vineri, 30 iulie 2010

ofer trecut în rate

Ofer trecut în rate, îl dau la schimb pe-o farsă,
Din tot nimicul lui opresc numai trădarea,
Şi nicio amintire ce-n mine-otrava-şi varsă
N-ar fi deloc în stare să-mpiedice uitarea.
De azi vreau să trăiesc nu după legi impuse,
Ci prins în libertatea alegerilor crude,
Cuvintele-s aceleaşi când sunt de-o gură spuse,
Dar diferite par când nimeni nu le-aude.
Poftiţi, ofer trecut, îl dau la schimb pe-o glumă,
Îl dau, făr' să-l mai cer vreodată înapoi,
Din tot nimicul lui, nimic doar să rămână;
Da, sub povara lui mă plec, dar nu mă-ndoi.
Nu plâng şi nu-l regret. Îl dau. Căci l-am mai dat.
Îl ferec cu zăbrele, zid împrejur ridic,
Şi-l scot, fără să-mi pese, de-ndată, la mezat.
Ofer trecut în rate. În schimb, nu cer nimic.

marți, 27 iulie 2010

din prea înaltul fiinţei

Ce scade din mine credinţa? Dorinţa... de a mă mulţumi cu puţin. Ce chin... ce durere, să crezi că acolo unde nu mai este de multă vreme vreo sfântă poveste, se naşte un gol. În cădere, încerc să-mi deschid aripile. Sunt frânt. Mă seceră, groaznic, un vânt care, mârşav şi nebun, mă face să ţip şi să-mi spun: "Ajunge!". Dar el şi mai tare mă frânge. Poate că visez prea mult şi prea sus. Ori poate că nu mai este o altă poveste de spus. De ce-aş mai ruga cerul să-mi asculte cuvântul? Nu poate pământul să-mi poarte durerea în spate? E oare nevoie să plâng, să implor? Cum pot să alung aceste patimi ce dor? Ce lung... ce lung este drumul spre Tine... N-aş reuşi să ajung nici într-o mie de ani. Ruşine, dară, să-mi fie, că Te-am lăsat pribegit printre gânduri răzleţe. Şi Te demasc de-acele sute de feţe cu care mi-apari în vise. Şi-apoi, când mă trezesc şi văd că nu eşti, cerşesc o minune. Pe nume Te strig, ca să vii. Pustii sunt rugile mele. Din ele nu mai răzbate, ca la-nceput, credinţa. Sunt toate sterpe şi găunoase. Şi fiinţa, din prea înaltul ei, şi-arată fâşiile roase şi neputinţa. Ce scade din mine dorinţa?

luni, 26 iulie 2010

ţiganiada (partea întâi)

Argentino, adă fă ciocanu' încoa' că tre' să bat neşte cuie acilea la fereastra asta, că să uită lumea la noi în dormitoru' nostru când facem noi doi dragoste. Nu vezi că ne-o luat vântu' obloanele şi mai un pic şi cade şi coperişu' pă noi? Uite, la camera puradeilor am pus io ceva în geam, că le intra frigu', sărăcuţii dă ei. Da' ce dracu' tre' să ştii tu dă unde am luat io scândura asta? Ia, am furat-o dă la unu' dân curte, că ăla şi aşa n-o folosea la nimica. O să mai iau şi altele, are dăstule, că mai am şi la sufragerie dă astupat gaura, că iaca, stă să plouă şi ne intră apa în casă dăsară când vine Americanu' cu nevastă-sa Ilodia, la partida dă barbut. Du-te repede să şparleşti ceva dân grădina lu' vecinu' dân spatele căşii, să faci fro oală acolo dă verdeţuri. Şi vezi că sub pat sunt ghiulurile ălea false dă acu' o săptămână, dă la nunta lu' Izaura. Trimete-l pă Parpanghel cu ele p-acilea pă stradă să şmecherască frun rumân d'ăsta prost, să luăm ceva bani pă ele, că n-avem să punem la barbut, că ştii că ăştia a lu' Americanu' sunt înstăriţi, că toată vara au fost la "muncă" în Italia, şi nu vreau să ne facem dă batjocură. Hai, fă, vii odată, fi-ţ'ar mă-ta dracu', că mă prinde noaptea aci! Mişcă-ţi fustele încoa', şi lasă, că dacă vrei să-ţi pui poalele în cap, mai ai răbdare până când ne culcăm, ş-o să vezi atuncilea cum o să stăm noi la căldurică, fără să ne mai pese de nimic. Că uite, îţi fac casă nouă, cum nici la mă-ta n-ai avut tu când erai fată mare. Hai să termin cu geamurile ăstea şi să mă duc să mă fercheşuiesc cu hainele ălea de la Dolge Cabana, dă le-am "luat" anu' trecut dân Franţia, că uite, văd io aşa în zare cum să apropie Merţanu lu' sor'ta, Ilodia. Sau mai bine dă-le dracu' dă geamuri, că dacă am stat cu ele aşa toată iarna, mai putem să stăm şi vara asta. Dă drumu' la manele, să-l primim cum să cuvine pă American!

