poveste de budoar (aventurile ne-romanţioase ale unui gigolo de oraş)

Partea a cincea: Helen, menajera englezoaică

De ceva vreme, afectat de criză, am fost nevoit să las deoparte îndeletnicirile mele de gigolo şi să mă dedic unei meserii adevărate. Problema e că nu mă prea ţinea nimic în locurile respective mai mult de o lună. Mă plictiseam repede, şi în plus, recompensele nu erau pe măsura calificărilor mele. Nu de alta, dar când toate femeile de la măcelărie, de la fabrica de încălţăminte ori de la poştă mă sorbeau în fiecare zi din privire şi căutau diferite motive să mă pipăie şi să mă atingă „din greşeală” pe fese, pe abdomen, iar unele mai îndrăzneţe chiar pe obiectul muncii mele anterioare, mă gândeam că ar fi trebuit să primesc pe lângă salariu şi un spor de stres, sau măcar un bonus pentru întreţinerea şi destinderea atmosferei din spaţiile de muncă. Nu, nici vorbă, şefii mei erau toţi bărbaţi trecuţi de prima tinereţe, învidioşi pe farmecul meu, pe înfăţişarea şi dotarea mea. Iar femeile, muncitoare simple, cică vorba vine afectate şi ele de aceeaşi criză şi cu soţi geloşi acasă, nu-şi permiteau mai mult şi n-ar fi plătit în plus pentru alte servicii de natură sexuală (ori de orice alt tip de natură). Aşa că nu mare mi-a fost surprinderea în dimineaţa aceasta, când am primit un telefon de la o englezoiacă stabilită de multă vreme în Bucureşti, lady Helen, care m-a invitat la reşedinţa ei aflată undeva într-o zonă foarte distinsă a capitalei. Şi-acum uite-mă cum stau ţeapăn în faţa uşii masive din lemn de mahon, făcându-mi singur curaj să sun, cu frica în mădular(e) că poate n-o să mai fac faţă după atâta timp cerinţelor clientei. Dar, la urma urmei, şi ea e o femeie ca oricare alta, cu nevoi şi plăceri. Ce poate fi atât de grav încât să nu mă descurc? Dintrodată uşa se deschide brusc, de parcă cineva mi-ar fi pândit sosirea şi înaintez în holul imens, în care obiecte de mobilier şi de colecţie din perioada renascentistă îmi acaparează întreaga arie vizuală. La intrare, o femeie, cu pămătuful în mână, îmbrăcată în inconfundabila ţinută de menajeră, mă întâmpină cu un zâmbet ce părea mai mult o grimasă. „Am venit s-o văd pe lady Helen”, îmi fac eu introducerea. „Poftiţi în salon”, mă invită ea, ţanţoşă. O urmez îndeaproape, admirându-i de la spate fesele rotunde. Drept să spun, mi se pare că are cam mult tupeu pentru o menajeră, când o văd că se aşează pe canapeaua maronie ce tronează maiestuos în mijlocul sufrageriei şi îmi expune vederii, pe sub şorţuleţul negru, pulpele încă fragede, pentru vârsta ei. „Dintotdeauna mi-a plăcut să fac curăţenie. Îmi place să văd pe cineva cum face curăţenie. Vreau să fie totul curat. Hai, freacă. La şmotru cu tine!” Astăzi sunt menajer (nu gunoi, deşi se prea poate spune şi aşa, ci masculul menajerei). Mă uit în jur, tot sperând să-şi facă apariţia lady Helen, dar menajera mă împunge în coaste cu pămătuful şi îmi face semn cu mâna ce am de curăţat. Mă execut şi purced la lustruirea mobilei antice şi a podelei pline de praf, în timp ce acritura din faţa mea îşi reia locul pe canapea şi începe să se mângâie languros între picioare. O privesc din când în când cu coada ochiului, şi, pe măsură ce camera devine din ce în ce mai luminată şi mai curată sub frecatul meu (impropriu spus), gemetele menajerei se accentuează atât de profund, încât eram cât pe ce să răstorn găleata cu apă pe mine (nu, nu eram murdar, ci doar fierbinte). Femeia se ridică în picioare parcă împinsă de un arc şi, indicându-mi plicul cu bani de pe o noptieră Napoleon, mă apostrofează sever: „Ajunge! Eşti un incompetent.” Apoi, face o reverenţă în faţa mea şi mi se prezintă senin: „Sunt lady Helen of Nottingham.” Mă înclin şi eu, aşa cum am văzut într-un film cu aristocraţi, şi mă fofilez repede, zbughind-o afară în stradă. Parcă tot mai bine era să fiu pipăit de mâinile unsuroase ale femeilor de la măcelărie...

de fapt... ce-şi doreşte Cassandra?

