de fapt... ce-şi doreşte Cassandra?

Cassandra Milarie trecuse încă din fragedă pruncie prin patul a zeci de bărbaţi, dar niciodată nu se simţise pe de-a-ntregul împlinită. Ce-şi dorea, de fapt, Cassandra, acum, când se afla pe prima pagină a tuturor tabloidelor din ţară şi din străinătate? Era cunoscută, şi totuşi, nici măcar apariţia maiestuoasă la "Săptămâna modei" de la Paris, nici fotografia care o surprindea sărutându-se cu o femeie pe plaja de la Cannes nu o puteau ferici pe Cassandra, căci ea mereu căuta ceva şi mereu îşi dorea infinit mai mult. La început, când îl întâlnise pe Rafaelle, credea că-şi doreşte faimă. Designer-ul îi oferise tot ceea ce ea nici măcar nu visase vreodată să aibă, şi asta numai pentru a rămâne lângă el, neimplicând partea sentimentală. Nu, Rafaelle era doar o cârpă de om, modelat după bunul plac al celor din jurul său, căruia nu i-ar fi putut încredinţa niciodată inima ei. Relaţia lor o ţinea în loc şi se simţea ca una dintre zdrenţele pe care acesta le arunca la gunoi atunci când croiala unei rochii i se părea că a dat greş. Rafaelle era doar de paravan, pentru că de obicei "performa" mai mult în tabăra masculină. Până şi mutatul în vila lui, banii, bijuteriile şi blănurile cu care acesta o cadorisea în fiecare zi n-au fost de ajuns, căci, după numai trei luni de convieţuire cu designer-ul bisexual, Cassandra a hotărât că e vremea să meargă mai departe. După o revenire de scurtă durată la Adam, studentul mulatru din Italia (pe care îl cunoscuse la cercul literar din facultate), manechin la casa de modă a lui Rafaelle, Sandy şi-a mutat orizonturile către senatorul Miron Pavelescu, un bărbat cu treizeci de ani mai în vârstă decât ea. Ar fi putut trece drept nepoata lui, asta dacă sexagenarul libidinos, dar putred de bogat, nu ar fi profitat de orice ocazie să-i pună mâna pe sâni şi pe fese, sau să o sărute drept pe gură în văzul lumii. Cassandrei i se părea chiar mai scârbos şi decât decanul facultăţii cu care împărţise trei nopţi pe săptămână în biroul lui, de la etajul trei, pentru a-i satisface tendinţele sado-masochiste. Doar pentru o treaptă mai sus (şi una mai jos în degradarea ei umană), ca lideră a cercului studenţesc literar pe care îl frecventase o vreme, până şi-a făcut debutul pe rampele modei. Senatorul Pavelescu era un om fără scrupule şi îi spunea mereu în faţă că este o întreţinută. Dar asta nu o împiedica să rămână în continuare cu el. Pentru ce, nu ştia nici ea. Probabil era un fel de autoflagelare a spiritului, pentru că fizic vorbind, era sfâşiată de multă vreme. Trăia de pe o zi pe altă, dusă de val. De când era mică, în mizerabilul ei orăşel de provincie, Cassandra Milarie îşi făcuse planuri şi vise în căpşorul său cu bucle roşcate ca, atunci când va ajunge în Bucureşti, orice bărbat, din orice categorie socială, să fie la picioarele ei. Pentru notele excepţionale de la şcoală muncise din greu, pe brânci chiar, şi nu vorbim aici de vreo metaforă literară. Până şi dirigintele din liceu, profesor de limba franceză, fusese satisfăcut pe măsură. Sexual, desigur, fetiţa Cassandra era o perfecţionistă în "limbi". Şi ca atare, calificativele îi evidenţiau performanţele, altfel, domnu' diriginte ar fi avut de înfruntat acasă o soţie geloasă, care l-ar fi ameninţat cu divorţul, plus alte procese de corupere de minore şi viol. Până la această vârstă, Sandy încercase totul în viaţă şi în materie de sex: femei, bărbaţi tineri, cu dotări impresionante, boşorogi, cu neveste frigide, dornici de aventuri nocturne, intelectuali, modele, tot ceea ce îi putuse oferi corpului plăcerea neimaginată de a se desfăta în orgasmul fizic. Cassandra însă nu încercase niciodată iubirea. Şi-o dorea, dar n-o simţea. N-o mai simţea de când singurul bărbat care însemnase ceva pentru ea în viaţă o dezamăgise brutal, întinându-i copilăria. Nu-i va putea uita niciodată ochii aceia turbaţi de plăcere, mâinile perverse care i se plimbau pe trupul încă fraged, şi care îi astupau gura, să nu ţipe şi mădularul puternic care îi sfâşia virginitatea. Dar mai mult, nu va putea uita niciodată ochii bulbucaţi, aţintiţi în tavan, mâinile care tremurau şi se zbăteau pe marmura albastră din bucătărie, corpul acela moale, în care înfipsese cuţitul cu ură, şi din care sângele ţâşnea ca o cascadă caldă. Nu va putea uita niciodată zilele în care fusese violată repetat şi ziua în care îşi omorâse tatăl. De fapt, Cassandra Milarie nu-şi dorea nimic.

ochii? vai, ce mai pereche...

Astăzi am aflat cu stupefacţie că am ochii negri, deşi, de treizeci de ani încoace de când mă privesc în oglindă, eram convins că sunt căprui, uneori cu nuanţe de verde, aşa cum se observă mai bine la lumină. Şi totuşi, conform DEX, am aflat că:

CĂPRÚI, -ÍE, căprui, adj. (Despre ochi) De culoare cafenie-gălbuie; cafeniu-deschis, căpriu, castaniu.

Ca să nu mai spun că mi-am bătut capul să înţeleg de unde vine etimologia cuvântului în sine şi să descopăr că vine de la... "capră", + suf. ~ui.

Până aici toate bune şi frumoase, numai că m-am gândit: oare în alte limbi cum se traduce "ochi căprui"? Şi peste ce am dat? "Brown eyes", în engleză, "des yeux bruns", în franceză. Ceea ce mă duce cu gândul, conform aceluiaşi DEX, că "brown" şi "brun" au derivat în română în "brun". Numai că lucrurile stau altfel. De la cafeniu, castaniu deschis, se ajunge atât de simplu la cafeniu închis. 

BRUN, -Ă, bruni, -e, adj. 1. Cafeniu-închis. ♦ (Substantivat, n.) Culoare cafeniu-închis. Din fr. brun. 

Dar, surpriză: "brun" este aproape la fel de egal cu "brunet", care, după cunoştinţele mele înseamnă "negru". Şi aşa şi este. Ascultaţi ce zice tot acelaşi DEX:

BRUN, BRUNET (Om) cu părul negru, cu ten negricios; brunet, închis la culoare. [< it. bruno, fr. brun]. 

Aşadar, m-am lămurit. Ochii mei nu mai sunt căprui, sunt negri. Oare pot să afirm şi că părul meu, fiind brunet, adică negru, este de fapt... căprui?

suflete în derivă

Fănel, pe numele lui de botez Ştefan Apetrinei, era un bărbat la vreo treizeci de ani care în viaţa lui nu cunoscuse niciodată plăcerile carnale. De mic crescuse într-o familie religioasă, cu reguli stricte în ceea ce priveşte relaţiile intime cu o femeie. În viziunea părinţilor, femeia nu era decât o unealtă a diavolului, menită să-i ducă în ispită pe bărbaţii slabi şi fără apărare. Numai simplul fapt de a privi o femeie, cu formele dezgolite, îl făcea pe Fănel să-şi plece ochii în pământ, ruşinat de gândurile păcătoase care nu-i dădeau pace inimii. Şi totuşi, fără să ştie cum, Mioara, vânzătoarea de la non-stop-ul de lângă şcoală, îl făcea unoeri să-şi piardă cumpătul şi să simtă fiori în întreg corpul, atunci când îl întreba:„Cu ce te servesc azi, Fănele?”. El îngăima un neînţeles „Lumânări”, plătea şi ieşea repede din magazin, ca nu cumva Mioara să aibă timp să-i mai adreseze şi altă întrebare. Apoi se oprea în livadă, după pruni, şi stătea ore în şir, spionându-i fiecare mişcare şi fiecare zâmbet pe care ea îl adresa clienţilor de peste zi. Mioara nu era o frumuseţe, aşa cum văzuse el într-o revistă pe care poştaşul o lăsase din greşeală pe veranda casei sale, în loc de cea a vecinului Grigore. Avea pistrui pe faţă, buzele subţiri, niciodată date cu luciu, părul roşcat strâns în coamă de cal la spate şi ros la vârfuri, era scundă şi cu semne accentuate de obezitate. Dar senzaţia pe care o avea la vederea ei nu se compara cu nimic altceva. Se bâlbâia când se aflau faţă în faţă, îi evita ochii verzui, cu nuanţe de gri, tremura şi se înroşea, ca un adolescent. Apoi brusc îşi amintea sfatul mamei, fanatică înrăită împotriva femeilor, pentru care toate nu erau decât "curve care vor să-şi bată joc de mintea, sufletul şi averea bărbaţilor". Aşa se făcea că, în fiecare sâmbătă când venea să cumpere lumânări pentru biserică, Fănel pierdea ore întregi, ascuns în livada şcolii. Noaptea, strâns în pat cu plapuma, şi-o imagina pe Mioara cum îi atinge degetele în momentul în care îi întindea banii peste tejghea, cum îi simţea pielea catifelată a palmelor. Frisoane cumplite îl măcinau şi se trezea dimineaţa în zori transpirat, alb la faţă, de îi aduseseră părinţii până şi doctorul, de teamă să nu aibă cumva vreo boală nimicitoare. Avea o boală, a iubirii, care îi sfârteca sufletul în fiece secundă care trecea departe de Mioara. Nu avea însă pe nimeni căruia să-i împărtăşească emoţiile sale. Părinţii, cu atât mai mult, nu l-ar fi putut înţelege şi l-ar fi blamat pentru intenţia de a păcătui, fie şi numai cu gândul, împotriva Domnului, păstorul celor pământeşti. Dar astăzi Fănel avea alte gânduri: voia să-i mărturisească Mioarei iubirea lui ascunsă, şi să fugă cu ea în lume, undeva, unde să nu-l mai poată ajunge niciodată muştruluiala şi vorbele de ocară ale mamei. Şi dacă Dumnezeu îl va pedepsi poate pentru îndrăzneala lui, o să suporte povara mai degrabă decât viaţa fără femeia care îi făcea sângele să pulseze în vene. Ascunse repede lumânările în scorbura unui prun şi, când o văzu că vine pe cărarea dinspre şcoală, îi aţinti calea. "Seara bună, Fănele. Ce faci aici, nu eşti la liturghia de seară?", zâmbi ea, uitându-se la ceas. Fără vreun alt răspuns, Fănel se năpusti asupra ei, o lipi cu spatele de gard, şi îşi împreună, stângaci, buzele de buzele ei, aproape muşcându-le. Îşi puse mâinile mari şi butucănoase peste sânii firavi, care se zbăteau în strânsoarea bluzei, şi îi apăsă atât de puternic încât, pentru o clipă, Mioara crezu că se sufocă. "Fănele, dă-mi drumul, că o să spun la toată lumea în sat ce pervers eşti. Sunt fată mare, nu curvă, ca altele...". Brusc, mintea lui Fănel se înceţoşă şi chipul Mioarei începu să se deformeze, luând locul chipului mamei sale, schimonosită de vorbe care îi aduceau în auz păcatul suprem al preacurviei: "Fănele, nu-i da drumul, că o să spună la toată lumea în sat ce pervers eşti. Nu e fată mare, e curvă, ca toate celelalte...". Mâinile se strânseră în jurul gâtului Mioarei şi, deşi fata nu mai răsufla, Fănel o lovi cu capul de stâlpul gardului, până când sângele păcătos ţâşni, împroşcându-i faţa. Îi dădu drumul în buruienele înalte, merse grăbit la scorbura prunului să-şi ia lumânările şi o porni spre biserică. Liturghia începuse de jumătate de oră. Era sărbătoarea de Sfânta Maria. 