vineri, 23 iulie 2010

ploaie în luna lui Moarte

Nimic nu te îndreptăţeşte mai mult, în aceste clipe de prăbuşire anemică, decât să mi te insinuezi în sânge, cu lacrimile tale reci, de vară, cu adierea ta pe pielea care mă arde de dorinţe obscure, păcate neînţelese de gândirea umană. Lasă-mi-te să te prelingi încet în păr, să fugi acolo unde cerul nici nu îndrăzneşte să pătrundă, în ochii ce, fără să le pese că vor fi inundaţi de tristeţea ta, te vor primi pentru prima şi ultima dată ca pe o ofrandă a împlinirii. Pregăteşte-te să îneci în mine cuvintele de revoltă împotriva soarelui, să rupi barierele neconvenţionale ale singurătăţii şi să distrugi, cu apele tale, fiecare petec de carne ce-şi mai cere încă dreptul la dezmierdare. Îţi simt frigul, şi mă bucur de el, îl dizolv în toţi porii prin care emană timpul închis în capcanele sufletului. Stinge-mă, încătuşat, aşa cum sunt, de boala iubirii, şi împrăştie-mi cenuşa, ca să mă pot ferici de căderea ta absolută în univers. La rândul meu, sunt numai o picătură care-i murdăreşte pământului prospeţimea, care încearcă să persiste în templul lui de lumină, ca şi când această povară  ar reuşi doar să roadă din mine, ca dintr-un fruct putred, lâncezit de viermi. Nu mă învinovăţi de nebunie, dacă vreau să beau otravă din tine, pentru că această nebunie nevinovată mă face să merg mai departe, pe calea pe care mi-am ales-o. Eşti acidă uneori, şi mă bucur când eşti aşa, pentru că astfel, când îmi picuri pe chip, ai puterea să-mi curmi urâţenia, să laşi dâre de negru, de doliu perfect. Da, ploaie, chinuie-mi fiinţa, merit pedeapsa învolburării tale, sunt gata să mă înec deodată cu tine în străfundurile chinului suprem, să-mi sacrific inocenţa, doar pentru a-i plăti morţii tributul etern.

mărirea care-ţi schimbă firea

Zilele acestea mi s-a confirmat teoria cum că, o dată ajuns pe treapta ierarhică pe care ţi-ai dorit-o, sau măcar acolo unde să poposeşti un pic, după care să-ţi continui ascensiunea, poziţia ta faţă de ceilalţi se schimbă radical. Şi nu ştiu dacă este doar un mod prin care să-ţi demonstrezi ţie, sau celorlalţi că te poţi descurca mai bine în această postură, însă comportamentul tău denotă că nu mai eşti deloc cel care ai fost inainte. Încerci să te crezi mai bun, dar parcă denaturarea firii se pune inainte de orice. Degeaba vrei să creadă cei din jurul tău că aşa e normal să fie şi să se întâmple, cei care te-au cunoscut în trecut îţi pot demonstra prin fapte simple sau cuvinte că te-ai schimbat. Tu poate nu vezi această schimbare ca pe ceva grav, dar unii aşa o percep. Şi nu neg, sunt sigur că fiecare dintre noi, ajunşi pe o scară mai înaltă, îi privesc de sus pe cei care sunt încă acolo, stagnaţi în neputinţa lor de a evolua. Aşa e în firea omenirii, sunt conştient, unii sunt mai mici, alţii măreţi. Dar mă întreb, ce-i face pe oameni să-şi schimbe firea? De ce nu mai sunt ei la fel? Se tem oare că poate, decăzuţi fiind la statutul de la care au plecat, vor fi priviţi pieziş de cei din mijlocul cărora s-au ridicat? E posibil, dar mai mult, se tem că au făcut o greşeală cu ei înşişi, în momentul în care, au ales, voluntar sau nu, să se schimbe. Pentru că, de ce să nu recunoaştem, atunci când te întorci de unde ai plecat, toată lumea te percepe diferit, schimbat. Ori că ai evoluat, ori că ai eşuat. Uneori această alegere ne îngrijorează şi avem clipe în care ne punem întrebarea "de ce?", dar mai apoi suntem convinşi că această mărire doar nouă ni se putea cuveni, şi nu altcuiva, şi atunci e de datoria noastră să fim altfel. Dar, după părerea mea, ierarhia şi mărirea, atunci când nu sunt gestionate sufleteşte, alterează firea şi relaţiile interumane.