Cassandra Milarie trecuse încă din fragedă pruncie prin patul a zeci de bărbaţi, dar niciodată nu se simţise pe de-a-ntregul împlinită. Ce-şi dorea, de fapt, Cassandra, acum, când se afla pe prima pagină a tuturor tabloidelor din ţară şi din străinătate? Era cunoscută, şi totuşi, nici măcar apariţia maiestuoasă la "Săptămâna modei" de la Paris, nici fotografia care o surprindea sărutându-se cu o femeie pe plaja de la Cannes nu o puteau ferici pe Cassandra, căci ea mereu căuta ceva şi mereu îşi dorea infinit mai mult. La început, când îl întâlnise pe Rafaelle, credea că-şi doreşte faimă. Designer-ul îi oferise tot ceea ce ea nici măcar nu visase vreodată să aibă, şi asta numai pentru a rămâne lângă el, neimplicând partea sentimentală. Nu, Rafaelle era doar o cârpă de om, modelat după bunul plac al celor din jurul său, căruia nu i-ar fi putut încredinţa niciodată inima ei. Relaţia lor o ţinea în loc şi se simţea ca una dintre zdrenţele pe care acesta le arunca la gunoi atunci când croiala unei rochii i se părea că a dat greş. Rafaelle era doar de paravan, pentru că de obicei "performa" mai mult în tabăra masculină. Până şi mutatul în vila lui, banii, bijuteriile şi blănurile cu care acesta o cadorisea în fiecare zi n-au fost de ajuns, căci, după numai trei luni de convieţuire cu designer-ul bisexual, Cassandra a hotărât că e vremea să meargă mai departe. După o revenire de scurtă durată la Adam, studentul mulatru din Italia (pe care îl cunoscuse la cercul literar din facultate), manechin la casa de modă a lui Rafaelle, Sandy şi-a mutat orizonturile către senatorul Miron Pavelescu, un bărbat cu treizeci de ani mai în vârstă decât ea. Ar fi putut trece drept nepoata lui, asta dacă sexagenarul libidinos, dar putred de bogat, nu ar fi profitat de orice ocazie să-i pună mâna pe sâni şi pe fese, sau să o sărute drept pe gură în văzul lumii. Cassandrei i se părea chiar mai scârbos şi decât decanul facultăţii cu care împărţise trei nopţi pe săptămână în biroul lui, de la etajul trei, pentru a-i satisface tendinţele sado-masochiste. Doar pentru o treaptă mai sus (şi una mai jos în degradarea ei umană), ca lideră a cercului studenţesc literar pe care îl frecventase o vreme, până şi-a făcut debutul pe rampele modei. Senatorul Pavelescu era un om fără scrupule şi îi spunea mereu în faţă că este o întreţinută. Dar asta nu o împiedica să rămână în continuare cu el. Pentru ce, nu ştia nici ea. Probabil era un fel de autoflagelare a spiritului, pentru că fizic vorbind, era sfâşiată de multă vreme. Trăia de pe o zi pe altă, dusă de val. De când era mică, în mizerabilul ei orăşel de provincie, Cassandra Milarie îşi făcuse planuri şi vise în căpşorul său cu bucle roşcate ca, atunci când va ajunge în Bucureşti, orice bărbat, din orice categorie socială, să fie la picioarele ei. Pentru notele excepţionale de la şcoală muncise din greu, pe brânci chiar, şi nu vorbim aici de vreo metaforă literară. Până şi dirigintele din liceu, profesor de limba franceză, fusese satisfăcut pe măsură. Sexual, desigur, fetiţa Cassandra era o perfecţionistă în "limbi". Şi ca atare, calificativele îi evidenţiau performanţele, altfel, domnu' diriginte ar fi avut de înfruntat acasă o soţie geloasă, care l-ar fi ameninţat cu divorţul, plus alte procese de corupere de minore şi viol. Până la această vârstă, Sandy încercase totul în viaţă şi în materie de sex: femei, bărbaţi tineri, cu dotări impresionante, boşorogi, cu neveste frigide, dornici de aventuri nocturne, intelectuali, modele, tot ceea ce îi putuse oferi corpului plăcerea neimaginată de a se desfăta în orgasmul fizic. Cassandra însă nu încercase niciodată iubirea. Şi-o dorea, dar n-o simţea. N-o mai simţea de când singurul bărbat care însemnase ceva pentru ea în viaţă o dezamăgise brutal, întinându-i copilăria. Nu-i va putea uita niciodată ochii aceia turbaţi de plăcere, mâinile perverse care i se plimbau pe trupul încă fraged, şi care îi astupau gura, să nu ţipe şi mădularul puternic care îi sfâşia virginitatea. Dar mai mult, nu va putea uita niciodată ochii bulbucaţi, aţintiţi în tavan, mâinile care tremurau şi se zbăteau pe marmura albastră din bucătărie, corpul acela moale, în care înfipsese cuţitul cu ură, şi din care sângele ţâşnea ca o cascadă caldă. Nu va putea uita niciodată zilele în care fusese violată repetat şi ziua în care îşi omorâse tatăl. De fapt, Cassandra Milarie nu-şi dorea nimic.

ochii? vai, ce mai pereche...

Astăzi am aflat cu stupefacţie că am ochii negri, deşi, de treizeci de ani încoace de când mă privesc în oglindă, eram convins că sunt căprui, uneori cu nuanţe de verde, aşa cum se observă mai bine la lumină. Şi totuşi, conform DEX, am aflat că:

CĂPRÚI, -ÍE, căprui, adj. (Despre ochi) De culoare cafenie-gălbuie; cafeniu-deschis, căpriu, castaniu.

Ca să nu mai spun că mi-am bătut capul să înţeleg de unde vine etimologia cuvântului în sine şi să descopăr că vine de la... "capră", + suf. ~ui.

Până aici toate bune şi frumoase, numai că m-am gândit: oare în alte limbi cum se traduce "ochi căprui"? Şi peste ce am dat? "Brown eyes", în engleză, "des yeux bruns", în franceză. Ceea ce mă duce cu gândul, conform aceluiaşi DEX, că "brown" şi "brun" au derivat în română în "brun". Numai că lucrurile stau altfel. De la cafeniu, castaniu deschis, se ajunge atât de simplu la cafeniu închis. 

BRUN, -Ă, bruni, -e, adj. 1. Cafeniu-închis. ♦ (Substantivat, n.) Culoare cafeniu-închis. Din fr. brun. 

Dar, surpriză: "brun" este aproape la fel de egal cu "brunet", care, după cunoştinţele mele înseamnă "negru". Şi aşa şi este. Ascultaţi ce zice tot acelaşi DEX:

BRUN, BRUNET (Om) cu părul negru, cu ten negricios; brunet, închis la culoare. [< it. bruno, fr. brun]. 

Aşadar, m-am lămurit. Ochii mei nu mai sunt căprui, sunt negri. Oare pot să afirm şi că părul meu, fiind brunet, adică negru, este de fapt... căprui?

curcubeul unei poveşti ireale

Întâi am învăţat să te ţin de mână. Să merg cu tine la pas, pe aleea aceea pavată cu pietricele gri, printre castanii care îşi plecau florile până aproape de creştetele noastre. Să ne aşezăm tăcuţi, pe băncuţa din spatele gărduleţului verde, lângă balta aceea căreia noi în spuneam lac, unde raţele albe, cu moţ, se bălăceau în căldura soarelui de sfârşit timpuriu de vară. Să le hrănim cu grăunţele aduse de acasă, special pentru ele, şi să le privim cum îşi afundă gâtul lung în unda ireal de albastră a bălţii, în căutarea lor. Să ne luăm răgazul de a ne bucura de o clipă de măcăitul lor fericit, drept recunoştinţă pentru gestul nostru zilnic. 

Apoi am învăţat să te strâng în braţe. Să te încătuşez cu o forţă supra-omenească, în momentul în care mă trezeam lângă tine, acoperiţi de cuvertura din catifea roşie şi de umbra zăbrelelor jaluzelelor răsfrânte în dimineaţă, peste trupurile noastre înlănţuite într-o formă bizară de iubire. Să te memorez pe retină şi să-ţi înscriu pentru totdeauna somnul liniştit în mintea mea. Să descriu cu degetele linii lungi peste obrazul tău, să ating, fără a încerca să-ţi tulbur liniştea profundă, sprâncenele negre, arcuite. Să tresar, atunci când ochii tăi căprui, cu nuanţe de maro, s-ar fi deschis brusc şi mi-ar fi surprins lacrimile împlinirii. Să-mi iau răgazul de a mă bucura o clipă de prezenţa ta, aşa cum mi te-am imaginat de fiecare dată când îţi vegheam visele.

