duminică, 30 mai 2010

bucuria de a fi român

Sunt lucruri mărunte, sau neimportante pentru alţii, însă pentru mine, ca şi român, reprezintă succesul şi bucuria, în acelaşi timp, în momentul în care le văd împlinite. Şi mă bucur, pentru că merit, şi pentru că merităm cu toţii, un pic de satisfacţie, să ştim că suntem acolo unde alte naţiuni poate doar speră să ajungă, dar niciodată nu se vor ridica la nivelul nostru. Dimpotrivă, suntem cu mult peste ei în unele domenii, dar interesele geo-politice nu ne vor da voie să evoluăm, să ne arătăm adevărata valoare, aşa cum ar trebui. Prestigiul negativ însă pe care l-am căpătat de-a lungul vremii, ne împiedică totuşi să fim pe buzele tuturor, ca şi naţie. Când cineva aude că eşti român, se retrage doi paşi în spate, şi nu mai lipseşte decât să scuipe şi să-şi facă cruce, ca să-şi arate dezgustul faţă de tine. Să fii român e un stigmat, dar să te bucuri, ca şi român, e un privilegiu. Să ne bucurăm aşadar de două momente sublime: Eurovision 2010: România, locul 3 - Paula Seling şi Ovi, "Playing with fire" / Campionatul mondial de dans, Mexic, 2010 - Laura Cosoi şi Bogdan Boantă "Tangoul exilaţilor". Bucuraţi-vă împreună cu mine.
                                                                                                                                                                      
 

joi, 27 mai 2010

atlas de mitocănie urbană

 

hainele e viaţa mea! (1)

1. Trandafir de la Moldova: se ia una bucată material, de preferat roşu/roz şi se taie în alte două bucăţi; dintr-una se face un ghemotoc mare, ca un pampon de majorete, cu care se acoperă partea capilară (se poate folosi în acest scop în toate condiţiile meteo, drept umbrelă de ploaie sau, de ce nu, împotriva insolaţiei), iar cealaltă parte (dacă mai ajunge) se transformă într-o rochiţă cât mai scurtă, pentru a atrage privirile curioşilor (nu că n-ar atrage privirea claia din cap); se accesorizează cu o poşetă minusculă în care să intre rujul în aceeaşi culoare; avertisment - nu staţi prea mult afară cu acest coif, altfel riscaţi ca porumbeii, sau alte zburătoare, să-şi facă cuib în el; de asemenea, nu mergeţi la piaţă cu el, dacă nu vreţi, în loc de trandafir, să fiţi confundată cu o sfeclă roşie.
2. Sexy şi (g)rea: din ciclul "am cu ce, da' mai bine lasă" prezentăm o (între)ţinută de primăvară, adaptată după draperia bunicii, cu fluturaşi, floricele şi alte "cele", strânsă bine peste talie (ha, ha!) cu o curea din piele de mamut, (sau alte vietăţi, după posibilităţi) şi fără bretele,  evident, că oricum n-ar avea nevoie; se poartă la toate ocaziile (unde e rost de haleală), dar mai ales pe podium (ăla unde e şi o bară în mijloc) şi necesită la gât un colier din smaralde, rubine, perle, etc (false); nu se poate folosi fără un tatuaj adecvat, în formă de ancoră, care pe mine, personal, mă duce cu gândul la... o balenă.

3. Use a condom: dacă tot e vorba de reciclare, următoarea ţinută, creată special după mai multe partide de sex, îmbină cât se poate de bine culorile, aromele şi mărimile; asiguraţi-vă să nu folosiţi prezervative cu termenul de valabilitate expirat, pentru a nu se produce accidente şi că înainte de purtare aţi curăţat cu grijă interiorul; în cazul în care doriţi să faceţi bungee-jumping, mai întâi umflaţi balonaşele, ca să puteţi avea starea necesară de... "paraşută"; nu se accesorizează decât cu... bărbaţi care apelează întotdeauna la genul acesta de... protecţie.