duminică, 18 iulie 2010

antologii băsesciene


Ai auzit, vecină - că pensia ne-o taie,
Şi roşiile-n piaţă iar s-au scumpit. Îţi spui!
Cu dinadinsul vor de vii să ne jupoaie,
Că cică bani la stat n-ar mai avea destui.
Or să ne dea la iarnă cu raţia, căldură,
De-o trebui pe tine încă un pled să-ţi pui.
N-om mai avea, să vezi, nici ce băga în gură,
Că vorba dumitale, de unde, dacă nu-i?
Şi ratele la bancă din ce să mi le-achit?
C-abia medicamente de cumpăr vreo duzină,
Când văd cât m-au costat, cu noduri le înghit,
Bolnavă mi-s de şale, de reumatism, de splină.
La doctori merg o dată pe lună, la consult,
Şi bani, cruce îmi fac, cu sacul dai, vecină, 
Şi-aştepţi şi-o oră-ntreagă, ba uneori mai mult,
Te uită sfinţii-acolo, să-ţi dea o aspirină.
Curentul, nu-ţi mai spun, e dublu kilowattul,
De-o să ajungem toţi să stăm pe lumânare.
Nici să mai mori nu poţi, te-apucă tremuratul,
Casa cu tot ţi-o vinzi, să-ţi faci înmormântare.

sâmbătă, 17 iulie 2010

de ce?

De ce? E întrebarea de pe buzele tuturor. De ce? Răspunsul însă îl ai doar tu, fată tristă. Tu eşti cea care ştii cu adevărat motivul pentru care ai ales să ne părăseşti, şi să ne laşi într-o mare de incertitudini. Iartă-ne, te rugăm, că dăm buzna în viaţa ta, acum, când nu mai eşti printre noi, deşi atunci când erai, aproape că îţi şi uitasem frumuseţea chipului. Tu eşti perfectă, fată cu părul de foc. Şi eşti încă aici. Nimeni nu vrea să creadă că ai plecat pentru totdeauna. Încercăm să dezlegăm mistere, pentru că ne doare să nu te mai admirăm, să nu-ţi mai rostim numele, dar nu facem altceva decât să încurcăm şi mai mult sforile şi să adâncim şi mai mult prăpastia pe care ai lăsat-o între noi. Vorbesc de tine la timpul prezent, pentru că trecutul nu poate fi decât o minciună. De ce să spunem că nu mai eşti? Eşti, exişti încă. În inimile noastre, în sufletele noastre, în gândurile noastre. Doar că nu-ţi mai simţim prezenţa ca şi până acum. Sper să-şi găseşti liniştea acolo, în ceruri, printre îngeri. Ştiu că ne vom mai întreba mult timp de acum încolo "de ce?" şi poate că nu vom afla niciodată. Dar mai presus de toate trebuie să te lăsăm să-ţi odihneşti sufletul gol, împovărat şi tristeţea. Rămâi cu bine, fată din Nalindamar, şi Dumnezeu să te aibă în pază!

miercuri, 14 iulie 2010

Adio, fată cu părul de foc!

