sâmbătă, 4 iunie 2011

vitae sanctuarium

Privesc, ca şi cum aş şti pe dinafară, dintotdeauna, mersul bizar al timpului, orologiul mare de perete care, prin gongul său macabru, îmi scrijeleşte inima şi creierul într-un mod apocaliptic, tulburând liniştea supremă a fiecărei ore. Nu-mi dau seama dacă e trecut de douăsprezece noaptea, dar numărând gongurile de până acum, am impresia că stau deja aici de o veşnicie. Nu există nimic împrejurul meu, decât zidurile mucegăite ale turnului înalt de piatră, unde îmi duc existenţa de câteva decenii încoace. Am renunţat de mult la lumea de dinafară, la toate tentaţiile care pun piedică împlinirii depline, la păcatele muritorilor închişi în carapacea lor veninoasă, pentru un loc unde să mă descopăr, să inventez doar cu mintea mea jocuri absurde ale realităţii, unde să mă apropii permanent de dimensiuni magistrale, absolute, paralele cu exteriorul putrefact. Nu am în faţa mea decât orologiul acesta din lemn vechi, pentru a-mi putea calcula minutele ultime din viaţă. Penitenţa crudă pe care mi-am ales-o singur e în fapt cea mai umilă dintre toate şi nu am nici cea mai mică urmă de îndoială că nu o voi putea duce până la capăt. Nu beau decât o cană de apă pe zi şi mă hrănesc doar cu o coajă de pâine, pe care gardienii turnului mi le strecoară seara, pe sub prag. Le mulţumesc cu un ciocănit slab în uşă, iar ei înţeleg de fiecare dată că această mulţumire tacită vine din faptul că de când am intrat de bună-voie în această temniţă a sufletului, am încetat să mai vorbesc. Uneori cred că nici nu mai cunosc cuvintele ori semnificaţia lor, dar mi le imaginez în minte. Nu vreau să mai vorbesc niciodată, ci doar să mă rog şi să meditez. Să cunosc toate căile prin care îmi pot purifica sufletul. E vremea să mă confund cu absolutul. Sanctuariul meu se umple din nou de zgomotul asurzitor al bătăilor gongului. Simt. Mă simt şi îmi simt bătăile inimii. Pulsez.

Niciun comentariu:

Powered By Blogger

cauta!