duminică, 27 mai 2012

poveste de budoar (aventurile ne-romanţioase ale unui gigolo de oraş)

Partea a şasea: 
Rafilda, prinţesa ţigancă

Am cunoscut-o pe Rafilda la îndemnul unui bun prieten din copilărie, care, după cum mi-a fost descrisă în cele mai intime detalii, părea să facă toţi banii (pe care, evident, urma să îi primesc pentru prestaţia mea). Am ezitat destul de mult până să îmi calc pe inimă şi să îi accept invitaţia în palatul ei de prinţesă, de pe Calea Victoriei. Sunt convins că, atunci când aţi auzit cuvântul de "prinţesă", aţi fugit repede cu gândul la un fel de Şeherezadă ori poate la vreo prinţesă scăpătată din înalta societate a capitalei. Ei bine, nu e nici una, nici alta. E o prinţesă de-asta de-a noastră, de pe meleaguri româneşti, aborigenă, cu rădăcini adânc înfipte într-un căsoi din ăla naţionalizat, de pe vremea lu' Ceaşcă, transformat peste noapte, cu bani "munciţi" prin Franţa şi Italia, într-un palat cu cinci nivele, terasă cu palmieri, piscină şi o cupolă aurită, de abia se mai vede de el Catedrala Mitropolitană. Numai până să ajung la uşa de la intrare mi-a luat vreo douăzeci de minute, evitând grămezi de moloz, lemne aruncate la întâmplare şi schele unde se mai construia o nouă aripă a palatului, plus nişte buruieni şi arbuşti, de parcă m-aş fi aflat în faţa grădinilor Versaille-ului. Ah, şi să nu uit de cei trei dulăi lăsaţi liberi printre dărâmături care mai-mai să-mi sfâşie noul costum Armani, de nu era un puradel, numit simbolic Armaghedon, care să-i potolească. Şi acolo era ea, în pragul fermecătoarei ei căsuţe, Rafilda, cea cu părul ca (c)abanosul (şi împletit în două coade, abia zărit pe ici pe colo printre panglici, zorzoane şi salbe multicolore). Adevărul este că nu mai văzusem până atunci o prinţesă, dar nici nu-mi mai doream să văd vreodată. Aş fi făcut degrabă cale întoarsă, de nu erau în spatele meu cei trei dulăi, iar în faţa mea o făptură ce părea mai mult o combinaţie între nevasta lui Shrek şi nevasta... pe care nu ţi-ai dori s-o vezi nici măcar de la distanţă. Şi repede m-a înşfăcat Rafilda de mânecă, m-a tras după ea într-una dintre încăperile de la parter, şi-a pus poalele în cap (la propriu) şi mi-a zis grăbită:
- Treci la aparat, musiu, că acuş vine bărbate-miu şi nu-i treaba gata!
"Drace!", mi-am zis în sinea mea, "asta chiar e măritată, da' nu cu Shrek, ci cu însuşi Bulibaşa". Tocmai mă pregăteam să-mi bag "şurubelniţa" şi să-i fac de petrecanie "aparatului" ivit în trei secunde de sub fustele pirandei, când mi-am dat seama, din privirea ei, că Rafilda îmi arăta cu coada ochiului un aparat de-adevăratelea, un fel de maşină cu manivelă, ce punea în mişcare o paletă groasă cu care să-i mas(acr)ez fesele deja întoarse spre mine, pentru o pedeapsă binemeritată. Şi iată-mă aşadar din nou în exerciţiul funcţiunii, învârtind cu toate puterile manivela ce aplica scaltoace peste fesele bombate, încât am avut impresia că din clipă în clipă flăcări o să iasă din ele. Gemea şi ţipa Rafilda, de am crezut că o să se prăbuşească palatul pe noi şi o să mă trezesc cu toată şatra adunată împrejurul nostru. Mi-a mulţumit, după vreo jumătate de oră de "masaj", extenuată, şi mi-a întins un teanc de bani (şi când spun bani, nu mă refer la moneda naţională a României), pe care i-am îndesat bine în buzunarul interior al sacoului. 
- Armaghedoane, l-a strigat ea pe puradelul pe care l-am văzut la un moment dat făcând ochii mari printre zăbrelele ferestrei, cheam-o repede pe sor'ta, Strălucirea... Barosanu' ăsta e numa bun să-l ia de bărbat... 
Am fugit de-am mâncat pământul, de pe tărâmul de basm al prinţesei mele, Rafilda. Cu cei trei dulăi pe urmele mele, evident.

Niciun comentariu:

cauta!