Ne furăm privirile de câte ori le găsim adumbrite peste simţurile noastre, dar nu avem încă certitudinea că locul lor ar trebui să fie acolo, între emoţie şi tăcere. Ne spunem cuvinte banale, ca şi cum înţelesurile lor ar trebui să evolueze dincolo de capriciile a două limbi îngemănate, rostite doar pe jumătate. Ne intersectăm drumurile minţii şi cele ale inimii, fără a şti însă dacă ar fi normal să se întâmple aşa. Toate acestea nu îţi arată însă decât că meandrele unei apropieri sau mai mult reprezintă de fapt "una confusione". E cuvântul pe care l-am înţeles perfect din această lectură ambiguă a sufletelor şi a limbii. Ce ne putem spune în fapt, să nu dăm şi mai mult frâu acestei "confusione"? Dar ce ne împinge să continuăm, ştiind de la bun început că nu ar fi indicat să se întâmple altceva? Vreau să înţeleg ce te face să fii astfel, să taci, atunci când ar trebui să-mi spui cu voce tare "confusione", să priveşti, atunci când ar trebui să eviţi, să zâmbeşti, atunci când nu ar trebui să-ţi pese că eu o fac.