Mai târziu am învăţat să te sărut. Să cuprind, cu buzele mele, buzele tale rozalii, care fremătau atunci când răsuflarea mea le invada spaţiul şi intimitatea. Când, întinşi în lanul acela galben de grâu, ascultând foşnetul spicelor şi cântecul pitpalacului, gustam pe îndelete fiecare din mierea buzelor celuilalt. Ni se părea că nici măcar aroma piersicilor portocalii, zemoase, pe care le savuram seara, în livadă, n-ar fi putut înlocui senzaţia pe care ne-o ofereau buzele noastre sculptate de pasiune în sărut. Să încercăm să prindem în palme fluturii mov care ni se aşezau pe tâmple, de parcă nu le-ar fi fost teamă că sărutul nostru le-ar fi putut strivi zborul. Să ne luăm răgazul de a ne bucura o clipă de povestea aceasta, pictată în culorile inimilor noastre.

Astăzi am învăţat doar să te uit. 

ce-şi doreşte Cassandra?

Cassandra Milarie îşi făcuse de mică planuri şi vise în căpşorul ei cu bucle roşcate ca, atunci când va ajunge în Bucureşti, orice bărbat, din orice categorie socială, să fie la picioarele ei. Pentru notele excepţionale de la şcoală muncise din greu, pe brânci chiar, şi nu vorbim aici de vreo metaforă literară. Până şi dirigintele ei de liceu, profesor de limba franceză, fusese satisfăcut pe măsură. Sexual vorbind, pentru că fetiţa Cassandra era o perfecţionistă în "limbi". Şi ca atare, calificativele evidenţiau performanţele elevei, altfel, domnu' diriginte ar fi avut de înfruntat acasă o soţie geloasă, care l-ar fi ameninţat cu divorţul, plus alte procese de corupere de minore şi viol. Aşadar, toată lumea era fericită, cu plăcerile care i se cuveneau. Numai că Sandy, aşa cum îi spuneau apropiaţii, voia mai mult. Să plece din orăşelul ei de provincie şi să ajungă în capitală, unde ar fi avut tot ceea ce şi-a dorit vreodată. Nici la facultate însă lucrurile n-au fost atât de uşoare pe cât spera ea. A trebuit mai întâi să treacă prin biroul asistentului de seminarii care îi făcea ochi dulci încă din prima zi în care a zărit-o pe băncile amfiteatrului. Să-i dea, vorba vine, un impuls de pe la spate, pentru că a văzut cât de dotată este. Şi intelectual, putem adăuga. Cassandra însă a rămas dezamăgită de prestanţele asistentului, aşa că a trecut mai departe, în cabinetul decanului. Uşile i se deschideau, de parcă ar fi avut o cheie universală mereu la îndemână. Decanul, om între două vârste, cu nevastă şi copii, dar şi cu tendinţe sado-masochiste, s-a lăsat legat (la propriu) de tânăra şi focoasa studentă, câte trei nopţi pe săptămână, în biroul lui de la etajul trei al facultăţii, unde, după şedinţe îndelungi de terapie, a propulsat-o pe Cassandra direct în postul de şefă a cercului literar studenţesc. Era doar o treaptă mai sus, dar nicidecum ceea ce căuta micuţa provincială. La cercul literar însă l-a cunoscut pe Adam, un student mulatru din Italia, manechin la o casă prestigioasă de modă din Bucureşti. A ajuns şi pe "podiumul" lui de câteva ori, numai până când acesta i-a făcut cunoştinţă cu Rafaelle, designer-ul care îl îmbrăca (iar noaptea îl dezbrăca) pe Adam. Rafaelle era doar de paravan, Cassandra ştia că el "performează" mai mult în tabăra adversă. Dar nici măcar mutatul în vila lui, banii, bijuteriile şi blănurile cu care acesta o cadorisea în fiecare zi nu erau pe placul ei. Nici măcar apariţia la "Săptămâna modei" de la Paris, nici fotografia care o surprindea sărutându-se cu o femeie pe plaja de la Cannes, de pe prima pagină a ziarelor, nu o puteau face pe Cassandra să se simtă împlinită cu adevărat. Mereu căuta ceva, mereu îşi dorea infinit mai mult. După trei luni de convieţuire cu designer-ul bisexual, Cassandra a hotărât că e vremea să meargă mai departe. Relaţia aceasta o ţinea în loc şi se simţea ca una dintre zdrenţele pe care Rafaelle le arunca la gunoi atunci când croiala unei rochii i se părea că a dat greş. Ce voia de fapt Cassandra?

