Mă tem. Uneori văd această teamă ca pe o boală, ca pe o suferinţă care roade bucată cu bucată din inima mea, ca şi când, doar hrănindu-se din mine, ar putea supravieţui. Însă nici măcar teama că totul s-ar putea prăbuşi într-o secundă nu mă face să dau înapoi şi să renunţ la fericirea pe care mi-o semeni în gânduri atunci când eşti lângă mine. Nu pot să nu mă bucur. Dacă ieri cineva mi-ar fi spus că nu exişti, i-aş fi râs în faţă. I-aş fi răspuns că tu existai în sufletul meu cu mult timp înainte să te găsesc. Erai acolo, undeva. Azi eşti aici, pentru totdeauna. Mi-ai bulversat într-atât de mult lumea, viaţa, principiile, sufletul, gândurile, totul, într-un mod inexplicabil de plăcut, încât atunci când sunt cu tine, fericirea e aproape extatică, deplină. Te privesc, hipnotizat de ochii tăi, şi nu mă pot sătura de sentimentul de fericire, de împlinire. Ador fiecare părticică din tine şi mintea o ia razna. În fiecare seară, gesturile tale capătă un înţeles deosebit, ca şi când amintirea lor ar trebui să dăinuie pentru totdeauna, ca să pot spune, mult după aceea, poate într-o altă viaţă: "Îmi amintesc acea clipă!". Pentru că fiecare clipă cu tine e preţioasă, ca şi cum ar cuprinde în ea o esenţă a nemărginitului. De multe ori te privesc adormind, ca să-mi rămână mereu clară imaginea ta. Ştiu că sunt momente care nu au să se mai repete şi numai atunci simt cât sunt legat de toate liniile tale, de zvâcnirea pleoapelor, de mişcarea pieptului când respiri. Dimpotrivă, când pleci, sunt gol. Sunt trist şi starea de sfâşiere se insinuează treptat în adâncul fiinţei mele, de parcă mi-ai lua o parte din suflet. De parcă mâine n-aş putea să mai exist fără prezenţa ta. Mă sting, mă descompun şi cerşesc fericirea ca un nebun. Simt gheaţă în jurul inimii şi în jurul corpului. Simt golul din mine şi emoţia ce stă să zvâcnească, să erupă, explodându-mă. Iar timpul care trece departe de tine, în loc a îndulci durerea, o adânceşte şi mai tare, ca şi cum ar descoperi în fiecare zi un nou motiv de a-mi pustii sufletul. Mi-e teamă şi sunt conştient că nu voi mai iubi niciodată pe nimeni aşa cum te iubesc pe tine.
de-aş putea, te-aş închide într-o urmă de zâmbet,
ca să râd, când prin lacrimi, aş simţi că pălesc,
te-aş ascunde în mine de-orice teamă din suflet,
numai ţie ţi-aş spune: "te iubesc, te iubesc..."
de-aş putea, tot pe tine te-aş chema dintre îngeri,
doar în braţele tale mi-este gestul firesc,
mi-aş salva fericirea din ruine şi-nfrângeri,
şi ţi-aş spune prin şoapte: "te iubesc, te iubesc..."
de-aş putea, te-aş mai cere înc-o dată în gânduri,
şi în palme ţi-aş prinde chipul drag. mă topesc,
când, pe frunte, săruturi mi-ai lăsa rânduri-rânduri,
eu ţi-aş spune din nou: "te iubesc, te iubesc..."
dar nu pot. ai să pleci. eu rămân. fără zâmbet,
prăbuşit peste rugă, voi simţi că pălesc.
de-aş putea, te-aş ascunde într-o urmă de suflet...
cui voi spune atunci: "te iubesc, te iubesc..."?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu