duminică, 31 octombrie 2010

rugă pentru mamă

aş vrea să mă mai nasc din pântecul tău, mamă,
la sânul tău, copil, să stau când mi-ar fi sete,
tu, braţul să-mi întinzi, atunci când mi-ar fi teamă
de-otrava lumii-aceste ce-şi cată să mă-mbete.

de m-aş mai naşte-o dată, n-ai să mai simţi povară
pe umeri, bătrâneţea, ce-ţi roade greu din carne,
şi-aş cere socoteală, de-a fi chiar zei să moară,
oricui, ce-ar vrea din drum, vreodată să te-ntoarne.

dar de m-aş naşte, poate, şi mi-ar fi viaţa-ntreagă
şir nesfârşit de patimi, îngrămădit pe-o rană,
vei şti tu, printre lacrimi, să-mi fii la fel de dragă,
voi şti eu, prin cuvinte, să-ţi spun ce-nsemni, ca mamă?

mă ştii tu, mamă, cum sunt eu, şi cât de mult vreau uneori să te strâng în braţe şi să te ţin acolo, veşnic, la adăpost de toate nedreptăţile lumii? poate că mă ştii... dar nu mai am timp să-ţi încredinţez ca în trecut, secretele copilăriei. acum sunt departe, sunt pe drumul meu, şi neputinţa asta mă roade de fiecare dată când mă gândesc la tine, când cumpăna se înclină tot mai des spre uitare. iartă-mă, mamă, pentru toate clipele când nu am fost lângă tine, să-ţi alin cu vorbele şi braţele mele povara bătrâneţii. iartă-mă că mă pierd prin cotloanele astea întunecate ale vieţii şi nu mai găsesc niciodată drumul spre "casă". iartă-mă că nu mai sunt copil, altfel aş putea fi întotdeauna lângă umărul tău, să te sprijini când ai avea nevoie. iartă-mă că sunt eu...

vineri, 29 octombrie 2010

intimitate


Era un palid început de toamnă. Aşa îmi amintesc când te-am cunoscut. Îmi vine în minte fiecare detaliu, de la cum era vremea, până la ţinuta pe care o purtai în acea seară. Te analizam pe furiş, să văd dacă aş putea găsi vreo imperfecţiune chipului aceluia cu ochi mari, verzi. Era fără cusur. Nici nu îmi imaginasem vreodată să pot percepe mai bine perfecţiunea decât în acele clipe. Ţi-am întins mâna. Era pentru prima dată când am simţit contactul cu pielea ta, dojenindu-mă în gând că nu-mi puteam reţine tremurul degetelor. Nu ştiu de ce era nevoie de o atingere, doar simplul fapt că mă găseam în prezenţa ta îmi era suficient. Îmi plăcea, fără să înţeleg motivul, aluniţa de pe bărbie, în partea dreaptă a buzei. Mă atrăgea incontrolabil. Îmi plăcea mersul tău, cu pas apăsat, şi te urmam fără cuvinte, de parcă aş fi ştiut de dinainte drumul şi locul în carea aveam să ne petrecem cele mai minunate clipe din viaţa mea. Mă ameţea parfumul dulceag, pe care l-am simţit în momentul unei apropieri impuse de împrejurări, izvorând de pe gâtul tău. M-am abţinut cu greu să nu mă arunc să-l savurez direct de acolo de unde emana. Clipeai uneori din genele lungi, ca un fluture care îşi deschide aripile, în timp ce cuvintele tale mă acaparau cu totul. Dacă m-ai fi întrebat în momentele acelea despre ce vorbim, nu aş fi ştiut să îţi răspund. Dimpotrivă, acum, îmi amintesc fiecare silabă din conversaţia noastră. Te-am atins din nou. De data aceasta pe obraz. Nu ştiu ce m-a apucat, a fost un imbold. Am vrut doar să şterg o urmă invizibilă sau poate că doar am vrut să te ating din nou şi am găsit un motiv pueril. Ne-am privit apoi în tăcere, minute în şir, ca şi cum niciun alt înţeles nu ar fi fost mai potrivit. Ne înţelegeam din priviri, încă din prima secundă. Ne-am împreunat, cu stângăcie, degetele, mângâindu-le intens, ca şi cum atunci am fi cunoscut pentru întâia dată contactul uman. Ne-am ghemuit, pe rând, unul în braţele celuilalt, gustând fiecare din căldura trupului care ne proteja. Era o linişte profundă şi o fericire tacită. Apoi, buzele s-au căutat. Sărutul a ţâşnit din captivitatea lor, mai întâi tandru, apoi tumultuos. Te-am închis în gânduri şi te-am păstrat acolo până dimineaţă. Cu greu am putut să-ţi dau drumul din braţe. Te-am ţinut aproape de inima mea întreaga noapte, ca să-ţi pot asculta răsuflarea, să simt că nu e doar un vis, ci că exişti acolo, în împreunarea aceea de trupuri şi suflete.