4. The Grudge, peruca ambulantă: pentru ţinuta de seară (adică spre miezul nopţii) vă recomandăm aceste trei peruci negre horror, proaspăt scoase din vană, cu menţiunea că trebuie periate înainte de folosire; se pot purta pe cap, pe umeri, pe sâni, pe mâini şi chiar în gură, pentru că sunt detaşabile; rezistă la folosiri îndelungate şi se pot împrumuta şi prietenelor; avertisment - a nu se lăsa la îndemâna celor slabi de inimă, deoarece cauzează coşmaruri intense; există şi varianta blondă, însă nu are acelaşi efect; 



5. Mrs. Smith, variantă piţi: nu trebuie să fii neapărat Angelina Jolie ca să poţi pune un pistol la tâmplă, ci şi o piţipoancă de pe meleaguri româneşti; e însă absolut necesar să porţi haine de firmă - căciulă roz, marca Pu(...)a, poşetuţă argintie, cu inimioară, tot roz, marca Dolce-Cabana, un ceas argintiu, să se asorteze cu poşeta, marca Harmani, jachetă mov (în cazul în care nu se găseşte roz), marca Di(h)or; lănţocul şi ochelarii pot fi no-name; şi machiajul e foarte important şi, dacă buzele nu sunt implantate suficient cu colagen, atunci se aplică din abundenţă un strat gros de ruj, pentru a fi şi mai veridică imaginea de "piţipoancă". 

 6. Scu-fiţă cu bentiţă: piesa de rezistenţă a acestei colecţii este costumul de plajă (în casă) din două piese, cu slipul în culoarea neagră şi sutienul roz; sutienul este de fapt un fel de body care să acopere (sau să descopere) formele senzuale; şosetele albastre sunt facultative şi se poate renunţa la ele dacă degajă mirosuri neplăcute; ţinuta se poate accesoriza foarte uşor, în cazul de faţă cu o codiţă şi nişte urechiuşe de iepuraş Playboy; există pe toate mărimile, chiar şi XX...XXL.

Voi reveni în curând şi cu colecţia pentru bărbaţi. Ţineţi aproape!

sâmbătă, 22 mai 2010

(no) country for old men

(scenă rurală cu personaje bucolice)
- 'Neaţa bună, tanti Lino, no unde meri aşa grăbită?- 'Neaţa bună, bade Grigore, ai fo' la târg? Se vând purcei, că tre' să vând şi io unu', îl am dă prăsilă. - Ei, îl ştiu io p'al matale, d-acasă, da' s-aude vorba prin sat că îl cam ţii cu lanţu' de gât. Şi pe la cârciumă se plânge el, când vine să mai bem o palincă. - Bată-l vina, că de când vreau să scap de el. Da' nu vrea să-l ia nimeni, că cică are urechile blege. - Păi poate ar trebui să fii şi dumitale mai blândă cu el, că până la urmă, cât să mai îndure aşa, săracul... - Nu, nene Grigore, îi fac toate poftele. I-aduc iarbă de la ţarină, îi dau boabe, d'alea d'astă vară, am fo' şi la doftor, să văd dacă are vro problemă. N-are nica, e numa' bun. - Să n-aibă ceva de la plămâni, că l-am văzut io că tuşeşte cam tare. O fi de la tutun, că fumează mult. Io i-am zis că nu-i face bine. - Trebuia să-l dau io prin primăvară la împerechiat, că uite, acuma, ce buni erau nişte purcei. Da' Saveta lu' Toderică a zis că ea nu dă scroafa ei pentru nimic în lume, că e de rasă, şi că a auzit ea la televizor că poa' să ia mulţi bani, dac-o vinde. Euro, din ăia. - Nu e-adevărat, a lu' Toderică n-a avut cu plămânii. A fost cu fierea, a dat o groază de bani acolo, la Bucureşti. - Asta aşa e, că la Bucureşti s-ar vinde mai bine, decât aci, la noi, în târg. Da' cu ce să-l car io până acolo? Că e gras şi să-l duc în spate cu sacu' nu mai pot, că sunt bătrână. - Acuma, matale ştii ce vrei să faci, da' io zic să nu-l laşi aşa, că se agravează. N-ai auzit că şi Pamfile s-a dus? Tot de la plămâni, fie-i ţărâna uşoară. - Eh, îl mai las oleacă, doar n-o fi foc. Pân' la Crăciun n-o crăpa el. Îl dau atunci mai scump.
...
- Da' băbuţa dumitale ce mai face? Nu s-a mai întors? - O rămas borţoasă, pramatia, că în fiecare noapte iese din casă. Tot pe la vecini o găsesc. E în călduri, face ca toţi dracii dacă nu-i deschid uşa. - Păi tre' să mai plece şi ea, că i s-o fi urât acilea. E bine că are cine s-o primească, că de-aia ai copii, la bătrâneţe. E tot la ei, acolo, la oraş? -  Nu-mi trebuie alţii acuma, că şi pe ăia de i-am avut anu' trecut, ori i-am dat prin sat, ori i-am înecat la gârlă. - O să vezi mai târziu, bade Grigore, că o să le duci lipsa. Sunt mari, au şi ei familiile lor. - Or fi buni, nu zic nu, şi parcă mi-e şi milă de ei, da' acu' ce-o să fac, crescătorie? - Cred că te bucuri când îi vezi cum vin toţi, de sărbători... - Mie să nu-mi vină toate jigodiile pe bătătură, că io le dau cu cazmaua în cap. Fac păcate, Doamne fereşte, da' fiecare să şi le ţină acolo, în curte la ei.
...
- Apoi, m-oi duce şi io, bade Grigore, că e doftoru' la noi. Bărbate-miu e cu plămânii, tuşeşte din toţi rărunchii. De la tutun... - Ziua bună, tanti Lino. Mă duc să iau pisica de la vecinu' Săndel, că iar a sărit gardu' la mârtanu' lui. De, e iar în călduri. 

