iarnă printre gânduri

E frig. E prima noapte de iarnă. Nedefinirea ei şi zgomotul infernal al picăturilor de zloată care cad, zdrobindu-se, de pervazul ferestrei, mă fac să privesc în gol. Să aţintesc cu ochii un punct negru de cerneală, pe o foaie albă care de câteva ore bune ar fi trebuit să fie umplută cu o nouă poezie, cu noi gânduri îzvorâte dinlăuntrul meu. De acolo, de unde durerea încă se macină. Nimic însă. Nicio rimă nu vrea să ia naştere. Refuză. Nici măcar pentru tine. E totul un vid abstract, deşi ştiu că în mine se zbate încă dorul de tine. Poate că e mai bine aşa, în nedefinirea iernii, decât în tumultul unei veri încătuşate prea timpuriu într-o iubire nepăsătoare. Poate că zloata asta rece, care nu e încă transformată în zăpadă, e mai benefică decât căldura aceea care ne asuprea trupurile. Şi poate că acum e vremea să înţeleg toate frământările care mă descopereau cu fiecare zi, făcându-mă slab şi nepriceput în tainele unei apropieri a sufletului. Goliciunea aceasta amăruie, refuzând a mai împlini minuni, e parcă de mii de ori mai umană. E liniştea pe care tu mi-o sădeai prin cuvinte în adânc, îmbărbătându-mă să cred că îmbrăţişările şi săruturile tale erau doar o unealtă prin care puteam să ating calmul suprem. Mi-aş fi dorit să-mi imaginez şi iarna crescută de undeva din braţele tale, dar frigul ei e prea sălbatic, iar depărtarea de tine îl face şi mai crunt. În inima mea însă, mai păstrez încă vara.