am obosit să plâng

am obosit să plâng. mi-e lacrima prea arsă,

de parcă-un fier încins în carne m-ar străpunge.

şi-un cer întreg, cu ploi, nu cred că mi-ar ajunge

să-mi potolesc durerea ce-n jur venin revarsă.

mi-e un blestem surâsul, şi îl ascund, de teamă,

ca dorul să nu-l frângă, să-l rupă şi să-l roadă,

să-l sfâşie, cum lupii, dând roată după pradă,

şi-astâmpăr pofta crudă, în lumea lor infamă.

am obosit să plâng, şi-am obosit să-mi ferec

în gânduri, ochii tăi. dar ei sunt cei ce-au vina

atâtor nopţi în care le-am tot cerut lumina.

azi mi-este tot mai mult, prin vene, întunerec. 

şi-acolo - unde plânsul şi-a făurit o groapă,

să zacă până când ar putrezi deodată,

acolo, mintea mea, odihna sfântă-şi cată,

iubirea ta, acolo, mai zgârmă şi mai sapă.