mă declar învins de uitare

Câteodată mă mai gândesc la tine, şi oricât i-aş dicta inimii să nu te mai simtă, locul acela gol din ea o întristează de fiecare dată când zilele trec, una după alta, şi crăpătura se face tot mai mică şi nu-ţi mai dă voie să intri. Te opresc cu un gest al mâinii, cu un gând răzvrătit şi neputincios, să rămâi în globul tău de cristal invizibil şi să nu-mi mai invadezi niciodată simţurile. Mă doare că şi acum, după atâta timp, încă te mai iubesc şi încă mai port în suflet amintirea ochilor acelora verzi şi limpezi, ca două picături de rouă. Iubirea mea nu s-a măsurat niciodată în secunde sau luni, ci doar în profunzimea sentimentelor. Dacă te-am iubit, e pentru că aşa a fost sa fie, dacă te mai iubesc, e pentru că aşa n-o să mai fie. N-o să mai fie niciodată nimic din ce-a fost şi zâmbetul tău se pierde undeva, treptat, într-o învăluire de amintiri si regrete. Glasul tău e parcă tot mai stins, şi rotunjimea sunetelor, şi răsuflarea lor peste buzele mele e tot mai dureroasă. Pare că nici nu-ţi mai ştiu liniile chipului, nu le mai deosebesc şi nu le mai ating, mângâindu-le fineţea. Nici măcar fotografia, care mă priveşte implacabilă, dintr-un colţ ascuns al calculatorului, nu-mi poate arunca în faţă palpabilul. Mă declar învins de uitare. Cine eşti? Ştiu c-ai trecut cândva prin viaţa mea şi ştiu că te-am iubit mai presus de orice, dar mi-e imposibil să-mi amintesc dacă ţi-am cerut să rămâi. Poate că am făcut-o, dar nu-mi amintesc răspunsul tău. Poate că mi-ai răspuns, dar faptul că nu mai eşti azi aici înseamnă că nu ţi-ai dorit să rămâi. Oare îţi mai ştiu numele? Îl ştiu, ca şi pe numele meu. Dar sună straniu, de fiecare dată când îl rostesc. Iartă-mă, sunt un mincinos incurabil. De fapt, îmi amintesc totul. Îmi mint doar inima şi-i spun că eu nu mai simt şi o rog să fie şi ea la fel de nepăsătoare ca şi mine. Greşesc. Nu-i pot dicta inimii să nu mai simtă. Pentru că doar ea e singura care mai păstrează o fărâmă din tine. Şi-atunci, oare de ce eu mă declar învins de uitare?

mă vindecă, pădure!

pădure cu plopi trişti, ciopliţi peste tulpină,
mă vindecă de patimi, mă vindecă de vină,
pătrunde-mă în coastă, cu aşchia ta dură,
mă vindecă, pădure, mă vindecă de ură.

prin mine, frunza rară, de toamnă măcinată,
ţi-o spulberă cu vântul ce te crestează toată,
şi toarnă-mi peste frunte răşină, ca pe-un mir,
mă vindecă, pădure, de-al nopţii crud delir.

urmându-i, ca un orb, cărării tale, pasul,
să-mi contopesc cu tine şi sufletul şi glasul,
haotice, să-mi crească din măruntaie, crengi,
mă vindecă, pădure, de dor să mă dezlegi.

pădure, mă-mpresoară, cu foşnetul tău surd,
mă zgârmă pe timpane, precum un gând absurd,
şi ia din mine sevă, şi seacă-mă-n neştire,
mă vindecă, pădure, de-a-ntregul, de iubire.

