linişte

Femeia luă cuţitul şi şi-l înfipse adânc în abdomen. Sângele ţâşni cu putere, împroşcându-i rochia subţire, transparentă, cu dantele şi volane la mâneci. Se prăbuşi la pământ, închise ochii şi aşteptă preţ de câteva minute. Simţea că inima i se oprise, dar încă era conştientă de tot ce se petrecea în jur. Doctori cu bonete albe roiau în preajma ei, apăsându-i pieptul cu defribilatorul. O asistentă îi lua pulsul periodic, dând câteva sfaturi unei alte asistente care pregătea o transfuzie. Totul se întâmpla cu viteza luminii...

Mariana crezu că poate nu vede bine şi ochii îi joacă o festă. Nu, era scris acolo, negru pe alb, biletul de despărţire, de ruptură, care îi confirma faptul că Tudor nu mai avea aceleaşi sentimente pentru ea de mulţi ani şi că îşi găsise fericirea în braţele altei femei. „Nu e cazul să ne mai amăgim, pentru că nu te mai iubesc la fel ca prima dată. O ştii şi tu, dar poate ţi-e greu să recunoşti. Dacă aş putea să dau timpul înapoi, aş face-o, dar viaţa nu e făcută de aşa manieră încât să ştergem cu buretele ceea ce nu ne convine. Nu vreau să te mint, ştii că n-am făcut-o niciodată, aşa că e mai bine să-ţi spun sincer: inima mea aparţine altei femei. O iubesc şi ea e cea aleasă. Iartă-mă. Sper să ai puterea să mergi mai departe şi să-ţi găseşti fericirea şi liniştea de care ai nevoie.” Mariana cocoloşi biletul în mână, apoi se întinse în fotoliu şi se ghemui acolo cu genunchii strânşi la piept. Lacrimile începură să i se reverse pe obraji, ca şi cum ar fi fost sfârşitul unei dureri incomensurabile. Dimpotrivă, era doar începutul. Prin geamul întredeschis vântul se insinua treptat, la fel cum deznădejdea se insinua în sufletul ei, scormonind trecutul şi prezentul totodată. Rochia subţire, cu dantele la mâneci, i se lipise de corp, accentuând şi mai tare senzaţia de frig. Rememoră în minte toate clipele petrecute cu Tudor, îi atinse virtual, cu buzele, traversând capcanele timpului, zâmbetul minunat, întipărit permanent în gânduri, îi ceru încă o dată prezenţa, deşi biletul din palma ei îi dovedea contrariul. Bărbatul cu care îşi împărţise toţi anii tinereţii nu avea să se mai întoarcă niciodată la ea. Se ridică furioasă, distrugând totul în cale. Fotografiile de pe şemineu zburară în toate părţile, făcându-se cioburi. Brusc, privirea îi căzu pe cuţitul cu care Tudor îşi deschidea corespondenţa în fiecare seară, la biroul lui de mahon din colţul sufrageriei. Îl luă în mână şi îl cântări din ochi, ca şi cum nu-l mai văzuse până atunci acolo. Lama strălucea şi o ademenea, vrăjindu-i simţurile... 

Femeia luă cuţitul şi şi-l înfipse adânc în abdomen. Sângele ţâşni cu putere, împroşcându-i rochia subţire, transparentă, cu dantele şi volane la mâneci. Se prăbuşi la pământ, închise ochii şi aşteptă preţ de câteva minute. Se trezi într-un loc necunoscut, rece, cu un miros înţepător. Simţea că inima i se oprise, dar încă era conştientă de tot ce se petrecea în jur. Doctori cu bonete albe roiau în preajma ei, apăsându-i pieptul cu defribilatorul. O asistentă îi lua pulsul periodic, dând câteva sfaturi unei alte asistente care pregătea o transfuzie. Apoi, tăcere. Nimic. Niciun sunet nu se mai auzea din acel loc. Chipurile se estompau treptat, imaginile se înceţoşau. Era linişte. În sfârşit, îşi găsise liniştea pe care i-o dorise Tudor.