spiritus paganus

Alo, primăria Scofâlcele? Săru’ mânuşiţele, do’nşoară. Sunt Ion a lu’ Prăpăditu’, dîn capu’ satului, dă ţâne pă Marioara lu’ Pamfile, care a lucrat ca cantaragistă la moară pă vremea comuniştilor. Uite, do’nşoară care e treaba, io fusăi la primărie acu’ fro două luni să fac o cerere să-mi dea înapoi alea trei pogoane dă pământ dîn spatele căşii pă care le moştenii io prin testament dă la soacră-mea, fie-i ţărâna uşoară, că ieri să împlinii un an dă când o băgarăm în groapă. Îi făcurăm parastas mare, că toată lumea o cunoştea aci la noi în comună. Şi cum spusei, semnai o cerere, da’ domn primar mă tot amână că mâine să rezolvă, că mâine şi tot aşa, ş-acu’ să face luna şi nu ştiu ce să fac. Mă tot cert peste gard cu Vasile, tractoristu’, că cică pământu’ e a lui, că ta-su a trăit acu’ fro treij’d’ani cu soacră-mea în concubinaj şi că el are acte doveditoare. Că soacră-mea ar fi fost nebună când făcu testamentu’ şi că io cu nevastă-mea n-avem niciun drept. Io nu ştiu ce acte are Vasile, că zice că o să mă ducă prin tribunale şi să nu mai fac scandal, că îşi luă el dă la Bucureşti nu'ş ce avocat care să îi rezolve cazu' şi că mă sărăceşte cu procesele. Domn primar, când vorbi io cu el, zîsă că pământu' e al meu, adică a lu' nevastă-mea, că ea e moştenitoarea dă drept, da' să mă înţăleg io cu Vasile să îi dau şi lui freo zece arii, ca să fim amândoi împăcaţi. Do'nşoară, io nu îi dau nimic şi până la urmă îi bag cuţâtu' la beregată, că dă când dădu soacră-mea ortu' popii numa aşa stau cu el în certuri. Îmi fac păcate, Doamne fereşte, da' îl ştie tot satu' că să ceartă cu toată lumea. Şi Zamfir, ăla dă face cazane dă ţuică, a zis că a avut un conflict cu el, că trebuia să-i dea freo trei milioane dă astă vară, dă când l-a chemat la sămănat acolo în deal, unde mai are pământ, luat pă arendă dă la stat. Io nu ştiu cine are dreptate şi nu vreau să mă bag între ei, da' Zamfir ăsta ţâne p-o verişoară după mamă d-a lu' nevastă-mea, şi l-am văzut băiat dă treabă. Nu îl cred io să mintă, că n-are dă ce. Acuma să cam căieşte că s-a încurcat cu tractoristu', şi îi e frică că n-o să mai primească banii, că Vasile ăsta e şmecher, l-a luat cu zâua, nu i-a făcut vreo hârtie, ceva. Ştia el cum să învârte treaba. Şi d-aia spui, nu vreau nici io să mă încurc cu el. Vrusăi doar să văd dacă domn primar să ţinu dă cuvânt şi îmi aprobă cererea, că aşa am şi io un act prin care să dovedesc la tribunal că pământu' e dă la soacră-mea. E în concediu fără plată domn primar? Păi când s-o întoarce, să-i spui mătăluţă că l-a căutat Ion a lu' Prăpăditu', dân capu' satului. Mă ştie, că fusăi io pă la 'mnealui acu' câteva zile dă îi reparai gardu' în care a intrat tauru' lu' Veta, poştăriţa, când a văzut cireada aia dă vaci pă uliţă. Sau mai bine o să mă duc io personal la el acasă, că trebuie să îi duc şi o cloţă pă care a luat-o nevastă-mea dă la primăreasă astă primăvară să scoată nişte pui. Ale noastre nu cădeau pă cuibar şi Leana lu' Gheorghe Chioru' a zis că primăreasa are cloţe bune, că a mai luat şi ea dă freo două ori. Mă iertaţi, do'nşoară, că vă ţânui cam mult la telefon şi poate aveţi şi alte probleme dă rezolvat, şi iote cât să facu ceasu' şi acu' vine muieri-mea dă la târg şi io nu dădui dă mâncare la orătăniile dân ogradă. Săru' mânuşiţele, do'nşoară!

ţiganiada (partea întâi)

Argentino, adă fă ciocanu' încoa' că tre' să bat neşte cuie acilea la fereastra asta, că să uită lumea la noi în dormitoru' nostru când facem noi doi dragoste. Nu vezi că ne-o luat vântu' obloanele şi mai un pic şi cade şi coperişu' pă noi? Uite, la camera puradeilor am pus io ceva în geam, că le intra frigu', sărăcuţii dă ei. Da' ce dracu' tre' să ştii tu dă unde am luat io scândura asta? Ia, am furat-o dă la unu' dân curte, că ăla şi aşa n-o folosea la nimica. O să mai iau şi altele, are dăstule, că mai am şi la sufragerie dă astupat gaura, că iaca, stă să plouă şi ne intră apa în casă dăsară când vine Americanu' cu nevastă-sa Ilodia, la partida dă barbut. Du-te repede să şparleşti ceva dân grădina lu' vecinu' dân spatele căşii, să faci fro oală acolo dă verdeţuri. Şi vezi că sub pat sunt ghiulurile ălea false dă acu' o săptămână, dă la nunta lu' Izaura. Trimete-l pă Parpanghel cu ele p-acilea pă stradă să şmecherască frun rumân d'ăsta prost, să luăm ceva bani pă ele, că n-avem să punem la barbut, că ştii că ăştia a lu' Americanu' sunt înstăriţi, că toată vara au fost la "muncă" în Italia, şi nu vreau să ne facem dă batjocură. Hai, fă, vii odată, fi-ţ'ar mă-ta dracu', că mă prinde noaptea aci! Mişcă-ţi fustele încoa', şi lasă, că dacă vrei să-ţi pui poalele în cap, mai ai răbdare până când ne culcăm, ş-o să vezi atuncilea cum o să stăm noi la căldurică, fără să ne mai pese de nimic. Că uite, îţi fac casă nouă, cum nici la mă-ta n-ai avut tu când erai fată mare. Hai să termin cu geamurile ăstea şi să mă duc să mă fercheşuiesc cu hainele ălea de la Dolge Cabana, dă le-am "luat" anu' trecut dân Franţia, că uite, văd io aşa în zare cum să apropie Merţanu lu' sor'ta, Ilodia. Sau mai bine dă-le dracu' dă geamuri, că dacă am stat cu ele aşa toată iarna, mai putem să stăm şi vara asta. Dă drumu' la manele, să-l primim cum să cuvine pă American!

antologii băsesciene

Ai auzit, vecină - că pensia ne-o taie,

Şi roşiile-n piaţă iar s-au scumpit. Îţi spui!

Cu dinadinsul vor de vii să ne jupoaie,

Că cică bani la stat n-ar mai avea destui.

Or să ne dea la iarnă cu raţia, căldură,

De-o trebui pe tine încă un pled să-ţi pui.

N-om mai avea, să vezi, nici ce băga în gură,

Că vorba dumitale, de unde, dacă nu-i?

Şi ratele la bancă din ce să mi le-achit?

C-abia medicamente de cumpăr vreo duzină,

Când văd cât m-au costat, cu noduri le înghit,

Bolnavă mi-s de şale, de reumatism, de splină.

La doctori merg o dată pe lună, la consult,

Şi bani, cruce îmi fac, cu sacul dai, vecină, 

Şi-aştepţi şi-o oră-ntreagă, ba uneori mai mult,

Te uită sfinţii-acolo, să-ţi dea o aspirină.

Curentul, nu-ţi mai spun, e dublu kilowattul,

De-o să ajungem toţi să stăm pe lumânare.

Nici să mai mori nu poţi, te-apucă tremuratul,

Casa cu tot ţi-o vinzi, să-ţi faci înmormântare.

arta decorării exterioare

Mi-a atras astăzi atenţia inscripţia din imagine, postată strategic, pentru a fi vizibilă şi pentru pietoni şi, de asmenea, pentru conducătorii auto. Mi l-am imaginat pe autor, în delirul creaţiei, cum a reuşit el să aducă la un unghi vreo 20 de grade semnul roşu de circulaţie, pentru a-l putea colora mai apoi cu spray negru. Singurul cuvânt care i-a putut trece prin minte este cel alăturat. Nu ştiu la cine sau la ce s-o fi gândit în momentul când îşi exersa îndemânarea de Picasso pe proprietatea statului, dar cu siguranţă că, de vreme ce n-a putut născoci un cuvânt mai bun, creierul îi rămăsese blocat la o imagine în care era în exerciţiul funcţiunii. Mă întreb dacă dădea sau lua... meditaţii pe această temă. Ori era poate doar revoltat că semnul cu pricina era pe direcţia lui de mers. Oricare ar fi fost cauza, se pare că în codul rutier a mai luat naştere un nou semn de circulaţie. Ar trebui introdus şi la examenul auto, pentru că îl cam aud rostit pe mai toată şoseaua. Aviz şoferilor!

marea demascare

Din ciclul "ipocrizia şi infatuarea umană la rang de cinste", mi-am zis să adaug azi câteva din misterele condiţiei de om cu toane. Aşadar, mă enervează, detest şi urăsc:

- motocicliştii care fac raliuri pe şosele, ca să pot să urmăresc în continuare la ştirile de la ora 5 încă unul care şi-a rupt gâtul într-o groapă;

- şoferii cu maşini de-o tonă (dar de fiţe, evident) cărora nici prin cap nu le-ar trece că strada mai este marcată din când în când şi cu zebre (nu animale, ci treceri pentru pietoni, mai pe înţelesul lor, adică să treacă pietonii dintr-o parte în alta a străzii);

- gloata de ţigani burtoşi, ieşită afară (cu căţel şi purcel şi nelipsiţii puradei traşi la indigo după părinţi) în fiecare seară când mă întorc de la lucru, care ocupă tot trotuarul (de sunt nevoit să merg pe carosabil), cu voce zgomotoasă (de parcă ar interesa pe cineva dialectul lor pestriţ), care scuipă cojile de seminţe pe jos ca la uşa cortului (cu toate că în spatele lor se întinde o viloacă pe trei nivele);

- proprietara care mă sună mereu cu trei zile înainte, să-i duc chiria, deşi în fiecare lună îi amintesc că salariul meu se primeşte doar în data de 5;

- persoanele care îmi sună neanunţate la uşă, eu fiind genul care nici măcar nu se deranjează să se uite pe vizor cine este, darmite să mai şi deschidă;

- "prietenii" care în vocabularul limbii române la cuvântul "prietenie" au adăugat sinonimul "interes";

- obsesia pentru modă dusă la paranoia, adică dacă nu ai măcar şireturile de la pantofi de firmă, atunci nu eşti "bazat";

- manelele care ies din orice: gură, telefon mobil, radio-casetofonul din mijloacele de transport în comun, balconul de la etajul zece etc;

- nunţile, botezurile şi mai nou şi înmormântările, unde trebuie neapărat să fii însoţit de jumătatea luată cu acte, pentru că şi Cutărescu a venit cu nevasta şi Cutărică cu prietena/iubita, altfel toţi se uită la tine de parcă ai fi un extraterestru;

- vânzătoarele comuniste, cu mutre acre, întâlnite în toate raioanele vieţii urbane: agenţia CFR, şaormeria din colţ, plasatoarea de la cinema, casieriţa de la bancă, ş.a.m.d;

- bărbaţii cu şosete albe la costum, cu şosete negre la pantofi sport albi, cu şosete trei-sfert la pantofi sport şi pantaloni trei-sfert, cu şosete la şlapi de cauciuc, fără şosete la pantofi sport din piele (mmm, ce senzaţie la descălţare), cu pantofi de costum la blugi;

- personajele care se nimeresc chiar în faţa mea şă-şi cureţe căile nazale, punându-şi degetul pe o nară şi trântindu-şi impurităţile de asfalt pe cealaltă nară;

- telenovelele găunoase, fără acţiune ori subiect, în timpul difuzării cărora ai putea mai bine să tragi un pui de somn;

(va urma... lista e lungă)

cine n-are Biblie, să-şi ia

Îmi fac semnul crucii şi mă aşez smerit pe o bancă mai în spate, pentru că predicatorul deja îşi începuse slujba şi nu voiam să-i deranjez pe ceilalţi. Îmi împreunez mâinile pe piept şi îmi plec capul, cufundat în atmosfera de duhovnicie sufletească. Sunt numai urechi (ochii îmi sunt fixaţi pe botul pantofilor, cărora am uitat să le dau luciul cu cremă în dimineaţa aceasta) la cuvântul celui ce ne călăuzeşte paşii în necunoscut. "Psst!", aud din spatele meu o voce, "nu ai o Biblie în plus?". Mă întorc şi îi zâmbesc stânjenit omuleţului cu chelie care mi-a deranjat starea de reverie divină. Ridic din umeri, semn că nu mi-am adus biblioteca întreagă cu mine. De altfel, nici eu nu am o Biblie în posesie, aşa că îmi lungesc gâtul la cucoana din faţa mea. Rămân surprins să constat că aceasta răsfoia o revistă de reţete culinare, în locul Bibliei. Era atât de concentrată să noteze şi să încercuiască pe ea ceea ce i se părea de maximă importanţă, încât nici glasul pasional al predicatorului nu o făcea să părăsească lectura gastronomică. Omuleţul cu chelie nu renunţă şi mă bate pe umăr, amical, susurându-mi pe la ureche: "Nu poţi să faci rost de vreo Biblie de la cineva? Mi-am uitat-o acasă." Mă uit în stânga, mă uit în dreapta, dar nu văd la nimeni obiectul cu pricina. "Nu are nimeni", îi şoptesc. "Mai bine ascultă", mai adaug. Tresar când aud lângă mine un sforăit prelung. Mă prefac că nu bag de seamă, dar chiar în acel moment vecinul meu de bancă se trezeşte şi rosteşte un "Amin!" gutural (deşi nu era cazul), de întreg auditoriul se întoarce cu sprâncenele încruntate spre mine, ca şi când eu aş fi fost autorul întreruperii liniştii sfinte. "S-a terminat?", mă întreabă bătrânelul cu probleme nazale, precipitându-se să se ridice. Îl opresc şi i-l arăt pe predicator la pupitru, făcându-l să înţeleagă că slujba e încă în desfăşurare. Vecinul meu, cu lornionul căzut pe nas şi perciuni stufoşi, mă măsoară mirat din cap până în picioare, probabil gândindu-se că la începutul somnului său, pe scaunul din dreapta nu se afla nimeni. Mă părăseşte şi îşi sprijină apoi bărbia în palmă, şi după numai câteva minute e din nou în împărăţia lui... Ene. Predicatorul ne îndeamnă să deschidem Biblia la nu ştiu ce pagină, la nu ştiu ce verset din nu ştiu care Evanghelie. Mă foiesc. Cum dracu' (Doamne iartă-mă, că sunt în biserică) am uitat să-mi iau Biblia la mine? Îmi pun picior peste picior, să-mi găsesc o poziţie cât mai bună, îmi las mâinile în poală şi gândurile să-mi zboare aiurea, la cuvântul Domnului. Nu durează decât câteva secunde, pentru că omuleţul cu chelie care-mi suflă în ceafă mă interpelează iarăşi: "Vezi că duduiţa aia de pe rândul al doilea are Biblia pe scaun, n-o foloseşte. Cere-i-o!" I-aş cere-o, dar e cam la trei scaune depărtare de mine. Ne ridicăm în picioare pentru ruga finală. Predicatorul rosteşte fraze scurte, iar noi îl urmăm îndeaproape. Îl mişc pe vecinul meu de bancă, să-l atenţionez, dar nu primesc drept mulţumire decât o mormăială indescifrabilă. În sfârşit, cineva se îndură să mă lase să privesc în Biblia sa. E cucoana din faţă (cea cu reţetele) care îmi pune cartea sfântă de dinainte, să mă pot delecta cu versetele biblice. În schimb, îmi face ochi dulci şi îşi trece vulgar limba umedă peste buze, ca să-mi intre mai bine în cap sintagma "iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi". Îi fac semn că mi-e bine aşa şi mă uit discret la ceas. Habar n-am cât va mai dura slujba, dar predicatorul nu pare că ar vrea să încheie prea curând. Mă proţăpesc cu mâinile amândouă de spătarul scaunului de dinainte (nu-mi place să stau prea mult în picioare), închid ochii să nu mai văd nimic în jur şi mă cufund în pacea interioară. Îi deschid instantaneu, când omuleţul din spate mă înghioldeşte în coaste: "Treceţi în locul meu, dacă nu urmăriţi pe Biblie. Mă uit eu la domnişoara." Îi fac pe plac şi mă aşez pe scaunul lui. Un imbold însă mă îndeamnă să plec definitiv. O iau tiptil şi o zbughesc pe uşă, chiar când predicatorul spunea ultimul "Amin!".

portarul face legea

Nu, chiar dacă suntem în plin campionat mondial de fotbal, nu vorbesc despre cel care apără mingile să nu intre în poartă, ci despre portarul (uşierul) care închide/deschide/apără porţile/uşile instituţiilor publice, în speţă ale unei facultăţi de aici, din oraş. Nu era în mintea mea să scriu despre el, dar numai faptul că l-am "cunoscut" m-a făcut să-i acord câteva rânduri pe blog. Nu, nu e cel din imagine, deşi aşa îmi imaginez eu că trebuie să arate un portar. Mă grăbesc să ajung la secretariatul facultăţii să depun o lucrare de licenţă pentru o colegă plecată din oraş în interes de lucru (sau nu). Trec pe lângă un omuleţ tuciuriu care îşi trage liniştit, în rotocoale mari, ţigara de dimineaţă, în compania unei dudui la fel de tuciurii, care mai adaugă gramaticii limbii române câteva cuvinte din vocabularul ei colorat, pe motiv că şi-ar fi pierdut actul ce îi dovedeşte existenţa pe Pământ: "Să-mi bag picioarele, că nu-mi mai găsesc buletinul. Fu... m-aş, cred că e la bărbate-miu!". Când mă vede că mă îndrept spre secretariat, omuleţul respectiv mă opreşte brusc, cu o replică ce i-a intrat pesemne în uz, de când o tot foloseşte: "Secretariatul se deschide la 12!". Mă uit la ceas. Nu e nici măcar 11. Trebuie să aştept, pentru că problema e serioasă, lucrarea de licenţă trebuie predată astăzi. Mă întorc şi îl privesc mai bine pe cel care mi-a oprit avântul. Poartă un maiou (sau tricou fără mâneci, sau cum i-o zice) negru, cu inscripţiile unei firme fantomă, pantaloni trei-sfert albaştri, cu dungi galbene şi nişte şlapi de cauciuc uzaţi, negri cu talpă roşie. De talpa şlapilor vorbesc, pentru că tălpile portarului sunt tot negre, cu unghii neîngrijite, semn că în cartierul unde locuieşte sunt lucrări de verificare a conductelor pentru apa potabilă. La gât are un lănţoc de aur (din vânzarea căruia eu aş trăi liniştit vreo două luni de zile), iar în mână telefonul, pe care îl butonează aiurea, doar pentru ca cei dimprejur să-i asculte tonurile de apel pe ritmuri de manele. Intră din nou în instituţie, după ce-şi termină ţigara, şi se pune la taifas cu femeia de serviciu, căreia îi spune că are el cheia de la nu ştiu ce debara, unde trebuie să depoziteze nişte saci de rafie. Mă uit pe inscripţia de la intrare, pentru că la un moment dat aveam impresia că poate nu sunt într-o universitate, ci într-o fabrică de ambalaje. Nu, scrie "alb pe gri". E universitate. Portarul se întoarce în faţa clădirii, pentru că a observat un bătrânel care dădea târcoale pe la panouri. Căuta şi el tot secretariatul. "De la 12 se deschide, aveţi timp toată ziua să veniţi, e până deseară la 7 deschis. Da, şi sâmbăta e program, dar nu ştiu dacă o să vină doamna secretară." În sfârşit, mult aşteptata oră 12. Portarul-cocalar vine să mă invite la secretariat. Îşi scoate tacticos cheile din buzunar şi deschide uşa, apoi mă invită pe un culoar şi mă pune să aştept câteva minute. Intră pe o uşă laterală în secretariat, ca să-mi deschidă de pe dinăuntru (domnişoarele secretare erau deja acolo; oare să fi fost ele atât de conştiincioase şi să fi dormit noaptea în camera "misterelor"? ori or fi intrat pe fereastră, ori pe din dos, ori s-au teleportat, ori erau invizibile...). În fine, portarul le încuiase (deşi după discuţia cu ele, erau "încuiate" de tot) şi la venirea mea le-a eliberat. După ce sunt introdus în biroul lor, portarul se instalează confortabil la un calculator, să mai dea şi el o raită probabil pe site-urile matrimoniale. Doar şi-a făcut treaba pe ziua de azi: dincolo de o uşă închisă, nu ştii niciodată ce te aşteaptă. Pe mine (sau nu) mă aştepta o veste proastă: lucrarea de licenţă a colegei mele nu a fost acceptată.

stupid blondies - interview

Bună, noi suntem trupa „Stupid Blondies”, cu un „s” la sfârşit, ca să se ştie că suntem două. Eu sunt Sabrina, iar ea e cealaltă colegă a mea, Sandrina, şi de curând ne-am întors din America, unde am avut un succes fulminator. Ni s-au oferit câteva contracte de maximă importanţă şi chiar vom avea un concert în deschiderea turneului lui Enrique Iglesias jr., adică fiul marelui tenor, Julio Iglesias. Ne-am gândit chiar şi la o colaborare cu el, dar trebuie să ne perfecţionăm spaniola, deoarece noi în Statele Unite nu am vorbit decât americana. Impresarul nostru ne-a zis că Enrique a fost încântat de această colaborare şi că ar dori să realizăm şi un video-clip împreună, şi că locaţia filmărilor va fi undeva prin Africa. Abia aştept să mergem acolo, eu ador deşertul şi animalele sălbatice. Poate reuşesc cumva să-mi iau şi o blană de tigru, deşi am înţeles că sunt foarte scumpe, pentru că acum toată lumea militează împotriva drepturilor animalelor. Sandrina preferă mai degrabă hainele ecologice, şi dacă astfel poate ajuta natura să nu moară, atunci cu siguranţă va fi dispusă să poarte acest gen de îmbrăcăminte. Ni s-a propus de asemenea să apărem şi într-un film la Hollywood, alături de nume consacrate din industria cinematografică. Deocamdată nu ştim distribuţia, pentru că încă se mai lucrează la casting, în vederea alegerii protagonistului principal, în rolul eroului care ne salvează pe noi două din situaţii primejdioase. Se pare că trebuie să fie un standard de mărime, pentru că cei care nu o au mare şi groasă – constituţia musculară, evident – nu sunt acceptaţi să susţină vreo probă de măiestrie. În România ne-am întors pentru a ne promova noul nostru single "Just dance", pe care îl puteţi urmări şi pe posturile naţionale şi internaţionale de televiziune prin cablu. E doar o coincidenţă de nume, şi credem că Lady Gaga e cea care ne-a furat titlul, pentru că noi aveam în proiect această melodie de mai demult, dar abia anul acesta s-a concretizat. În America este foarte mare concurenţa şi vedetele sunt invidioase când cineva venit din altă ţară are un succes mai mare decât ei. Ne face plăcere să ştim că melodia noastră poate ajunge şi în topurile din România, aşa cum s-a întâmplat în Statele Unite. Despre viaţa nostră particulară nu vorbim prea multe, însă putem să vă spunem că Sandrina e pe cale să se căsătorească anul acesta cu un binecunoscut regizor de film din America. El e de fapt cel care ne-a descoperit, pe vremea când noi lucram acolo, în scurt-metraje de publicitate. Nu vrem să acaparăm piaţa din România, deşi suntem foarte cerute la evenimente private, unde toată lumea ne pune la încercare corzile vocale. Noi nu facem playback niciodată, ne folosim întotdeauna de gură. Clienţii noştri se simt mult mai bine când pot să ne asculte vocile care au încântat tot continentul american. E doar o problemă de timp până când vom pătrunde şi în Europa. Da, ne-am făcut şi câteva operaţii estetice, pentru că e foarte greu să rezişti când nu ai un fizic corespunzător. Eu mi-am făcut doar un implant de buze, în rest totul este natural. Sandrina şi-a mărit un pic sânii, nu pentru că ar fi fost complexată, ci pentru că aşa i s-a cerut într-un film, altfel rolul i-ar fi fost suflat de o vedetă consacrată, de acolo de la ei. Ştiu că presa a scris deja multe răutăţi despre noi, însă nu vrem să iscăm niciun scandal. Nu, nu e adevărat că aş fi avut o aventură cu Irinel Columbeanu, pentru că nu este genul meu de bărbat. Filmările de pe gaura cheii? Nu, sunt trucate şi se poate demonstra. Sunt postate deja pe youtube? Paparazzi sunt doar invidioşi pe succesul nostru şi ar publica orice pentru a ne păta imaginea. De la ce televiziune aţi spus că sunteţi? MTV? Nu, îmi pare rău, dar nu am auzit până acum de ea.

atlas de mitocănie urbană

 

hainele e viaţa mea! (1)

1. Trandafir de la Moldova: se ia una bucată material, de preferat roşu/roz şi se taie în alte două bucăţi; dintr-una se face un ghemotoc mare, ca un pampon de majorete, cu care se acoperă partea capilară (se poate folosi în acest scop în toate condiţiile meteo, drept umbrelă de ploaie sau, de ce nu, împotriva insolaţiei), iar cealaltă parte (dacă mai ajunge) se transformă într-o rochiţă cât mai scurtă, pentru a atrage privirile curioşilor (nu că n-ar atrage privirea claia din cap); se accesorizează cu o poşetă minusculă în care să intre rujul în aceeaşi culoare; avertisment - nu staţi prea mult afară cu acest coif, altfel riscaţi ca porumbeii, sau alte zburătoare, să-şi facă cuib în el; de asemenea, nu mergeţi la piaţă cu el, dacă nu vreţi, în loc de trandafir, să fiţi confundată cu o sfeclă roşie.

2. Sexy şi (g)rea: din ciclul "am cu ce, da' mai bine lasă" prezentăm o (între)ţinută de primăvară, adaptată după draperia bunicii, cu fluturaşi, floricele şi alte "cele", strânsă bine peste talie (ha, ha!) cu o curea din piele de mamut, (sau alte vietăţi, după posibilităţi) şi fără bretele,  evident, că oricum n-ar avea nevoie; se poartă la toate ocaziile (unde e rost de haleală), dar mai ales pe podium (ăla unde e şi o bară în mijloc) şi necesită la gât un colier din smaralde, rubine, perle, etc (false); nu se poate folosi fără un tatuaj adecvat, în formă de ancoră, care pe mine, personal, mă duce cu gândul la... o balenă.

3. Use a condom: dacă tot e vorba de reciclare, următoarea ţinută, creată special după mai multe partide de sex, îmbină cât se poate de bine culorile, aromele şi mărimile; asiguraţi-vă să nu folosiţi prezervative cu termenul de valabilitate expirat, pentru a nu se produce accidente şi că înainte de purtare aţi curăţat cu grijă interiorul; în cazul în care doriţi să faceţi bungee-jumping, mai întâi umflaţi balonaşele, ca să puteţi avea starea necesară de... "paraşută"; nu se accesorizează decât cu... bărbaţi care apelează întotdeauna la genul acesta de... protecţie.

4. The Grudge, peruca ambulantă: pentru ţinuta de seară (adică spre miezul nopţii) vă recomandăm aceste trei peruci negre horror, proaspăt scoase din vană, cu menţiunea că trebuie periate înainte de folosire; se pot purta pe cap, pe umeri, pe sâni, pe mâini şi chiar în gură, pentru că sunt detaşabile; rezistă la folosiri îndelungate şi se pot împrumuta şi prietenelor; avertisment - a nu se lăsa la îndemâna celor slabi de inimă, deoarece cauzează coşmaruri intense; există şi varianta blondă, însă nu are acelaşi efect; 

5. Mrs. Smith, variantă piţi: nu trebuie să fii neapărat Angelina Jolie ca să poţi pune un pistol la tâmplă, ci şi o piţipoancă de pe meleaguri româneşti; e însă absolut necesar să porţi haine de firmă - căciulă roz, marca Pu(...)a, poşetuţă argintie, cu inimioară, tot roz, marca Dolce-Cabana, un ceas argintiu, să se asorteze cu poşeta, marca Harmani, jachetă mov (în cazul în care nu se găseşte roz), marca Di(h)or; lănţocul şi ochelarii pot fi no-name; şi machiajul e foarte important şi, dacă buzele nu sunt implantate suficient cu colagen, atunci se aplică din abundenţă un strat gros de ruj, pentru a fi şi mai veridică imaginea de "piţipoancă". 

