marți, 27 iulie 2010

din prea înaltul fiinţei

Ce scade din mine credinţa? Dorinţa... de a mă mulţumi cu puţin. Ce chin... ce durere, să crezi că acolo unde nu mai este de multă vreme vreo sfântă poveste, se naşte un gol. În cădere, încerc să-mi deschid aripile. Sunt frânt. Mă seceră, groaznic, un vânt care, mârşav şi nebun, mă face să ţip şi să-mi spun: "Ajunge!". Dar el şi mai tare mă frânge. Poate că visez prea mult şi prea sus. Ori poate că nu mai este o altă poveste de spus. De ce-aş mai ruga cerul să-mi asculte cuvântul? Nu poate pământul să-mi poarte durerea în spate? E oare nevoie să plâng, să implor? Cum pot să alung aceste patimi ce dor? Ce lung... ce lung este drumul spre Tine... N-aş reuşi să ajung nici într-o mie de ani. Ruşine, dară, să-mi fie, că Te-am lăsat pribegit printre gânduri răzleţe. Şi Te demasc de-acele sute de feţe cu care mi-apari în vise. Şi-apoi, când mă trezesc şi văd că nu eşti, cerşesc o minune. Pe nume Te strig, ca să vii. Pustii sunt rugile mele. Din ele nu mai răzbate, ca la-nceput, credinţa. Sunt toate sterpe şi găunoase. Şi fiinţa, din prea înaltul ei, şi-arată fâşiile roase şi neputinţa. Ce scade din mine dorinţa?

Un comentariu:

Erick spunea...

Zbuciumul sufletului descopera stralucirea mintii!
De aceea indragesc acest blog, si cu cea mai sincera simpatie, si fara al cunoaste, pe cel ce isi publica trairile pentru noi, ceilalti!
Nu te teme, zbuciuma-te alaturi de sufletul tau... si te vei naste din firul pur de argint al orizontului...acolo unde se intalneste pamantul cu cerul!

Powered By Blogger

cauta!