duminică, 31 iulie 2011

mâinile tale

mâinile tale îmi poartă prin sânge lumină,
să dea frământărilor mele căldură divină,
mi-aşează pe tâmple-adieri, şi pe buză,
mă-ndeamnă să-i fiu nebuniei drept muză.

mâinile tale îmi cântă durerea, prin piele,
mă las ferecat cu lacătul nopţii, de ele,
în foşnetul lor, ca-ntr-o sacră oglindă
ridicol mi-admir lacrima-n ochi şiroindă.

mâinile tale mi se-nchină în rugă, aieve,
nu pe-altare-otrăvite de-a religiei seve,
îmi cuprind universul de jos până sus
într-un singur cuvânt. Acela. Isus.

luni, 25 iulie 2011

la Luce/a e la Stella



sono la Luce/a dei tuoi pensieri, del tuo gioco ribelle,
hai un raggio di me in ogni parte della tua pelle,
non sento, dentro di me, né il pallore, né il languore.
sei la Stella che mi guida nell'oscuro del mio cuore.

non ti preoccupare ci perderemo il corso...
la mia Luce/a e tuoi passi sono nello stesso universo,
tutto il mio mondo, gira intorno solo a te, e gravita.
sei la Stella che mi guida nell'oscuro della mia vita.

vedi la mia Luce/a anche quando chiudi gli occhi,
il tuo respiro, sul tempio, voglio che mi tocchi...
di notti serene e chiare, ho sempre tanto bisogno.
sei la Stella che mi guida nell'oscuro del mio sogno.
(pentru prietenii mei Luca şi Stella)

miercuri, 6 iulie 2011

adnotări pe marginea unui sentiment















Îmi plac degetele tale. Sunt lungi, ca o întrepătrundere de liane, sensibile, ca o binecuvântare a liniştii, delicate, ca atingerea fină a unei brize. Mi le imaginez în palma mea, radiînd a fericire, încercând să zăbovească o clipă în plus, provocându-mi senzaţii dintre cele mai bizare, până într-acolo încât să îmi doresc să le sărut pielea catifelată şi mătăsoasă. Le reţin tremurul şi îmi intensific şi mai mult starea de zbucium atunci când contactul cu ele e neobişnuit de frumos, şi în acelaşi timp nepermis. 
Îmi place zâmbetul tău. E pentru prima dată când îmi place acest zâmbet, larg, ca o prăpastie în necunoscut, vesel, ca bucuria unui copil cruţat de grijile cotidianului, sincer, parcă izvorât din adâncul fiinţei tale, cu tot ceea ce poate avea mai de preţ în el. Nu e niciodată forţat, şi chiar şi atunci când e trist, are ceva în el care mă face să visez dincolo de limitele impuse împrejurărilor, să vreau să-l sărut ca pe o icoană a divinităţii.  
Îmi place apropierea ta. Îmi place parfumul tău. E dulce, e intens, e pasional. Mă ameţeşte. Nu-l pot imagina, dar îl simt. În schimb, aş vrea să sărut locul acela de unde emană. Pielea ta, altarul sublim al tutror energiilor. 
Îmi place mersul tău. E apăsat, de parcă şi-ar căuta mereu un punct de sprijin în real, uneori e stângaci, ca şi cum paşii tăi ar pluti, fără ca măcar să atingă pământul. Te privesc întotdeauna când mergi şi lângă tine pare că niciodată n-ar fi atât de greu să te pierd. Te simt când te apropii, când te depărtezi brusc, îţi cunosc pe de rost de-a-ntreg mersul.
Îmi plac ochii tăi. Sunt cafenii, ca şi cum toată culoarea nisipului ars de soare s-ar fi scurs în ei, sunt blânzi, încât nicio tresărire nu pot descoperi în irişii lor, sunt misterioşi, ca o carte antică, din care nu pot afla adevărul decât dacă îmi dai voie tu să citesc printre rânduri. Le-aş săruta, neîndoielnic, fără cea mai mică ezitare, pleoapele pe care mi le întipăresc zilnic în minte, şi pe care doar mi le imaginez cum se închid, noaptea, pentru somn.
Îmi place răsuflarea ta. Uneori e caldă, alteori fierbinte, precum o flacără care mă arde, dar care nu e conştientă însă că arsura aceea îmi aţâţă şi mai mult sângele în vene şi îmi revigorează simţurile. Îmi plac buzele tale atunci când rosteşti cuvinte necunoscute, înţelese pe jumătate, când le explici în cel mai mic detaliu, când le rotunjeşti sunetele şi le modelezi forma. Mi le închipui doar că au gustul unui fruct interzis, nedescoperit de oameni, pentru care aş fi gata să mă topesc, dacă ăsta ar fi ultimul manifest al sărutului.

Îmi placi tu.

luni, 4 iulie 2011

divin




Linişte. Hotelul îşi duce în spate minutele grele până spre dimineaţă când mă voi trezi din nou în forfota glasurilor de militari ori în sunetul fanfarei care le face încălzirea. Nici nu cred că aici, în calmul acesta aproape cosmic, unde miile de oameni sunt pelerini în căutarea spiritualităţii şi a sinelui, a împlinirii sufleteşti şi a reîntregirii trupeşti, mi-aş putea găsi mai bine echilibrul spulberat în ultima vreme de grijile lumeşti. Aici e oaza aceea de linişte în care nu mai încape nimic altceva, în care numai gândul că aş putea să mă contopesc cu minunile cerului îmi dă suflul lipsă de până acum. Dacă nu demult simţeam că mă sufoc în jocurile groteşti ale omenirii, de data aceasta am impresia că mă dezvolt, că evadez, că zbor. Nu e doar pentru că e linişte, e şi pentru că e tumult. Un asalt de senzaţii copleşitoare care îmi cern inima prin sita lor pătrunsă de miraj, de divin. E un divin pe din două şi nu ştiu cum să îl contopesc. E divinul din tine, care mă face să mă predau sentimentelor profunde, ancorate în sfera realităţii tale, e divinul din Tine, care mă face să mă retrag în carapacea mea, ancorată în sfera irealităţii Tale.

duminică, 3 iulie 2011

misterul ochilor cafenii


Îi contemplu. Din când în când. Timid. Au gene negre. Sprâncene stufoase şi arcuite. Mă privesc fix. Apoi mă evită. Într-o secundă sunt surâzători. Într-alta, gânditori. Sau chiar trişti. Sunt enigmatici. Ascund mistere. Dar şi ataşament. Noaptea îi face şi mai frumoşi. Şi mai intenşi. Aproape întunecaţi. Soarele însă îi deschide, îi luminează. Se reflectă în ei ca-ntr-o oglindă. Devin liniştitori. Sclipirea lor e minunată. Uluitoare. Nu mă satur de ei. Niciodată. Îi visez. Îi caut. Îmi lipsesc peste zi. Îi aştept. Îi iubesc. Sunt oaza mea de linişte. De exaltare. De împlinire. Sunt ochii tăi cafenii. Plini de mister.

cauta!