mi-e înserarea plânsă şi rece, peste tâmplă,
blestemul cărnii tale prin vene mi se-ntâmplă,
aud cum glasul tău îmi murmură-n timpane,
absurd, tot repetând, aceleaşi vechi jargoane.
te retrăiesc o clipă şi-mi pare mult prea fadă
povestea vieţii tale, cu iz de mascaradă,
şi mult prea trist e rolul pe care-l joci, absent,
spectacol fără public, lipsit de sentiment.
te-aş răsfoi cu teamă, ca pe-un jurnal intim,
aminte să ne-aducem dureri câte-mpărţim,
ţi-aş mai citi-nc-o dată prefaţa, pe-ndelete,
să n-am, când te voi pierde, nici lacrimi, nici regrete.
dar nu-nţeleg nimic, eşti un mister al lumii,
degeaba-mi fac în minte prezumţii, ca nebunii,
ai fost şi-ai să rămâi o simplă teoremă,
cu care-ţi încifrez ultima mea poemă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu