erotic moto-line

Deschid plictisit uşa frigiderului. O conservă pe jumătate uscată tronează pe raftul de sus. Mai jos, o bere şi nişte resturi de pizza, de acum o săptămână, de la ziua Mirunei, o colegă de serviciu. Înşfac berea şi mă trântesc pe canapea. Căldura e insuportabilă şi ventilatorul nu-i face deloc faţă. Închid ochii şi rămân aşa, neclintit, în visare. Mă trezesc. Cineva bate insistent în uşă. Deschid. E vecina de sub mine, tanti Lenuţa, care vine să-mi spună, pentru a treia oară luna aceasta, că Leo, câinele meu, îşi face nevoile pe preşul ei de la intrare. Vrea să depună o reclamaţie la administratorul blocului, dacă nu iau măsuri urgente. Îmi cer scuze încă o dată şi îi spun că nu o să se mai repete. Aşa i-am spus şi acum câteva zile, dar ce vină am eu dacă Leo are vezica slabă? O aud cum mormăie, în timp ce coboară scările. Mă gândesc să-l muştruluiesc un pic pe Leo, dar când îl văd cum stă tolănit pe covorul din bucătărie, cu labele în sus, respirând greu de la căldură, renunţ şi mă arunc din nou pe pat. Pornesc televizorul. Butonez canalele la întâmplare, fără să caut ceva anume. Peste tot ştiri mondene sau politice, cu iz de bârfă. Telefonul începe să bâzâie. Mă ridic să-l caut, pentru că ţin minte că l-am aruncat aseară, undeva, prin cameră, nervos că şeful mă chemase şi în week-end la lucru. Nu cunosc numărul, semn că nu am persoana respectivă în agendă. „Ce faci, frumosule?”, mă întâmpină o voce lascivă de la celălalt capăt al firului. Rămân buimăcit, câteva secunde, şi nu am timp să răspund. „Vocea” continuă pe acelaşi ton languros de mai devreme. „Am numărul tău de la o prietenă comună, mi-a spus că pot apela oricând la serviciile tale. Îmi pare rău că te iau direct, însă, dacă vrei, ne putem întâlni să discutăm mai pe larg. Despre bani, despre cât o să dureze, dacă mai faci şi altceva în afară de manevrele obişnuite, ori dacă trebuie să mai vin eu cu ceva de-acasă. Eu sunt foarte flexibilă... ca să spun aşa. Pot oricând să trec pe la tine, măcar s-o văd, să văd că are dotările necesare. Aş fi vrut să ştiu doar dacă mi-o poţi da cât mai curând, pentru că îi duc lipsa, am nevoie de ea. N-am mai călărit-o de mult, aproape c-am şi uitat ce plăcere poţi avea când o forţezi să-şi mărească ritmul. Vreau s-o simt din nou între picioare, să mă aplec pe ea şi s-o întărât, ca o puştoaică nebună de liceu care încearcă pentru prima dată în viaţa ei această senzaţie. Am înţeles că eşti priceput şi că nu o să am probleme mai apoi. Nu de alta, dar mie îmi place s-o am la dispoziţie toată ziua. N-aş vrea să stau în fiecare zi în alta, pentru că e inconfortabil, dar dacă trebuie, asta e, n-am ce să fac, o să mă adaptez. Sper că nu şi-au băgat prea mulţi nasul în ea, s-o zgârie, s-o îndoaie, sau mai ştiu eu ce. Când mi-o dai, vreau să fie în stare bună de funcţionare. Nu-mi pasă dacă o mai lubrifiezi tu cu ceva – că mă gândesc că ar avea nevoie după atâtea întrebuinţări – important este să-şi facă treaba până la capăt. A, şi încă ceva: ultima dată când am fost s-o iau – undeva pe la perifieria oraşului, unde merg toate, nu mai ştiu exact unde – mi s-a spus că au bagat nişte rulmenţi speciali în ea, să meargă mai bine. Mi-au cerut bani în plus, dar la cum arăta, serios, ar fi trebuit să-mi dea ei bani mie. Şi nici nu m-a ţinut mult, de accea am apelat la tine, pentru că mi s-a spus că eşti expert. Eu nu cer ajustări speciale, vreau să fie aşa, naturală.” „Duduie, iartă-mă că te întrerup”, imi iau inima în dinţi şi opresc logoreea interlocutoarei mele, „dar habar nu am despre ce vorbeşti.” „Cum despre ce vorbesc? Despre motocicleta mea pe care am adus-o acum două săptămâni la atelierul tău de reparaţii.”, îmi spune ea cu aceeaşi voce suavă. Ah, da, uitasem să menţionez că sunt depanator auto.