 6. Scu-fiţă cu bentiţă: piesa de rezistenţă a acestei colecţii este costumul de plajă (în casă) din două piese, cu slipul în culoarea neagră şi sutienul roz; sutienul este de fapt un fel de body care să acopere (sau să descopere) formele senzuale; şosetele albastre sunt facultative şi se poate renunţa la ele dacă degajă mirosuri neplăcute; ţinuta se poate accesoriza foarte uşor, în cazul de faţă cu o codiţă şi nişte urechiuşe de iepuraş Playboy; există pe toate mărimile, chiar şi XX...XXL.

Voi reveni în curând şi cu colecţia pentru bărbaţi. Ţineţi aproape!

(no) country for old men

(scenă rurală cu personaje bucolice)

- 'Neaţa bună, tanti Lino, no unde meri aşa grăbită?- 'Neaţa bună, bade Grigore, ai fo' la târg? Se vând purcei, că tre' să vând şi io unu', îl am dă prăsilă. - Ei, îl ştiu io p'al matale, d-acasă, da' s-aude vorba prin sat că îl cam ţii cu lanţu' de gât. Şi pe la cârciumă se plânge el, când vine să mai bem o palincă. - Bată-l vina, că de când vreau să scap de el. Da' nu vrea să-l ia nimeni, că cică are urechile blege. - Păi poate ar trebui să fii şi dumitale mai blândă cu el, că până la urmă, cât să mai îndure aşa, săracul... - Nu, nene Grigore, îi fac toate poftele. I-aduc iarbă de la ţarină, îi dau boabe, d'alea d'astă vară, am fo' şi la doftor, să văd dacă are vro problemă. N-are nica, e numa' bun. - Să n-aibă ceva de la plămâni, că l-am văzut io că tuşeşte cam tare. O fi de la tutun, că fumează mult. Io i-am zis că nu-i face bine. - Trebuia să-l dau io prin primăvară la împerechiat, că uite, acuma, ce buni erau nişte purcei. Da' Saveta lu' Toderică a zis că ea nu dă scroafa ei pentru nimic în lume, că e de rasă, şi că a auzit ea la televizor că poa' să ia mulţi bani, dac-o vinde. Euro, din ăia. - Nu e-adevărat, a lu' Toderică n-a avut cu plămânii. A fost cu fierea, a dat o groază de bani acolo, la Bucureşti. - Asta aşa e, că la Bucureşti s-ar vinde mai bine, decât aci, la noi, în târg. Da' cu ce să-l car io până acolo? Că e gras şi să-l duc în spate cu sacu' nu mai pot, că sunt bătrână. - Acuma, matale ştii ce vrei să faci, da' io zic să nu-l laşi aşa, că se agravează. N-ai auzit că şi Pamfile s-a dus? Tot de la plămâni, fie-i ţărâna uşoară. - Eh, îl mai las oleacă, doar n-o fi foc. Pân' la Crăciun n-o crăpa el. Îl dau atunci mai scump.

...

- Da' băbuţa dumitale ce mai face? Nu s-a mai întors? - O rămas borţoasă, pramatia, că în fiecare noapte iese din casă. Tot pe la vecini o găsesc. E în călduri, face ca toţi dracii dacă nu-i deschid uşa. - Păi tre' să mai plece şi ea, că i s-o fi urât acilea. E bine că are cine s-o primească, că de-aia ai copii, la bătrâneţe. E tot la ei, acolo, la oraş? -  Nu-mi trebuie alţii acuma, că şi pe ăia de i-am avut anu' trecut, ori i-am dat prin sat, ori i-am înecat la gârlă. - O să vezi mai târziu, bade Grigore, că o să le duci lipsa. Sunt mari, au şi ei familiile lor. - Or fi buni, nu zic nu, şi parcă mi-e şi milă de ei, da' acu' ce-o să fac, crescătorie? - Cred că te bucuri când îi vezi cum vin toţi, de sărbători... - Mie să nu-mi vină toate jigodiile pe bătătură, că io le dau cu cazmaua în cap. Fac păcate, Doamne fereşte, da' fiecare să şi le ţină acolo, în curte la ei.

...

- Apoi, m-oi duce şi io, bade Grigore, că e doftoru' la noi. Bărbate-miu e cu plămânii, tuşeşte din toţi rărunchii. De la tutun... - Ziua bună, tanti Lino. Mă duc să iau pisica de la vecinu' Săndel, că iar a sărit gardu' la mârtanu' lui. De, e iar în călduri. 