luni, 11 octombrie 2010

teama de-a iubi (preluată)

Panza de paianjenEra târziu. Amintirile te copleşeau. Zilele petrecute cu mine îţi reveneau mereu în minte, degeaba încercai să-ţi îndrepţi gândurile în altă parte, strângând cu putere din ochi. Tu ştiai mai bine ca oricare altul că nici mintea şi nici gândurile nu-ţi erau stăpânite de mine, ci sufletul. Fusesem singura femeie care reuşise să intre în acel loc unde până atunci nu fusese decât întuneric şi frig. Fusesem singura care îţi înţelegea fiecare cuvânt şi fiecare gest. Niciodată nu era nevoie de alte explicaţii. Ce însemnasem eu pentru tine?! Greu de spus. La început, când m-ai văzut prima oară ai ştiut că o să mă iubeşti, dar un sentiment de frică ţi-a cuprins întreaga fiinţă. Tu nu mai iubisei pe nimeni. De ce acum pe mine? Eram o necunoscută, cum să pună o necunoscută stăpânire pe sufletul tău? Frica aceasta, departe de a fi reală, te-a făcut să fugi de propriile tale sentimente, visul tău a încetat cuminte la fel cum a început. În egoismul tău ţi-ai dorit să mă ai măcar pentru o seară. O seară şi apoi viaţa ta ar fi decurs la fel de firesc ca până în clipa când eu am îndrăznit să-ţi ies în cale. S-a întâmplat exact cum ţi-ai dorit, parcă ar fi fost scenariul unui film: m-ai vrut, şi m-ai avut. A fost cea mai frumoasă noapte de dragoste din întreaga  ta existenţă. Mâinile tale puternice alunecau pe trupul meu catifelat. Descoperind pasiunea care se ascundea în mine. Vroiai să mă  simţi cât mai aproape, să devenim una şi aceeaşi fiinţă. Buzele tale fierbinti îmi treceau peste gât, peste piept. Eram prizoniera nebuniei tale. În acele momente ştiai că deşi tu  erai cel care mă poseda, în final cel posedat deveneai tu, poate pentru tot restul vieţii. Şi, deşi îţi doreai să mă iubeşti cu fiecare parte a corpului tău, frica aceea nebună nu-ţi dădea pace. Îţi era frică să te laşi iubit si te temeai că poate nu ai fi capabil de sentimente atât de măreţe. Era mai simplu să iubeşti mai multe femei, decât să iubeşti una singură. Fugeai astfel fără să-ţi dai seama poate de singura şansă care ţi se oferea în viaţă: aceea de a iubi şi de a fi iubit. Nu ştiai că o mare iubire nu întâlneşti decât o dată în viaţă. Sau poate nu-ţi păsa. Au mai fost seri în care am fost a ta, dar nimic nu te-a făcut să mă vrei pentru totdeauna. De fapt, sufletul tău îşi dorea asta, doar că nu avea curaj s-o spună cu voce tare. Te-ai mulţumit astfel să mă pierzi, deşi mă iubeai. Îţi hrăneai sufletul cu câte o nouă cucerire în fiecare seară. Asta până când m-ai văzut la braţul altui bărbat. Te durea şi nu ştiai de ce. Era atât de simplu şi la îndemână răspunsul: pentru ca mă iubeai.

