ploaie în luna lui Moarte

Nimic nu te îndreptăţeşte mai mult, în aceste clipe de prăbuşire anemică, decât să mi te insinuezi în sânge, cu lacrimile tale reci, de vară, cu adierea ta pe pielea care mă arde de dorinţe obscure, păcate neînţelese de gândirea umană. Lasă-mi-te să te prelingi încet în păr, să fugi acolo unde cerul nici nu îndrăzneşte să pătrundă, în ochii ce, fără să le pese că vor fi inundaţi de tristeţea ta, te vor primi pentru prima şi ultima dată ca pe o ofrandă a împlinirii. Pregăteşte-te să îneci în mine cuvintele de revoltă împotriva soarelui, să rupi barierele neconvenţionale ale singurătăţii şi să distrugi, cu apele tale, fiecare petec de carne ce-şi mai cere încă dreptul la dezmierdare. Îţi simt frigul, şi mă bucur de el, îl dizolv în toţi porii prin care emană timpul închis în capcanele sufletului. Stinge-mă, încătuşat, aşa cum sunt, de boala iubirii, şi împrăştie-mi cenuşa, ca să mă pot ferici de căderea ta absolută în univers. La rândul meu, sunt numai o picătură care-i murdăreşte pământului prospeţimea, care încearcă să persiste în templul lui de lumină, ca şi când această povară  ar reuşi doar să roadă din mine, ca dintr-un fruct putred, lâncezit de viermi. Nu mă învinovăţi de nebunie, dacă vreau să beau otravă din tine, pentru că această nebunie nevinovată mă face să merg mai departe, pe calea pe care mi-am ales-o. Eşti acidă uneori, şi mă bucur când eşti aşa, pentru că astfel, când îmi picuri pe chip, ai puterea să-mi curmi urâţenia, să laşi dâre de negru, de doliu perfect. Da, ploaie, chinuie-mi fiinţa, merit pedeapsa învolburării tale, sunt gata să mă înec deodată cu tine în străfundurile chinului suprem, să-mi sacrific inocenţa, doar pentru a-i plăti morţii tributul etern.