duminică, 19 august 2012

pagini din tine


dac-ai putea să vezi cu-adevărat ce simt,
cât mă răneşti, atunci când ochii tăi mă mint,
cum doare un minut când eşti departe...
ţi-ar fi uşor să umpli-o-ntreagă carte.

şi-n locul meu, de-ai fi, să vezi când plâng,
cum amintirea ta în mine-ncerc s-o strâng,
să-ţi murmur numele când noaptea ne desparte...
ţi-ar fi uşor să umpli-o-ntreagă carte. 

şi patul gol ce-ţi cere iar, sfidând trecutul,
trupul absent... şi-o clipă, aşternutul,
de-ai fi din nou aici, să-l dai deoparte...
ţi-ar fi uşor să umpli-o-ntreagă carte. 

nimic nu eşti însă din tot ce-aş vrea să am,
nu poţi cu gol a umple pagini de roman;
şi totuşi inima iubirea mea ţi-o-mparte...
nu mi-e uşor să-ţi scriu o-ntreagă carte.

luni, 6 august 2012

D'ale Boureştilor (1)

Mărioara Polfacu se mai uită o dată pe bătătură, văzu că cei trei curcani pe care îi cumpărase astă toamnă de la târg şedeau liniştiţi la umbra prunului de lângă casă, legă câinele cu lanţul să nu fugă ca acu' vreo două zile peste coastă, îşi puse broboada pe cap, îşi agăţă şorţul de gard şi ieşi pe poartă. Staicu întârziase astăzi mai mult ca de obicei şi ziua era trecută deja de mult de amiază. Plecase la primărie să îşi ia pensia, dar sâmbăta, Marcela, care lucra la casierie, îşi termina întotdeauna programul la orele treisprezece. Iar când mai pierdea vremea pe la crâşmă, Nicu Fotbalistul venea totdeauna cu jumate de oră mai devreme şi o anunţa: "Tanti Mărie, vezi că nea Staicu s-a dat iar la vorbă lungă cu ai lu' Ştrofan, de peste deal, ăia de samănă porumbu' în fiece an, aci la noi în sat. Sunt oameni şmecheri ăia, mergi matale de-l adu acasă!" Şi pleca Marioara într-o fugă spre birt, de frică să nu-i toace şarlatanii toţi banii lu' bărbate-su. Dar astăzi Nicu nu-i mai bătuse în uşă, pesemne că era plecat cu echipa la Ciucele Mari, unde cică ar fi avut un meci de etapă cu comuna lor, Boureşti. Pe uliţă nici ţipenie de om, doar baba Eleonora, care, cât era ziua de lungă, îşi sprijinea cotul în bastonul ei din lemn de nuc, adus pe comandă de fiu-su de la Craiova, înconjurată de vreo şapte mâţe scăpate de la înec din mila ei. Că cine n-avea inimă să le înece, le aducea Eleonorei, şi-aşa era singură, că fiu-su, cu afacerile lui acolo la oraş, dacă venea de două ori pe an să o vadă: la Paşte şi la Crăciun. "Te duci iar după Staicu?", o întrebă ea pe Mărioara, fără să-i mai lase timp să răspundă. "Era mai adineaori cu nepotu' popii, cică se duceau să taie nişte lemne la Ioana lu' Zdrăncioi, aia de a rămas văduvă anu' trecut. O ştii, că ai fost şi la pomană." De cum o văzu intrând pe poartă, Zdrăncioaia, lăsând din mână tărâţele din care dădea porcilor de mâncare, îi aţinti repede calea: "Aoleo, Marioaro, venişi până acilea tocmai de-acolo de la matale, din vale, cu reumatismul ăsta pe care îl ai. Păi nu-ţi face bine să umbli aşa, că nu mai eşti tânără. Mi-a spus mie alaltăieri Costică, doctorul ăla nou de la noi de la dispensar, când mergeam să duc vacile la adăpat, ca acuma sunt tot felul de medicamente pentru bolile astea, da' cu ce dracu', Doamne iartă-mă, să le cumperi, că din pensiile noastre nu ne ajunge nici să trăim de pe o zi pe alta. Că uite, Mărin al meu, să dusă, săracu', şi mă lăsă cu toate treburile pe cap. Mai chem şi eu pe câte un om de-ăsta în putere, să mă mai ajute şi pe mine la una, alta, da' tre' să le dai bani, fir-ai ai dracului de beţivani, că se duc şi îi dau pe toţi apoi la crâşmă. Eh, d-asta venişi? Îl cauţi pe Staicu? Nu mai e la mine, plecă acu' vreo oră cu neamurile lu' Aristide, ăla de mi-a tencuit mie casa prin primăvară, aci la Căminul Cultural, că cică ar face primarul nu ştiu ce petrecere de Sfântu' Ilie şi..." Mărioara nu mai aşteptă finalul limbariţei Zdrăncioaiei şi o luă la talpă spre Cămin, cu gândul să-l aducă pe bărba'su cât mai repede acasă.

vineri, 3 august 2012

et quand tu mens...


Je trouve dans tes yeux une infantile sincérité,
Parfois, derrière ton âme, tu caches ta fuite…
Tu m’dis des choses – j’attends toujours la suite,
Mais quand tu mens, tu dis, peut-être, la vérité.

T’as peur, je vois, de tout c’que tu ressens,
Devant ta peau, devant tes gestes je suis tout nu;
La vie n’est pas une page d’un livre inconnu –
Même si tu m’dis la vérité, peut-être, tu mens.

Et si un jour je dois quitter ce drôle de conte de fée,
Alors qu’il n’y a rien encore à se promettre,
Et à la fin tu n’auras plus de moi que cette lettre –
J’ai bien menti, crois-tu? Ou t’ai-je dit la vérité? 
Powered By Blogger

cauta!