miercuri, 19 mai 2010

erotic moto-line

Deschid plictisit uşa frigiderului. O conservă pe jumătate uscată tronează pe raftul de sus. Mai jos, o bere şi nişte resturi de pizza, de acum o săptămână, de la ziua Mirunei, o colegă de serviciu. Înşfac berea şi mă trântesc pe canapea. Căldura e insuportabilă şi ventilatorul nu-i face deloc faţă. Închid ochii şi rămân aşa, neclintit, în visare. Mă trezesc. Cineva bate insistent în uşă. Deschid. E vecina de sub mine, tanti Lenuţa, care vine să-mi spună, pentru a treia oară luna aceasta, că Leo, câinele meu, îşi face nevoile pe preşul ei de la intrare. Vrea să depună o reclamaţie la administratorul blocului, dacă nu iau măsuri urgente. Îmi cer scuze încă o dată şi îi spun că nu o să se mai repete. Aşa i-am spus şi acum câteva zile, dar ce vină am eu dacă Leo are vezica slabă? O aud cum mormăie, în timp ce coboară scările. Mă gândesc să-l muştruluiesc un pic pe Leo, dar când îl văd cum stă tolănit pe covorul din bucătărie, cu labele în sus, respirând greu de la căldură, renunţ şi mă arunc din nou pe pat. Pornesc televizorul. Butonez canalele la întâmplare, fără să caut ceva anume. Peste tot ştiri mondene sau politice, cu iz de bârfă. Telefonul începe să bâzâie. Mă ridic să-l caut, pentru că ţin minte că l-am aruncat aseară, undeva, prin cameră, nervos că şeful mă chemase şi în week-end la lucru. Nu cunosc numărul, semn că nu am persoana respectivă în agendă. „Ce faci, frumosule?”, mă întâmpină o voce lascivă de la celălalt capăt al firului. Rămân buimăcit, câteva secunde, şi nu am timp să răspund. „Vocea” continuă pe acelaşi ton languros de mai devreme. „Am numărul tău de la o prietenă comună, mi-a spus că pot apela oricând la serviciile tale. Îmi pare rău că te iau direct, însă, dacă vrei, ne putem întâlni să discutăm mai pe larg. Despre bani, despre cât o să dureze, dacă mai faci şi altceva în afară de manevrele obişnuite, ori dacă trebuie să mai vin eu cu ceva de-acasă. Eu sunt foarte flexibilă... ca să spun aşa. Pot oricând să trec pe la tine, măcar s-o văd, să văd că are dotările necesare. Aş fi vrut să ştiu doar dacă mi-o poţi da cât mai curând, pentru că îi duc lipsa, am nevoie de ea. N-am mai călărit-o de mult, aproape c-am şi uitat ce plăcere poţi avea când o forţezi să-şi mărească ritmul. Vreau s-o simt din nou între picioare, să mă aplec pe ea şi s-o întărât, ca o puştoaică nebună de liceu care încearcă pentru prima dată în viaţa ei această senzaţie. Am înţeles că eşti priceput şi că nu o să am probleme mai apoi. Nu de alta, dar mie îmi place s-o am la dispoziţie toată ziua. N-aş vrea să stau în fiecare zi în alta, pentru că e inconfortabil, dar dacă trebuie, asta e, n-am ce să fac, o să mă adaptez. Sper că nu şi-au băgat prea mulţi nasul în ea, s-o zgârie, s-o îndoaie, sau mai ştiu eu ce. Când mi-o dai, vreau să fie în stare bună de funcţionare. Nu-mi pasă dacă o mai lubrifiezi tu cu ceva – că mă gândesc că ar avea nevoie după atâtea întrebuinţări – important este să-şi facă treaba până la capăt. A, şi încă ceva: ultima dată când am fost s-o iau – undeva pe la perifieria oraşului, unde merg toate, nu mai ştiu exact unde – mi s-a spus că au bagat nişte rulmenţi speciali în ea, să meargă mai bine. Mi-au cerut bani în plus, dar la cum arăta, serios, ar fi trebuit să-mi dea ei bani mie. Şi nici nu m-a ţinut mult, de accea am apelat la tine, pentru că mi s-a spus că eşti expert. Eu nu cer ajustări speciale, vreau să fie aşa, naturală.” „Duduie, iartă-mă că te întrerup”, imi iau inima în dinţi şi opresc logoreea interlocutoarei mele, „dar habar nu am despre ce vorbeşti.” „Cum despre ce vorbesc? Despre motocicleta mea pe care am adus-o acum două săptămâni la atelierul tău de reparaţii.”, îmi spune ea cu aceeaşi voce suavă. Ah, da, uitasem să menţionez că sunt depanator auto. 

