sâmbătă, 19 decembrie 2009

decembrie, ultimul v(o)al

pesemne că e prea dureros să te gândeşti la o persoană care nu mai e. şi ce poţi să faci decât să te rogi pentru ea, să o plângi şi totuşi, să-ţi vezi în continuare de viaţă? mai ai amintiri, le ai acolo, întipărite în memorie, dar parcă şi ele, treptat, se îngroapă. mă gândeam la cei care nu mai sunt, cei care acum douăzeci de ani, într-un decembrie sumbru, au plecat de lângă noi. pentru o libertate de care nu ne putem bucura pe deplin. e trist, însă acesta e adevărul revoluţionar. eram doar un copil atunci, nu ştiam prea multe şi nu ştiam ce se întâmplă în realitate. nu ştiam ce înseamnă, ca şi alţii, complotul ceauşist, şi nu am fost părtaş durerii celor care au rămas să-şi plângă apropiaţii. dar am trăit într-o perioadă în care mă simţeam fericit. ce-i drept, porţionat. acum trăiesc, ca majoritatea, într-o lume prea vulcanică, efemeră, plină de inedit şi schimbări. nu mă mai regăsesc în ea, sunt străin în propria mea lume, în propria mea viaţă. e o lume în care i-am uitat prea repede pe cei care nu mai sunt. mergem înainte, fără să ne pese de durerea celor din jur, uneori, fără să ne mai pese de durerea noastră, îmbibată de palpabil, de material. a fost decembrie... azi e din nou decembrie... să ridicăm voalul durerii şi să ne aducem aminte, pentru o clipă, de cei care s-au petrecut. poate şi tu, ai printre ei, un apropiat. să ne aducem aminte, de "acel" decembrie însângerat.

vineri, 18 decembrie 2009

meditaţii în criză


iar îmi aştern cuvintele aici, în miez de noapte. meditez. gândesc. trăiesc. se pare că noaptea e un ambient plăcut pentru situaţii de criză. mă simt liniştit şi dau frâu liber gândurilor. am postat aici pe blog o întrebare, cu câteva răspunsuri. cei care au participat până în momentul de faţă la sondaj, au votat pentru a renunţa la iubire, dacă ar trebui vreodată să renunţe la ceva în viaţă. nu prea am înţeles niciodată de ce, atunci când trebuie să renunţi la ceva, o parte din tine parcă se dărâmă şi nu ai nici măcar puterea să priveşti în viitor cu încredere. oare dragostea nu e la fel de importantă ca şi prietenii, fericirea, credinţa? mi-am dat seama că pentru mine dragostea e vitală, fără de ea n-aş putea să trăiesc, şi totuşi, dacă şi eu aş fi pus în situaţia de a alege, cred că tot la ea aş renunţa cel mai uşor. de ce? răspunsul încă îl caut...

joi, 17 decembrie 2009

neanturi incerte

oare poţi iubi infinitul de unul singur? ce imagini strivite de retină te pot face să vezi dincolo de imensitatea singurătăţii în care te adânceşti de fiecare dată când zborul se pierde printre rămăşiţele paradisului? nici nu mai ai timp să priveşti zeii, hrana lor te secătuieşte de vlagă. îngerii sunt prăbuşiţi în fântâni otrăvite de nemurire, incapabili de a scăpa deznădejdii. qasele lor se descompun treptat, îmbibate de infinit, adăugându-se noroiului scăldat de ploi putrede. camera devine o prăpastie ovoidă, şi zidurile ei înalte, învăluite de negru şi funingine, îmi împiedică ochii să plângă, să te cerşească în tăcere, ca o rugă schingiuită de păcat. atunci când nu eşti, când absentezi nemotivat din gândurile mele, tributul iubirii e plătit în zadar. 

insomnii decalate

mă simţeam confuz şi credeam ca noaptea era un sfetnic bun pentru a-mi pune în ordine gândurile, însă nu-mi venea nicio idee. mă simţeam ciudat, şi fără sa ştiu de ce, am început sa mă gândesc acolo, la ceea ce mi se întâmplase în zilele precedente. nu mi-era deloc uşor sa privesc în urma, sa vad cum cineva, căruia îi încredinţezi vise, iluzii, idei, se răzvrăteşte împotriva unui gând, spunând până la urma cuvinte care nu isi au locul in perimetrul unei prietenii. cuvinte care dor, care sunt ca o pecete, o cicatrice ce te doare. mai poti sa gasesti in acel om increderea, dimensiunea unei apropieri, fara sa stii ca la un moment dat, va proceda la fel? si ce te doare cel mai tare? ceea ce spune, sau ceea ce simti tu, atunci cand iti vorbeste? e parca un strain, si nicidecum prietenul pe care il credeai. e adevarat, cuvintele sunt spuse la intamplare, poate din dorinta de a brava, dar iertarea nu mai are nici un sens atunci cand ti-e sugrumata de aceste cuvinte. ceva se rupe, se destrama. vrei sa stii daca mai poti recladi puntea la loc? nicidecum, nu mai ai baza. ma mai gandesc... noaptea e lunga... insomniile la fel... poate voi gasi in final materialul necesar.... dara daca puntea nu va rezista?

cauta!