"Fata cu părul de foc" a spus "Adio!" scenei. Definitiv. Am crezut că poate e doar în imaginaţia mea, dar când toate canalele media au anunţat subiectul, am rămas înmărmurit. Am cunoscut-o, am văzut-o de aproape, am sărutat-o pe obraz. Era un privilegiu, în anii '90 să ajungi să primeşti un autograf din partea unei vedete. Am fost la unul dintre concertele ei şi îmi bătea inima de emoţie când îi ascultam refrenele atât de bine cunoscute. Am ajuns şi în culise, unde am reuşit să primesc un autograf, pe discul ei, "Fată dragă". Acum e doar o amintire. Mă doare sufletul, ca şi cum s-ar fi dus o parte din el, odată cu ea. Era artista mea preferată, idolul copilăriei mele. Sunt îndurerat şi bulversat, de parcă cineva drag inimii mele s-ar fi topit. Fiecare ne facem propriile alegeri în viaţă. E un drept. Dar e nedrept să facem alegeri greşite. Adio, Mădălina!


sâmbătă, 10 iulie 2010

arta decorării exterioare

Mi-a atras astăzi atenţia inscripţia din imagine, postată strategic, pentru a fi vizibilă şi pentru pietoni şi, de asmenea, pentru conducătorii auto. Mi l-am imaginat pe autor, în delirul creaţiei, cum a reuşit el să aducă la un unghi vreo 20 de grade semnul roşu de circulaţie, pentru a-l putea colora mai apoi cu spray negru. Singurul cuvânt care i-a putut trece prin minte este cel alăturat. Nu ştiu la cine sau la ce s-o fi gândit în momentul când îşi exersa îndemânarea de Picasso pe proprietatea statului, dar cu siguranţă că, de vreme ce n-a putut născoci un cuvânt mai bun, creierul îi rămăsese blocat la o imagine în care era în exerciţiul funcţiunii. Mă întreb dacă dădea sau lua... meditaţii pe această temă. Ori era poate doar revoltat că semnul cu pricina era pe direcţia lui de mers. Oricare ar fi fost cauza, se pare că în codul rutier a mai luat naştere un nou semn de circulaţie. Ar trebui introdus şi la examenul auto, pentru că îl cam aud rostit pe mai toată şoseaua. Aviz şoferilor!

luni, 5 iulie 2010

lăptarul

Pun repede deoparte cafeaua, îmi închid capotul şi o zbughesc pe balcon. Mă uit în josul străzii, însă nu-l văd. Privesc ceasul de perete şi mă liniştesc. Mai sunt cinci minute până o să apară. Îmi fac de lucru cu cordonul capotului, îl răsucesc nervoasă pe degete, apoi îl strâng din nou peste mijloc şi îmi sprijin coatele pe balustradă. Strada e animată, maşini trec zgomotoase, scoţând fumul înecăcios, oamenii se grăbesc care încotro, cu capul plecat în pământ, gânditori la problemele lor de peste zi. Rup o frunză veştejită a singurei muşcate care a supravieţuit iernii, alung o albină care dă târcoale florii, nescăpând din ochi capătul străzii, pe unde ştiu că o să-şi facă apariţia. Aproape că încep să tremur, deşi nu aş avea motive, deoarece în fiecare dimineaţă îl văd. De fiecare dată însă senzaţia e diferită, de parcă atunci l-aş cunoaşte prima oară. În sfârşit, aud clinchetul soneriei tonetei care îi anunţă sosirea. Îmi lungesc gâtul, să-l observ mai bine. Astăzi are un zâmbet ciudat, parcă mai frumos ca niciodată, care îi dezveleşte dinţii de un alb perfect. Îi surâde vecinei de la colţul străzii şi o salută politicos. Se opreşte în faţa ei, ia sticlele goale şi îi întinde din spatele tonetei pachetul de trei sticle pline. Îşi continuă drumul apoi până în dreptul clădirii mele. Acum pot să-l văd mai bine. Salopeta albastră cade ca turnată pe muşchii bine conturaţi. Boneta îi ascunde oarecum ochii de un verde intens, deşi când şi-i ridică să o cheme pe madame Marceline, îi văd cum sclipesc ca două scântei. Are în bărbie o gropiţă adâncă, ca şi cum ar fi fost sculptată de vreun zeu invidios pe imperfecţiunea umană. Mă trag un pas în spate pentru că am impresia că mă fixează. O aud pe madame Marceline care îi spune că în dimineaţa asta nu are nevoie de lapte. O urăsc. Pentru că astfel nu mai poate zăbovi, cum face de obicei, să schimbe cu ea câteva vorbe, despre sănătate, politică şi război. Noroc cu moş Goriot care îl opreşte câteva minute pe frumosul lăptar, să-l întrebe dacă a mai aflat ceva veşti de pe front. Mă apropii din nou de balustradă şi scrutez cu privirea locul unde cei doi gesticulează şi îşi împart impresii despre ororile naziştilor. Lăptarul stă cu spatele la mine, aşa că pot să-i admir în voie formele trupului şi să mă bucur de imaginea pe care mi-o oferă posteriorul său. Sunt surprinsă să constat că e şi mai frumos decât ieri, şi, pe zi ce trece, senzaţia pe care o am la vederea lui se amplifică treptat. Nu e drept să-l admir în felul acesta, doar am un soţ care e plecat pe front şi care îmi scrie în fiecare zi. Însă ceva mă îndeamnă să o fac, chinuindu-mi şi mai mult frământarea interioară. Lăptarul îl bate prieteneşte pe umăr pe moş Goriot şi îi spune că trebuie să plece mai departe, să împartă laptele. Încalecă toneta, îşi scoate boneta să o salute pe madame Marceline, şi, în momentul când dă iar cu ochii de mine, îmi zâmbeşte discret. Se îndepărtează încet-încet şi îl aţintesc cu privirea până când dispare după clădirea bisericii. Oftez, ca şi cum mi-ar fi luat cu el o parte din suflet. Nu am certitudinea că mâine o să-l revăd. Ocupaţia nazistă e tot mai intensă şi micuţul nostru burg de provincie e ameninţat în fiecare clipă. 