duminică, 16 mai 2010

neveste (di)sper(i)ate

L-am văzut io, domn' doctor, l-am văzut cu ochii mei, cum i-o trăgea curvei ăleia, chiar acolo, pe masa din bucătărie, unde io îi pregătesc în fiecare zi ciulamaua, să nu moară de foame, nenorocitu' dracu'! Şi el? Mă înşeală pe mine, nevastă-sa, de două'j'd'ani luată cu acte, cu paraşuta aia care ar putea să-i fie nepoată? Ce are aia şi io n-am? Şi io am cur, da' nu mai e la fel de bombat ca al matracucei... Am şi ţâţe, uite, domn' doctor... Ştiu, nu vă place să vă uitaţi la ele, că sunt lăsate şi zbârcite. Toţi bărbaţii sunt nişte puşlamale, cum se plictisesc de neveste, dau fuga la curve, da' alea nu ştiu decât să le mănânce banii. Păi alora le place, fir-ar ele a' dracu' de nespălate, că n-au copii de crescut, aşa ca mine. Io am trei, şi tre' să am grijă de ei, că ta-su vedeţi ce pramatie e. Pot io să am încredere în el că aduce banii acasă şi nu-i dă pe toţi fandositei ăleia? Doamne, măiculiţă, ce ruşine mi-a fost să-i văd cum se prosteau acolo, pe gresia aia, pe care numa' io ştiu cât am frecat la ea, cu Domestos! Mi-am distrus mâinile, să-i fac lui curăţenie, să stea ca un rege. Bine că nu erau copiii acasă, să vadă ce face nenorocitu' când plec io la piaţă. N-am prins-o pe curvă, că a fugit pe geam, în fofoloanca goală - noroc că stăm la parter - altfel m-ar fi ştiut tot cartieru', ce păruială i-aş fi tras. Şi el, cică-mi spune că era una de la poştă, că venise să-i aducă un colet. Şi ce-a vrut, jigodia, s-o facă bărbatu-miu poştă? Fi-i-ar neamu' de ruşine, că nu se mai satură, de parcă nu mai sunt bărbaţi pe pământu' ăsta! Nu ştiu, domn' doctor, poate nu-l mai satisfac io cum trebuie. Nu mai sunt tânără şi frumoasă, da' mai am şi io plăceri din când în când. Da' ai cu cine? Că seara, când se pune cu mine în pat, cică e obosit, că a muncit toată ziua, şi după câteva minute începe să sforăie ca un tractor. Se-ntoarce cu spatele, şi dus e, pân' la ziuă. Păi sunt şi io femeie, şi poate mi-e poftă şi mie să mă mai prostesc ca în tinereţe, da' nu sar aşa, una-două în prima măciucă ce-mi iese în cale. Ori poate schiloada aia îi face io ştiu ce lucruri, Doamne păzeşte! Io-s muiere serioasă, nu mă dau la perversiuni din astea. Că am mai văzut eu pe la televizor ce le place la neruşinatele astea să facă, că de ar avea zece găuri şi tot nu s-ar sătura. Cum să divorţez, domn' doctor, nu vreau să divorţez, io de altceva am venit acilea. Uite, ţine colea, i-am luat toată leafa şi am venit la matale să-mi pui şi mie ţâţe din alea frumoase, cu silicoane, şi cur aşa cum le faci la toate panaramele care se dau la bărbaţii femeilor cinstite.  Nu-mi ajunge nici d-o ţâţă? Păi cât, păcatele mele, costă să arăt şi io ca Andreea Marin, sau Răduleasca? Aoleo, vă bateţi joc de mine. Păi dacă eram muierea, sau măcar amanta lu' Ţiriac, mai ziceam, da' Gicu meu nu ia nici pe sfert salar acolo la fabrica lui de brânză cât mi-ai cerut 'mneata. Ce să fac, să-mi vând mobila din casă, doar-doar m-o iubi bărbatu-miu ca la început şi nu s-o mai duce din nou la vreo jigodie, să-şi potolească hormonii? Ori să mă rog la Cel de sus să-i vină minţile la cap? N-am io norocu' ăsta, mânca-l-ar lepra, să-l mănânce...

 

