coroniţa la timpul trecut

Nu mai am răbdare. Festivitatea trebuie să înceapă dintr-un moment într-altul şi noi nu suntem încă pregătiţi. Ea ştie însă că nu are rost să ne grăbim, pentru că întotdeauna se întârzie la astfel de ceremonii. Îmi pune cravata pe după umeri, o prinde în faţă cu inelul alb, ciobit într-o parte, când făceam năzbâtii cu colegii, în curtea şcolii, îmi pune pe cap şapca neagră, cu cozorocul îndoit, se dă un pas în spate şi mă priveşte o clipă. Retuşează o cută învizibilă a cămăşii albe, îmi îndreaptă şnurul roşu de comandant de grupă şi mă sărută pe obraz. Am mai crescut un an, am mai adăugat un an la educaţia şi împlinirea mea în viaţă. Îmi zâmbeşte şi dă verdictul, aprobând din cap, semn că totul este acum în regulă. Emoţiile mă copleşesc treptat, deşi în fiecare an ritualul e acelaşi: drumul până la şcoală e la fel, neschimbat, colegii sunt acolo, fiecare însoţit de părinţi, zgomot, râsete, aplauze... Mă foiesc de pe un picior pe altul şi trag cu ochiul pe geam, să văd dacă a început să treacă cineva. Sunt mulţi, trec în grupuri... Vocea mamei mă trezeşte din visare. E timpul să plecăm. Când mă întorc, privirea mi se luminează şi în acelaşi timp mi se umple de lacrimi. Coroniţa de premiant e parcă mai frumoasă ca niciodată. Florile sunt proaspete, în culori vii, împletite între ele cu o măiestrie ieşită din comun, prinse cu crenguţe verzi. Crizanteme roz şi crini albi, puritate şi inocenţă. Mâinile mamei au creat-o special pentru mine, împletind totodată în ea bucuria şi mândria. E perfectă, e semnul de recunoaştere a unui întreg an de învăţăminte. Când ajungem în curtea şcolii, timpul parcă se opreşte în loc şi mi-aş dori ca această zi să nu se mai termine niciodată. O trag pe mama de mână prin mulţime, să ne apropiem de scenă. Strâng cu grijă la piept coroniţa, ca nu cumva, ciocnindu-mă de cineva din întâmplare, să-i distrug aranjamentul şi să ucid florile care sunt încă fragede. Devin neliniştit, dar totodată şi mai încrezător în mine, când o vecină de bloc o opreşte pe mama şi îi spune: "Felicitări, am auzit că o să ia premiu!" Momentul mult aşteptat se apropie şi o zăresc deja pe tovarăşa învăţătoare cum preia microfonul, pentru a anunţa premianţii clasei a IV-a B. Numele meu răsună brusc, ca un ecou, şi sunt invitat să urc pe podium. Îmi fac curaj şi înaintez. Mă desprind de mama, care îmi zâmbeşte şi îmi face semne. Aproape că îi văd ochii în lacrimi. Îmi pun coroniţa pe cap şi urc, primind, ca pe un trofeu, diploma de premiere şi cartea simbolică "Metamorfozele lui Ovidiu". Aplauzele se stârnesc, necerute, încununând momentul de performanţă şi succes. Sunt deasupra tuturor. Îi văd. Nişte omuleţi care mă aclamă pe mine, un Caesar în miniatură, cu coroniţa lui din crizanteme şi crini albi.