cine te crezi?

cine te crezi, să-mi faci lumea să pară un templu,

prea departe de orice simţăminte ţi-aş cere,

de unde, aura ta, printre zei, înglodiţi de putere,

ca pe-o rară minune, eu, drept sclav, s-o contemplu?

cine te crezi, să aprinzi lumină în ochii mei trişti,

mai apoi, să o stingi cu-ntuneric şi ceaţă,

ca şi cum aş gusta pe-ndelete o fărâmă de viaţă,

doar să-mi vindec blestemul că prin mine exişti?

cine te crezi, să ridici catapulte de-a rândul,

tot sperând, trupul meu, să-l striveşti pe de-a-ntreg?

de ce vrei să mă rupi în fâşii? nu-nţeleg...

zgârm, învins şi căzut pe-o redută, pământul.

cine te crezi, să dai aripi simţirilor mele nătânge,

şi-n spate, pumnalul, adânc, să-mi înfigi pân' la os?

de iertările tale tardive să m-agăţ? ce folos...

mi-aş trăi prăbuşirea aşa, îmbibată cu sânge...