vineri, 14 mai 2010

epilog fără tipare

Mă retrag furioasă din acea îmbrăţişare mincinoasă şi îi întorc spatele. Nu-mi place privirea lui, şi, de fiecare dată când mă priveşte aşa, ştiu că are ceva de ascuns. Încerc să-mi opresc lacrimile care îmi stau în colţul ochilor, lipite de gene, înghiţind în sec amărăciunea căreia îi simt otrava până în cerul gurii. E prea devreme să fac un gest prin care să-i demonstrez că nu-mi pasă, aşa că rămân acolo, împietrită, strângându-mi la piept eşarfa de mătase albastră pe care el mi-a dăruit-o la prima noastră aniversare. Ce-aş putea să-i mai spun? Ce-aş putea să mai fac pentru ca mai apoi să nu-mi fie ruşine de starea mea de indiferenţă, de nepăsare involuntară? Tresar, pentru că mi s-a părut că degetele lui mi-au atins o secundă spatele dezvelit de rochia turcoaz, cu volane argintii, îmbrăcată pentru această seară specială. Din păcate nu e decât adierea fină a draperiei balconului. După cum îl cunosc, sunt sigură că n-ar spune nimic care să-l facă să se simtă slab în faţa mea. Ar prefera mai bine să tacă, decât să-mi arate că sentimentele s-au stins de multă vreme între noi. Nu vreau să îi dau ocazia să mi-o spună drept, pentru că atunci s-ar arăta învingător în tot ceea ce s-a întâmplat şi s-ar crede mai presus de durerea mea. La urma urmei, eu sunt cea slabă, pentru că nu am curajul să plec, să dispar din viaţa lui pentru totdeauna, ca şi cum nu m-ar fi cunoscut niciodată. Stau încă aici, nemişcată, aşteptând să mă strângă de mână, să-mi mângâie degetele şi să-şi ceară scuze pentru că m-a făcut să plâng. Nu ştie să iubească şi nu mai are demult în el acea duioşie pentru care mi-aş fi vândut şi ultima picătură de umanitate din mine. Îl iert tacit, dar în acelaşi timp îl detest. Încă îi simt parfumul şi răsuflarea, semn că nu se îndură să plece. Ce vrea? Să mă vadă aşa, dărâmată? Regretă? Mi-e imposibil să conştientizez momentul şi am impresia că nu e decât o scenă patetică, dintr-un film cu final neaşteptat. Tremur. Mi-e frig, dar secundele trec, fără să reuşesc să le potolesc goana. De-ar putea îngheţa şi timpul, aşa cum mi-e inima acum. Mă întorc. Lacrimile au izbucnit deja, dar ce bine că el nu mai e acolo să le vadă. Îl observ, cum trece printre invitaţi, dând mâna cu unul şi cu altul, ori zâmbind mecanic, în semn de politeţe. Nu îşi întoarce privirea. Nu mă caută. De ce-ar face-o? Îmi pun eşarfa pe umeri. E aproape miezul nopţii. N-am vrut să-i spun decât că îl iubeam.