sâmbătă, 3 iulie 2010

marea demascare

Din ciclul "ipocrizia şi infatuarea umană la rang de cinste", mi-am zis să adaug azi câteva din misterele condiţiei de om cu toane. Aşadar, mă enervează, detest şi urăsc:
- motocicliştii care fac raliuri pe şosele, ca să pot să urmăresc în continuare la ştirile de la ora 5 încă unul care şi-a rupt gâtul într-o groapă;
- şoferii cu maşini de-o tonă (dar de fiţe, evident) cărora nici prin cap nu le-ar trece că strada mai este marcată din când în când şi cu zebre (nu animale, ci treceri pentru pietoni, mai pe înţelesul lor, adică să treacă pietonii dintr-o parte în alta a străzii);
- gloata de ţigani burtoşi, ieşită afară (cu căţel şi purcel şi nelipsiţii puradei traşi la indigo după părinţi) în fiecare seară când mă întorc de la lucru, care ocupă tot trotuarul (de sunt nevoit să merg pe carosabil), cu voce zgomotoasă (de parcă ar interesa pe cineva dialectul lor pestriţ), care scuipă cojile de seminţe pe jos ca la uşa cortului (cu toate că în spatele lor se întinde o viloacă pe trei nivele);
- proprietara care mă sună mereu cu trei zile înainte, să-i duc chiria, deşi în fiecare lună îi amintesc că salariul meu se primeşte doar în data de 5;
- persoanele care îmi sună neanunţate la uşă, eu fiind genul care nici măcar nu se deranjează să se uite pe vizor cine este, darmite să mai şi deschidă;
- "prietenii" care în vocabularul limbii române la cuvântul "prietenie" au adăugat sinonimul "interes";
- obsesia pentru modă dusă la paranoia, adică dacă nu ai măcar şireturile de la pantofi de firmă, atunci nu eşti "bazat";
- manelele care ies din orice: gură, telefon mobil, radio-casetofonul din mijloacele de transport în comun, balconul de la etajul zece etc;
- nunţile, botezurile şi mai nou şi înmormântările, unde trebuie neapărat să fii însoţit de jumătatea luată cu acte, pentru că şi Cutărescu a venit cu nevasta şi Cutărică cu prietena/iubita, altfel toţi se uită la tine de parcă ai fi un extraterestru;
- vânzătoarele comuniste, cu mutre acre, întâlnite în toate raioanele vieţii urbane: agenţia CFR, şaormeria din colţ, plasatoarea de la cinema, casieriţa de la bancă, ş.a.m.d;
- bărbaţii cu şosete albe la costum, cu şosete negre la pantofi sport albi, cu şosete trei-sfert la pantofi sport şi pantaloni trei-sfert, cu şosete la şlapi de cauciuc, fără şosete la pantofi sport din piele (mmm, ce senzaţie la descălţare), cu pantofi de costum la blugi;
- personajele care se nimeresc chiar în faţa mea şă-şi cureţe căile nazale, punându-şi degetul pe o nară şi trântindu-şi impurităţile de asfalt pe cealaltă nară;
- telenovelele găunoase, fără acţiune ori subiect, în timpul difuzării cărora ai putea mai bine să tragi un pui de somn;
(va urma... lista e lungă)

cauta!