metafore funebre

te răsucesc în carne, ca pe-un pumnal al morţii, 

sorb sângele, cu sete, crud osândindu-mi pasul, 

din urna vieţii tale m-au tras degrabă sorţii, 

aud în ceruri trâmbiţi ce grav îmi sună ceasul. 

încremenesc în forma unei minuni, pe-o cruce, 

ca să mă simt cum mor, în ultimă instanţă, 

când ruga ta, în mine, perfect o să-şi usuce 

încondeierea tristă, sfârşind în ignoranţă. 

din naltul zării mele privesc mocirla deasă 

unde-ai creat altare din pietre şi din zimţi, 

în care, pentr-o vreme, hula, din greu, îşi lasă 

veninul, să se scalde, ca-ntr-un decor cu sfinţi. 

ţi-e inumană şoapta, sălbatic ţi-este plânsul, 

visezi, ca din cenuşă, un alt mister s-aprinzi, 

stăpân ţi-e iadul tot, păcate trec printr-însul, 

şi, pentr-un fals destin, întregul cer mi-l vinzi.