joi, 13 mai 2010

dacă doriţi să revedeţi...

 

 Aţi fost pionieri? Vă mai amintiţi vestitele pampoane cu cordeluţa albă? Istorie... Ori poate şnurul roşu, de comandant de grupă? Sau dacă nu, poate cravata de pionier şi cureaua cu stema republicii. Hmmm... ce demult pare... Ori emblema... Minuni, sau cine ştie ce altceva, ale copilăriei... Aşa era atunci... Mai trecem şi prin romanele lui Jules Verne, nelipsite din biblioteci... Ne aducem aminte şi de acea  cerneală "Victoria", super-cerneală, de altfel... Încă ceva... coşul de la alimentară şi sticlele de lapte pe care mergeam dimineaţa să le punem la rând... Uneori le lăsam acolo şi plecam, reveneam când ştiam că trebuie să vină laptele. Nu le lua nimeni. Sunt multe... Le revedem şi ne înduioşăm... Aşa era atunci. 

duminică, 9 mai 2010

un tramvai numit... ştiinţă

În principiu îmi propusesem să nu mai merg niciodată cu tramvaiul, pentru că de fiecare dată când urcam în el, mă apuca dintr-odată un dor nebun de a mă da jos în secunda următoare. Şi asta nu pentru că nu-mi place să merg cu tramvaiul - dimpotrivă, îmi place foarte mult, să stau acolo pe scaunul meu, să analizez oamenii, să privesc prin geamul crăpat, pe alocuri, de vreo piatră aruncată de tineri care îşi refulează doar în acest mod exteriorizările specifice vârstei, peisajele ce defilează prin faţa ochilor mei - ci pentru că atmosfera deprimantă din el mă face să mă simt de parcă aş fi într-o cuşcă. Şi iată-mă nu mai departe de azi, la primele ore ale dimineţii, ca să mai economisesc nişte bănuţi pe vremea asta de criză - că vezi Doamne, criza încă nu s-a terminat, deşi taxiurile şi-au mărit (oare de ce?!) tarifele şi nu-mi mai permit acest lux - urc repede în tramvaiul vopsit în culorile unei echipe de fotbal şi oprit în staţie, la semafor. Criza se pare că a afectat şi transportul în comun, pentru că, după cum observ, vagonul secund a fost scos din circulaţie. Să circulăm, domnule, doar cu un vagon, de ce să ne lăfăim, mai ales că nici măcar nu ne cumpărăm bilete? Nici nu apuc bine să pun piciorul pe treaptă, că brusc, în spatele meu, o gloată de liceeni, veniţi probabil de prin toate satele înconjurătoare, mai-mai să mă doboare, în avântul lor de a ocupa toate scaunele libere şi nemaiţinând cont că în staţie sunt şi oameni în vârstă. "Uite, bă, ce ţâţe are aia!", remarcă un dolofan cu părul zburlit, arătând cu degetul în direcţia unei dudui cu nurii mai mult pe afară (cu toate că vremea e cam rece pentru asemenea expunere) şi trăgându-şi în acelaşi timp un coleg de mânecă, să-i îndrepte atenţia spre obiectul cu pricina. Încep să râdă amândoi pe înfundate şi se aruncă pe o banchetă, cu picioarele trântite pe culoar, încurcând trecerea celorlalţi călători. Nu aud pe nimeni vorbind de vreun test la matematică, sau de vreo carte citită recent. Dimpotrivă, subiectele, gen telenovelă, sunt mult mai importante, după cum discută două creaturi, fardate din abundenţă, cu câte o mapă subţire în mână şi cu rochiţe scurte ce par a face deliciul câtorva băieţi sprijiniţi à la Mutu de bara de protecţie. "Fată, aia era sora lui Alejandro, nu ai văzut că i-a zis mă-sa atunci când el a vrut să o ceară de nevastă?" Mă aşez pe un scaun, încă neocupat, şi urmăresc în continuare spectacolul gratuit de maimuţăreli. În spatele meu, un telefon începe să sune pe ritmuri moderne de manele: "Eu am avere, eu am valoare..." Nu-l văd pe posesor, dar nici nu am această dorinţă. În schimb, îi aud vocea răguşită care, la gălăgia asurzitoare din tramvai, nici nu mai e atât de pertinentă. Pe lângă voce însă, mai am parte şi de o răsuflare îngrozitor de urât mirositoare care, după cum îmi bate direct în ceafă, cu siguranţă că n-a cunoscut vreodată periuţa sau pasta de dinţi. Şi pentru ca totul să fie complet, limbajul şi vocabularul personajului din spatele meu sunt pe măsură: "Ce faci, mă, Vasile? Ai văzut meciul? Să-mi bag... să-mi scot... să-i... în gură, de mămăligi ce sunt! Niciun gol, mă, ne fac de ruşine!". Mai remarc, printre liceenii gălăgioşi, o doamnă probabil din provincie care nu a mai mers până acum cu tramvaiul şi nu ştie cum să-şi composteze biletul. O ajută, cu o replică inteligentă, un tânăr mai colorat de la natură: "Nu aşa, tanti, bagă-l în gaura aia de jos!" Femeia îi mulţumeşte cu un zâmbet forţat şi se întoarce la locul ei. În staţia următoare, altă gloată de oameni, de data aceasta gospodine cu sarsanalele pline de numai ele ştiu ce. Se înghesuie, se împing, de ajungem să stăm ca sardinele. Noroc că vremea e răcoroasă, altfel, dacă ar mai fi fost şi căldură şi aş fi fost nevoit să mai suport şi sudorile celor care stăteau lipiţi unul de altul, cred că demult m-aş fi aruncat pe peron (oare şi la tramvaie tot peron îi spune? Nu m-am gândit până acum la asta). Trebuie totuşi să mai îndur ceva vreme, pentru că mai am vreo câteva staţii până ajung la destinaţie. Între timp, se aşează lângă mine o bunică cu doi nepoţi, pe care îi muştruluieşte, ca la comandă, din te miri ce: "Nu pune mâna acolo, Elvira! Lasă-ţi şapca în cap, Săndele! Las-o şi pe sora ta pe scaun! Dă-i înapoi păpuşa!"  Liceenii se pregătesc să coboare, şi mă gândesc că au ajuns deja la şcoală. Da' de unde. Un băieţaş cu cercel în ureche şi tatuaj pe gât îi îndeamnă şi pe ceilalţi să-i ia exemplul:"Hai, mă, să bem o cafea acilea, că nu mergem la prima oră. Oricum aia de franceză nu pune absenţe." "Liviule, aşteaptă-ne şi pe noi, că mergem să ne luăm ţigări!", îl atenţionează pe acelaşi băieţaş două fete din spate. În sfârşit staţia unde trebuie să cobor. Ies în aerul rece, dar plăcut, de afară, şi ascult o clipă liniştea. Atât e de bine... Gata, nu prea mult. De aici trebuie să iau troleibuzul.

cauta!