urmele tale în mine

Calc pe urmele tale. Le învăţ forma. Le las în trecut, învăluite în aura unei perfecţiuni inventate de mintea mea. Degeaba încerc să mă lecuiesc, sunt încă acaparat de misterul paşilor tăi prin viaţa mea paralelă cu lumea dimprejur. Nu exişti decât tu, ca trofeu al unui joc de noroc, câştigat pe nedrept, prin tertipuri murdare care să mă facă să mă bucur de o prezenţă de-o secundă. Îţi văd urmele peste tot. Pe suflet, pe piele, pe aşternuturi. Nu le dau deoparte, stau şi le privesc aşa, ca hipnotizat, parcă memorându-le fiecare centimetru de plăcere. Pesemne că aş putea fi traumatizat la un moment dat de încrustarea lor adâncă în mine, dar, cum stau acum, împietrit, mi-e imposibil să mă detaşez de ele. Încă mai calc pe urmele tale. Să-ţi mai pot simţi parfumul, atingerea, sărutul. Să te dizolv cu totul în trupul meu, ca să am privilegiul de a te gusta de fiecare dată când mi-ai fi departe. Să încep să mă dematerializez, până când n-ai mai fi decât tu. Îmi spun că dincolo de urmele acelea e o realitate, pentru care mi-aş vinde într-o clipă toată sfinţenia din mine. Să rămân sterp, golit de divinitate. Ca şi cum tu ai fi ultima oprire pe drumul spre vindecare. Din păcate, tu nu eşti decât prima oprire pe drumul spre pierzanie, spre prăbuşire. Mă agăţ cu disperare de urmele tale, fără să am măcar o pârghie în cazul unui colaps. Îmi zgârii cu unghiile pielea, sufletul, apuc aşternuturile cu degetele încordate, să simt urmele tale în mine. Dar când deschid ochii, îmi dau seama că ele nu mai sunt de multă vreme acolo. 

Bine-ai venit, An nou...

"Bine-ai venit, An nou!...
Bine-ai venit...
De cand te-aştept aproape-am şi albit...
Dar fiindcă-mi intri-n casă-ntâia oară,
Te rog să nu-mi faci casa de ocară...
Nu te grăbi să-mi intri pe furiş,
C-abia sosişi...
Noroc că te-aşteptam deştept
Să te previu la timp, să fii atent,
Şi-n clipa marelui eveniment
Să-mi calci în casă cu piciorul drept...
Şi nu uita
Să-ţi laşi ciubotele afară
Şi bunda de urs alb, ce mă-nfioară...
Că România nu-i Siberia!...


Aşa te vreau!...
Te vreau la trup curat...neprihănit...
Şi tot aşa la suflet şi la minte-
Te vreau sub chipul celui arvunit
Pe treizeci de arginţi
Şi-un blid de linte!...


Şi-acum că te-nduraşi să-mi intri-n casă,
Poftim la masă...
Dar mai-nainte de-a gusta
Din vinul şi din pâinea mea,
Deschide-ţi ochii bine, ca să-nveţi
Povestea Coliviei cu sticleţi ...


Şi-n urmă dacă poţi să te-ntregeşti
Cu sfinţii din icoanele de pe pereţi,
Te rog-de pe parchete şi sofa-
Să-mi schimbi covoarele de Buhara,
Şi-n locul lor tu să-mi întinzi
Numai velinţe olteneşti,
Ca să-mi răsfrâng cu ele , în oglinzi,
Podoabele mândriei strămoşeşti...
Iar pe măsuţele pătrate,
În locul florilor de crin, fanate,
Să-mi pui în strachine de lut
Crăiţe sângerii, culese
În cinstea viitoarei florărese
Care probabil, nici nu s-a născut!...


An nou...
Ai auzit ce-ţi cer?...
Nu-ţi cer să faci nimic în casa mea,
Mai mult decât ai face tu-ntr-a ta!...
Iar eu, un biet român ursit
Să fiu scuipat şi pălmuit,
Deşi n-am casă cu calorifer,
Te-adăpostesc de viscol şi de ger
Şi te cinstesc aşa cum se cuvine
Să fiu cinstit şi eu-măcar ca tine!...
Te-ntâmpin ca pe-un frate-adevărat-
Un frate ce-mi va da-napoi
Sticletele ce mi-a furat
Alt frate, mult mai mare decât noi!...
Te-ntâmpin numai cu atât-
Ce mi-a rămas-
Un "Ah" în gât,
Şi-un gest cu care te primesc
Ca pe-un "Specific românesc!"...


An nou!...
Fii nou de sus şi până jos!...
Copil al nimănui şi-al tuturor,
Copil din flori,
Copil gălăgios...
Desfăşură-te-ncet de pe mosor...
Încet...cât mai încet... şi liniştit...
Şi fii atent ca nu care cumva
Să ţi se rupă firu-n casa mea!...
Bine-ai venit, An nou...
Bine-ai venit!..."


Ion Minulescu