sângele, cu sete, crud osândindu-mi pasul, 

din urna vieţii tale m-au tras degrabă sorţii, 

aud în ceruri trâmbiţi ce grav îmi sună ceasul. 

încremenesc în forma unei minuni, pe-o cruce, 

ca să mă simt cum mor, în ultimă instanţă, 

când ruga ta, în mine, perfect o să-şi usuce 

încondeierea tristă, sfârşind în ignoranţă. 

din naltul zării mele privesc mocirla deasă 

unde-ai creat altare din pietre şi din zimţi, 

în care, pentr-o vreme, hula, din greu, îşi lasă 

veninul, să se scalde, ca-ntr-un decor cu sfinţi. 

ţi-e inumană şoapta, sălbatic ţi-este plânsul, 

visezi, ca din cenuşă, un alt mister s-aprinzi, 

stăpân ţi-e iadul tot, păcate trec printr-însul, 

şi, pentr-un fals destin, întregul cer mi-l vinzi.

scrisoare către Moş Crăciun

Dragă Moş Crăciun,

nu ştiu dacă anul acesta vei trece şi pe la mine, deşi îţi scriu în fiecare an de sărbători, dar pentru că am fost băieţel cuminte, te rog să-ţi opreşti sania şi la mine la uşă, măcar să văd că eşti real, şi nu inventat, aşa cum m-a necăjit Gigel, de la mine de la şcoală, când mi-a spus că eşti vecinul meu de alături, ce-şi pune barbă falsă şi vorbeşte pe nas, ca să mai câştige şi el nişte bani, că i-au tăiat din pensie. Eu nu îl cred pe Gigel, şi sunt convins că e invidios pe mine, pentru că am note mai bune ca ale lui şi întotdeauna, la serbări, îmi ştiu poezia pe dinafară. El nu îşi face niciodată temele, se bate cu toţi colegii de clasă, iar pe fete le trage de păr şi le spune că sunt proaste. Dar vezi tu, Moş Crăciun, el mereu în preajma sărbătorilor primeşte jucării, şi atunci te întreb: de ce să mai fiu cuminte, dacă şi copiilor răi tu le aduci cadouri? Am vrut şi eu să fiu rău, ca el, dar n-am reuşit decât să îi rup creionul colegei mele de bancă, Diana, şi asta din greşeală, pentru că n-am ştiut să folosesc ascuţitoarea, şi mi-a părut rău o zi întreagă. I-am cerut scuze Dianei şi i-am promis că o să-i aduc în schimb toată trusa mea de creioane colorate pe care le-am primit anul acesta de ziua mea, numai să nu mai fie supărată pe mine. Moş Crăciun, am văzut aseară la televizor că eşti încă prin America, undeva departe, unde ai fost să dai cadouri unor copii săraci, şi când m-am uitat pe calendar, am început să plâng, pentru că mai sunt câteva zile până la Crăciun şi nu ştiu dacă o să ajungi şi la mine la timp. Ai atât de mulţi copii care te aşteaptă şi drumul e atât de lung... Sper doar să nu ţi se strice sania şi să nu obosească renii. Dar nu e nimic dacă nu ajungi, eu o să îţi mai scriu şi anul viitor. Nu ştiu dacă mai ai scrisorile mele celelalte, aşa că îţi spun din nou care este dorinţa mea de Crăciun: poţi să mi-o aduci pe mămica mea înapoi acasă? Nu ştiu unde e, şi de fiecare dată când îl întreb pe tăticul meu, el îmi spune că e într-un loc mai bun. Moş Crăciun, dacă ea a plecat într-un loc mai bun, înseamnă că aici, împreună cu noi, era într-un loc rău? Înseamnă că şi eu sunt rău? Oare am supărat-o eu cu ceva, de a vrut să plece? De asta nu vii, Moşule, la mine?

perpetuum

mi-s frunzele toate răvăşite de vânt,

mi-e lacrimă cerul învins de pământ,

mi-e liniştea arsă, născută din cântec,

mi-eşti tu o fereastră deschisă în pântec.

mi-e dorul nebun, aproape de boală,

mi-e noaptea, în palme, străină şi goală,

mi-e gândul aiurea, prin spini rătăcind,

mi-eşti tu un albastru în ochi strălucind.

mi-s visele reci, când zorii se-ngână,

mi-e ruga, din piept, deodată, păgână,

mi-e vorba-ncifrată, când vrei să-nţelegi,

mi-eşti tu, peste lege, un zeu fără legi.

mi-e gândul copită în fuga de viaţă,

mi-e viaţa întreagă un râs de paiaţă,

mi-e, veşnic, iubirea, patetic blestem,

mi-eşti tu, tot mai mult, păcatul suprem.

poemă finală

mi-e înserarea plânsă şi rece, peste tâmplă,

blestemul cărnii tale prin vene mi se-ntâmplă,

aud cum glasul tău îmi murmură-n timpane, 

absurd, tot repetând, aceleaşi vechi jargoane. 

te retrăiesc o clipă şi-mi pare mult prea fadă 

povestea vieţii tale, cu iz de mascaradă, 

şi mult prea trist e rolul pe care-l joci, absent, 

spectacol fără public, lipsit de sentiment. 

te-aş răsfoi cu teamă, ca pe-un jurnal intim, 

aminte să ne-aducem dureri câte-mpărţim, 

ţi-aş mai citi-nc-o dată prefaţa, pe-ndelete, 

să n-am, când te voi pierde, nici lacrimi, nici regrete. 

dar nu-nţeleg nimic, eşti un mister al lumii, 

degeaba-mi fac în minte prezumţii, ca nebunii, 

ai fost şi-ai să rămâi o simplă teoremă, 

cu care-ţi încifrez ultima mea poemă.

iarnă printre gânduri

E frig. E prima noapte de iarnă. Nedefinirea ei şi zgomotul infernal al picăturilor de zloată care cad, zdrobindu-se, de pervazul ferestrei, mă fac să privesc în gol. Să aţintesc cu ochii un punct negru de cerneală, pe o foaie albă care de câteva ore bune ar fi trebuit să fie umplută cu o nouă poezie, cu noi gânduri îzvorâte dinlăuntrul meu. De acolo, de unde durerea încă se macină. Nimic însă. Nicio rimă nu vrea să ia naştere. Refuză. Nici măcar pentru tine. E totul un vid abstract, deşi ştiu că în mine se zbate încă dorul de tine. Poate că e mai bine aşa, în nedefinirea iernii, decât în tumultul unei veri încătuşate prea timpuriu într-o iubire nepăsătoare. Poate că zloata asta rece, care nu e încă transformată în zăpadă, e mai benefică decât căldura aceea care ne asuprea trupurile. Şi poate că acum e vremea să înţeleg toate frământările care mă descopereau cu fiecare zi, făcându-mă slab şi nepriceput în tainele unei apropieri a sufletului. Goliciunea aceasta amăruie, refuzând a mai împlini minuni, e parcă de mii de ori mai umană. E liniştea pe care tu mi-o sădeai prin cuvinte în adânc, îmbărbătându-mă să cred că îmbrăţişările şi săruturile tale erau doar o unealtă prin care puteam să ating calmul suprem. Mi-aş fi dorit să-mi imaginez şi iarna crescută de undeva din braţele tale, dar frigul ei e prea sălbatic, iar depărtarea de tine îl face şi mai crunt. În inima mea însă, mai păstrez încă vara.