să luăm la întâmplare un om oarecare, obişnuit, de lângă noi: poate deveni prieten fără să fim nevoiţi să cerem acest lucru? cum ne dăm seama că e un prieten adevărat şi nu doar unul care rosteşte cuvântul în sine, sau îl inventează în vocabularul lui? dacă stăm să ne gândim bine, orice om, la rândul lui, are prieteni. numai că prietenii se aleg după anumite criterii (sau nu se aleg, pur şi simplu se descoperă): afinităţi, sentimente, momente, trăiri. mă uit în jurul meu cu un ochi de sticlă şi încerc să filtrez prin el tot ceea ce cred că face parte din lumea prietenilor mei. le văd ca într-un caleidoscop vieţile, le văd zâmbetele, le recunosc victoriile şi înfrângerile sufletului, dar un singur lucru mă frapează şi nu-mi dă pace: nu-i văd pe ei. adică îi văd, cred că sunt acolo, dar nu îi disting. nu le disting trăsăturile. mai mult, cred de fapt că nu sunt nici măcar oameni. sunt nişte fantome, nişte marionete ale destinului. nu încerc să-i ating, de teamă să nu dispară pentru totdeauna. mi-i sortez pe fiecare în minte: pe el îl cunosc de atunci, pe ea am întâlnit-o acolo, ei sunt prieteni ai altor prieteni. formeză un cerc, iar eu sunt în mijlocul lui. însă ei nu au legătură unul cu celălalt. şi poate că nici cu mine. cercul se strânge treptat şi încet-încet, unul câte unul dispare. se prea poate ca eu să-i îndepărtez. şi asta nu pentru că aşa îmi face plăcere, ci pentru că sentimentele lor, trăirile, legăturile nu mai coincid cu ale mele. unii fac reproşuri (de ce facem reproşuri prietenilor? pentru că vrem să-i ajutăm, să-i înţelegem, sau pentru că suntem prea egoişti cu noi înşine şi ne e teamă de răspunsul lor?), alţii se cred prea buni pentru a ne fi prieteni (dacă ne credem mai buni, înseamnă că nimeni, niciodată, nu va ajunge pe piedestalul nostru), alţii doar spun că ne sunt prieteni, pe când în interiorul lor ştiu că mint (ne mint şi se mint). ce trebuie să faci atunci când un prieten te răneşte? să dăm uitării totul, şi s-o luăm de la capăt? rănile cauzate de prieteni se vindecă, sau se trec cu vederea? să punem o barieră între suflete, să fugim, să tăcem ori să ne revoltăm, să călcăm în picioare toate sentimentele care ne-au legat? ştiu... atunci cercul se rupe de tot. cine e de vină în ruperea lui? eu zic (cred) că tu... tu insişti că eu... dar de sentimente cine mai are grijă? cine se mai gândeşte la inimi zdrobite, la nopţi solitare, la dezamăgiri calculate după implicarea noastră în jocul prieteniei? eu cred (zic) că mă gândesc... tu insişti că te-ai gândit... şi la ce concluzie ai ajuns? că eu sunt acela care n-am ştiut să apreciez ceea ce un prieten se presupune a-ţi oferi necondiţionat, fără să ceară ceva pentru "ceva"-ul lui. nici măcar un sentiment...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu