duminică, 30 ianuarie 2011

poveste de budoar (aventurile ne-romanţioase ale unui gigolo de oraş)

Partea a cincea: Helen, menajera englezoaică

De ceva vreme, afectat de criză, am fost nevoit să las deoparte îndeletnicirile mele de gigolo şi să mă dedic unei meserii adevărate. Problema e că nu mă prea ţinea nimic în locurile respective mai mult de o lună. Mă plictiseam repede, şi în plus, recompensele nu erau pe măsura calificărilor mele. Nu de alta, dar când toate femeile de la măcelărie, de la fabrica de încălţăminte ori de la poştă mă sorbeau în fiecare zi din privire şi căutau diferite motive să mă pipăie şi să mă atingă „din greşeală” pe fese, pe abdomen, iar unele mai îndrăzneţe chiar pe obiectul muncii mele anterioare, mă gândeam că ar fi trebuit să primesc pe lângă salariu şi un spor de stres, sau măcar un bonus pentru întreţinerea şi destinderea atmosferei din spaţiile de muncă. Nu, nici vorbă, şefii mei erau toţi bărbaţi trecuţi de prima tinereţe, învidioşi pe farmecul meu, pe înfăţişarea şi dotarea mea. Iar femeile, muncitoare simple, cică vorba vine afectate şi ele de aceeaşi criză şi cu soţi geloşi acasă, nu-şi permiteau mai mult şi n-ar fi plătit în plus pentru alte servicii de natură sexuală (ori de orice alt tip de natură). Aşa că nu mare mi-a fost surprinderea în dimineaţa aceasta, când am primit un telefon de la o englezoiacă stabilită de multă vreme în Bucureşti, lady Helen, care m-a invitat la reşedinţa ei aflată undeva într-o zonă foarte distinsă a capitalei. Şi-acum uite-mă cum stau ţeapăn în faţa uşii masive din lemn de mahon, făcându-mi singur curaj să sun, cu frica în mădular(e) că poate n-o să mai fac faţă după atâta timp cerinţelor clientei. Dar, la urma urmei, şi ea e o femeie ca oricare alta, cu nevoi şi plăceri. Ce poate fi atât de grav încât să nu mă descurc? Dintrodată uşa se deschide brusc, de parcă cineva mi-ar fi pândit sosirea şi înaintez în holul imens, în care obiecte de mobilier şi de colecţie din perioada renascentistă îmi acaparează întreaga arie vizuală. La intrare, o femeie, cu pămătuful în mână, îmbrăcată în inconfundabila ţinută de menajeră, mă întâmpină cu un zâmbet ce părea mai mult o grimasă. „Am venit s-o văd pe lady Helen”, îmi fac eu introducerea. „Poftiţi în salon”, mă invită ea, ţanţoşă. O urmez îndeaproape, admirându-i de la spate fesele rotunde. Drept să spun, mi se pare că are cam mult tupeu pentru o menajeră, când o văd că se aşează pe canapeaua maronie ce tronează maiestuos în mijlocul sufrageriei şi îmi expune vederii, pe sub şorţuleţul negru, pulpele încă fragede, pentru vârsta ei. „Dintotdeauna mi-a plăcut să fac curăţenie. Îmi place să văd pe cineva cum face curăţenie. Vreau să fie totul curat. Hai, freacă. La şmotru cu tine!” Astăzi sunt menajer (nu gunoi, deşi se prea poate spune şi aşa, ci masculul menajerei). Mă uit în jur, tot sperând să-şi facă apariţia lady Helen, dar menajera mă împunge în coaste cu pămătuful şi îmi face semn cu mâna ce am de curăţat. Mă execut şi purced la lustruirea mobilei antice şi a podelei pline de praf, în timp ce acritura din faţa mea îşi reia locul pe canapea şi începe să se mângâie languros între picioare. O privesc din când în când cu coada ochiului, şi, pe măsură ce camera devine din ce în ce mai luminată şi mai curată sub frecatul meu (impropriu spus), gemetele menajerei se accentuează atât de profund, încât eram cât pe ce să răstorn găleata cu apă pe mine (nu, nu eram murdar, ci doar fierbinte). Femeia se ridică în picioare parcă împinsă de un arc şi, indicându-mi plicul cu bani de pe o noptieră Napoleon, mă apostrofează sever: „Ajunge! Eşti un incompetent.” Apoi, face o reverenţă în faţa mea şi mi se prezintă senin: „Sunt lady Helen of Nottingham.” Mă înclin şi eu, aşa cum am văzut într-un film cu aristocraţi, şi mă fofilez repede, zbughind-o afară în stradă. Parcă tot mai bine era să fiu pipăit de mâinile unsuroase ale femeilor de la măcelărie...

Niciun comentariu:

Powered By Blogger

cauta!