sâmbătă, 9 octombrie 2010

memento vivere

Mă sufoc. Ard. Ard ca o văpaie căreia nu îi poate stinge nimeni flacăra. Mă consum. Mă simt delimitat de timp şi spaţiu, ca într-un univers straniu, din care nu găsesc nicio cale de scăpare. Mă simt gol, inutil. Sunt golit de orice sentimente cărora aş putea să le definitivez natura, doar prin simplul fapt că sunt acolo, bine ancorate în adânc, în inimă. Mă mint. Mă descompun, ca un biet muribund, deşi viaţa încă musteşte în mine. Mă refuz. Tuturor acelora care mă strigă, care mă cheamă în lumea lor, crezând că ar putea face din mine o entitate fericită, călăuzită de lumină. Nu. Mă întunec. Sunt închis într-o capsulă a nedefinitului, a permutărilor paralele dintre vis şi realitate. Gândesc, însă simt altceva. Inima e prinsă în jocul fantasmelor, al acelor viziuni pe care mi le desluşesc singur, mi le compun, mi le adaug zilnic în trup. Mă catapultez, mă arunc în vid, de teamă că aş putea din greşeală da ochii din nou cu ochii aceia sculptaţi pe frumuseţe, pe iubire, pe viaţă. Mai bine mă schingiui. Mă perforez cu durere în carne, să zbier de plăcerea de a fi viu, de a trăi absolutul, împlinirea. Mă sacrific pe altarele neputinţei atunci când mi se refuză apropierea, când cineva încă îmi mai bate în uşa putredă din lemn, deşi refuzul meu de a-i deschide e doar pentru a nu fi încă o dată azvârlit în neantul dragostei. Mă ucid. De fapt îmi ucid doar curajul, pentru ca în momentul în care aş fi din nou pus în faţa unei drame a sufletului, să mor de-a dreptul, să nu mai lupt, aşteptând victorii inutile. Bătălia capătă forma unei înfrângeri voite, însă doar mijloacele sunt aceleaşi. Mă doare. Şi simt. Simt golul, absenţa. Simt cum tremur. Simt lacrimile. Simt tâmplele cum îmi pulsează, simt cum mă frământ. Da, încă simt. Încă te simt. Nu e clipa aceea de deznădejde, de final. E bine aşa cum este, trebuie să fie bine, pentru că altfel aş uita să trăiesc. Iar eu încă simt. Încă îmi amintesc. MĂ TRĂIESC.

sâmbătă, 2 octombrie 2010

inimi încrucişate

Felicia Mureşan privi încă o dată poza de pe noptieră şi-şi trase cearceaful până aproape de bărbie, ca şi când frigul din inima ei se împrăştiase peste tot în cameră. Bărbatul din fotografie o fixa cu ochii lui mari, verzi şi blânzi. Era acolo, lângă ea, şi totuşi parcă i-ar fi despărţit zeci de distanţe şi secole. Îi mângâie părul castaniu, cârlionţat prin sticla rece, îi atinse obrazul şi încercă să ghicească la ce se gândea în momentul în care fusese surprins de camera foto. Zâmbea, pesemne că era un gând frumos. Încercă de asemenea să-şi amintească numele lui, deşi fruntea încruntată lăsa să se vadă că făcea mari eforturi pentru a-l găsi printre atâtea nume învălmăşite în capul ei. Îi trecuseră prin viaţă nenumărate persoane, ca să-l poată asocia cu cineva anume care ar fi putut să însemne ceva mai mult pentru ea, de vreme ce poza lui se afla înrămată acolo, la căpătâiul patului. Să fi fost probabil soţul ei? Nu-şi putea aminti dacă fusese căsătorită vreodată, dacă purtase o rochie albă de mireasă, ori dacă bărbatul cu ochi verzi o trecuse pragul casei în braţe. Un frate? Nu, exclus. Era sigură că nu avea fraţi. De fapt, ca să-şi demonstreze că nu se înşela, începu să-l analizeze mai bine, să poată vedea dacă anumite trăsături erau comune cu ale ei. Niciuna. Ea avea ochii albaştri şi mici. Părul ei era negru şi lins. Nici urmă de bucle. Sprâncenele lui erau uşor arcuite, pe când ale ei erau drepte şi stufoase. Oare era vreun prieten? De ce ar păstra ea fotografia unui prieten pe noptieră, când, înşirate pe gresia albă din cameră, zăceau zeci de albume, ziare şi reviste în dezordine? Poate era unul special, care avusese un rol important în desfăşurarea evenimentelor. Felicia nu găsi deloc răspuns la dilema ei, însă bărbatul care străjuia, cu umerii lui laţi şi braţele puternice, cadranul fotografiei, îi dădea o stare de linişte. Strânse la piept rama maronie, cu încrustaţii aurii, şi închise ochii. I se păru că şi-l aminteşte pentru o clipă. Trecuse prin viaţa ei, apoi plecase. Pentru totdeauna... Inima începu să îi bată mai tare, să îşi accelereze pulsul. Da, şi-l amintise...

Doctorul care o supraveghea pe Felicia trecu să îşi facă rondul de noapte. O găsi dormind liniştită, cu fotografia strânsă în braţe. Zâmbi. Era pentru prima dată când nu o mai vedea tulburată. Pe jos, lângă o foarfecă cu lamele ruginite, un ziar, datat cu câteva luni în urmă, din care era decupată o fotografie, anunţa pe prima pagină un articol: "Un fiu îşi dă viaţa pentru mama lui. Gabriel Mureşan donează o inimă... din inimă"

vineri, 1 octombrie 2010

un gând... într-o clipă...

E prea scurt orice moment din viaţă, când te gândeşti la el ca şi cum ar fi ultimul. Îţi trec prin minte tot felul de gânduri pe care nu le poţi pune în ordine. Sunt fracţiuni de secundă în care ai vrea să dai timpul înapoi, ca într-o derulare de film, şi să te opreşti acolo unde crezi că mai ai ceva de îndreptat ori de adăugat. Nu poţi decât să te rogi că vei avea această posibilitate, dacă ţi s-ar mai da o şansă. Azi am fost la un pas de a trăi o ultimă clipă de viaţă. Când am văzut maşina aceea care venea cu o viteză nebună spre mine, nemaiputând evita coliziunea cu o altă maşină, şi oprindu-se pe trotuar la câţiva milimetri de mine, aproape ştergându-mi picioarele care deja tremurau, inima mi-a împietrit pe loc. Am rămas blocat, neştiind ce să fac, dacă să mă dau înapoi, ori să mă lipesc de zidul din spatele meu. Tremuram. Priveam şoferul inconştient, preocupat mai mult de faptul că şi-a avariat maşina, decât de starea mea. Nu puteam să spun nimic. Iar singurul lucru la care m-am putut gândi în acele clipe ai fost tu. Îmi imaginam că n-am să te mai văd niciodată, că n-o să-ţi pot spune niciodată ceea ce însemni pentru mine cu adevărat. Erai un gând, erai o realitate. Nimic în jur nu mai conta. Mi-era teamă că o să fie prea târziu. Eram conştient că, dincolo de toate gândurile mele, tu contai cel mai mult. Sentimentele deveneau confuze, fără să am măcar puterea de a recunoaşte că în tot acest timp, de când inima mea te-a ales, tu eşti singura dorinţă, singurul pact pe care îl pot face cu liniştea supremă, interioară. Mi-era teamă că această linişte va deveni eternă, dar nu va fi dată de apropierea ta, ci de despărţirea definitivă. Mi-era teamă că buzele mele vor deveni tăcere pentru totdeauna, nemaiavând niciodată prilejul să-ţi spună cuvinte pe care evită uneori să le rostească, ca nu cumva să-ţi tulbure sufletul. Da, azi am fost la câteva secunde de moarte... şi singurul gând care mi-a venit în minte ai fost tu...
Powered By Blogger

cauta!