erotic moto-line

Deschid plictisit uşa frigiderului. O conservă pe jumătate uscată tronează pe raftul de sus. Mai jos, o bere şi nişte resturi de pizza, de acum o săptămână, de la ziua Mirunei, o colegă de serviciu. Înşfac berea şi mă trântesc pe canapea. Căldura e insuportabilă şi ventilatorul nu-i face deloc faţă. Închid ochii şi rămân aşa, neclintit, în visare. Mă trezesc. Cineva bate insistent în uşă. Deschid. E vecina de sub mine, tanti Lenuţa, care vine să-mi spună, pentru a treia oară luna aceasta, că Leo, câinele meu, îşi face nevoile pe preşul ei de la intrare. Vrea să depună o reclamaţie la administratorul blocului, dacă nu iau măsuri urgente. Îmi cer scuze încă o dată şi îi spun că nu o să se mai repete. Aşa i-am spus şi acum câteva zile, dar ce vină am eu dacă Leo are vezica slabă? O aud cum mormăie, în timp ce coboară scările. Mă gândesc să-l muştruluiesc un pic pe Leo, dar când îl văd cum stă tolănit pe covorul din bucătărie, cu labele în sus, respirând greu de la căldură, renunţ şi mă arunc din nou pe pat. Pornesc televizorul. Butonez canalele la întâmplare, fără să caut ceva anume. Peste tot ştiri mondene sau politice, cu iz de bârfă. Telefonul începe să bâzâie. Mă ridic să-l caut, pentru că ţin minte că l-am aruncat aseară, undeva, prin cameră, nervos că şeful mă chemase şi în week-end la lucru. Nu cunosc numărul, semn că nu am persoana respectivă în agendă. „Ce faci, frumosule?”, mă întâmpină o voce lascivă de la celălalt capăt al firului. Rămân buimăcit, câteva secunde, şi nu am timp să răspund. „Vocea” continuă pe acelaşi ton languros de mai devreme. „Am numărul tău de la o prietenă comună, mi-a spus că pot apela oricând la serviciile tale. Îmi pare rău că te iau direct, însă, dacă vrei, ne putem întâlni să discutăm mai pe larg. Despre bani, despre cât o să dureze, dacă mai faci şi altceva în afară de manevrele obişnuite, ori dacă trebuie să mai vin eu cu ceva de-acasă. Eu sunt foarte flexibilă... ca să spun aşa. Pot oricând să trec pe la tine, măcar s-o văd, să văd că are dotările necesare. Aş fi vrut să ştiu doar dacă mi-o poţi da cât mai curând, pentru că îi duc lipsa, am nevoie de ea. N-am mai călărit-o de mult, aproape c-am şi uitat ce plăcere poţi avea când o forţezi să-şi mărească ritmul. Vreau s-o simt din nou între picioare, să mă aplec pe ea şi s-o întărât, ca o puştoaică nebună de liceu care încearcă pentru prima dată în viaţa ei această senzaţie. Am înţeles că eşti priceput şi că nu o să am probleme mai apoi. Nu de alta, dar mie îmi place s-o am la dispoziţie toată ziua. N-aş vrea să stau în fiecare zi în alta, pentru că e inconfortabil, dar dacă trebuie, asta e, n-am ce să fac, o să mă adaptez. Sper că nu şi-au băgat prea mulţi nasul în ea, s-o zgârie, s-o îndoaie, sau mai ştiu eu ce. Când mi-o dai, vreau să fie în stare bună de funcţionare. Nu-mi pasă dacă o mai lubrifiezi tu cu ceva – că mă gândesc că ar avea nevoie după atâtea întrebuinţări – important este să-şi facă treaba până la capăt. A, şi încă ceva: ultima dată când am fost s-o iau – undeva pe la perifieria oraşului, unde merg toate, nu mai ştiu exact unde – mi s-a spus că au bagat nişte rulmenţi speciali în ea, să meargă mai bine. Mi-au cerut bani în plus, dar la cum arăta, serios, ar fi trebuit să-mi dea ei bani mie. Şi nici nu m-a ţinut mult, de accea am apelat la tine, pentru că mi s-a spus că eşti expert. Eu nu cer ajustări speciale, vreau să fie aşa, naturală.” „Duduie, iartă-mă că te întrerup”, imi iau inima în dinţi şi opresc logoreea interlocutoarei mele, „dar habar nu am despre ce vorbeşti.” „Cum despre ce vorbesc? Despre motocicleta mea pe care am adus-o acum două săptămâni la atelierul tău de reparaţii.”, îmi spune ea cu aceeaşi voce suavă. Ah, da, uitasem să menţionez că sunt depanator auto. 

neveste (di)sper(i)ate

L-am văzut io, domn' doctor, l-am văzut cu ochii mei, cum i-o trăgea curvei ăleia, chiar acolo, pe masa din bucătărie, unde io îi pregătesc în fiecare zi ciulamaua, să nu moară de foame, nenorocitu' dracu'! Şi el? Mă înşeală pe mine, nevastă-sa, de două'j'd'ani luată cu acte, cu paraşuta aia care ar putea să-i fie nepoată? Ce are aia şi io n-am? Şi io am cur, da' nu mai e la fel de bombat ca al matracucei... Am şi ţâţe, uite, domn' doctor... Ştiu, nu vă place să vă uitaţi la ele, că sunt lăsate şi zbârcite. Toţi bărbaţii sunt nişte puşlamale, cum se plictisesc de neveste, dau fuga la curve, da' alea nu ştiu decât să le mănânce banii. Păi alora le place, fir-ar ele a' dracu' de nespălate, că n-au copii de crescut, aşa ca mine. Io am trei, şi tre' să am grijă de ei, că ta-su vedeţi ce pramatie e. Pot io să am încredere în el că aduce banii acasă şi nu-i dă pe toţi fandositei ăleia? Doamne, măiculiţă, ce ruşine mi-a fost să-i văd cum se prosteau acolo, pe gresia aia, pe care numa' io ştiu cât am frecat la ea, cu Domestos! Mi-am distrus mâinile, să-i fac lui curăţenie, să stea ca un rege. Bine că nu erau copiii acasă, să vadă ce face nenorocitu' când plec io la piaţă. N-am prins-o pe curvă, că a fugit pe geam, în fofoloanca goală - noroc că stăm la parter - altfel m-ar fi ştiut tot cartieru', ce păruială i-aş fi tras. Şi el, cică-mi spune că era una de la poştă, că venise să-i aducă un colet. Şi ce-a vrut, jigodia, s-o facă bărbatu-miu poştă? Fi-i-ar neamu' de ruşine, că nu se mai satură, de parcă nu mai sunt bărbaţi pe pământu' ăsta! Nu ştiu, domn' doctor, poate nu-l mai satisfac io cum trebuie. Nu mai sunt tânără şi frumoasă, da' mai am şi io plăceri din când în când. Da' ai cu cine? Că seara, când se pune cu mine în pat, cică e obosit, că a muncit toată ziua, şi după câteva minute începe să sforăie ca un tractor. Se-ntoarce cu spatele, şi dus e, pân' la ziuă. Păi sunt şi io femeie, şi poate mi-e poftă şi mie să mă mai prostesc ca în tinereţe, da' nu sar aşa, una-două în prima măciucă ce-mi iese în cale. Ori poate schiloada aia îi face io ştiu ce lucruri, Doamne păzeşte! Io-s muiere serioasă, nu mă dau la perversiuni din astea. Că am mai văzut eu pe la televizor ce le place la neruşinatele astea să facă, că de ar avea zece găuri şi tot nu s-ar sătura. Cum să divorţez, domn' doctor, nu vreau să divorţez, io de altceva am venit acilea. Uite, ţine colea, i-am luat toată leafa şi am venit la matale să-mi pui şi mie ţâţe din alea frumoase, cu silicoane, şi cur aşa cum le faci la toate panaramele care se dau la bărbaţii femeilor cinstite.  Nu-mi ajunge nici d-o ţâţă? Păi cât, păcatele mele, costă să arăt şi io ca Andreea Marin, sau Răduleasca? Aoleo, vă bateţi joc de mine. Păi dacă eram muierea, sau măcar amanta lu' Ţiriac, mai ziceam, da' Gicu meu nu ia nici pe sfert salar acolo la fabrica lui de brânză cât mi-ai cerut 'mneata. Ce să fac, să-mi vând mobila din casă, doar-doar m-o iubi bărbatu-miu ca la început şi nu s-o mai duce din nou la vreo jigodie, să-şi potolească hormonii? Ori să mă rog la Cel de sus să-i vină minţile la cap? N-am io norocu' ăsta, mânca-l-ar lepra, să-l mănânce...

 

un tramvai numit... ştiinţă

În principiu îmi propusesem să nu mai merg niciodată cu tramvaiul, pentru că de fiecare dată când urcam în el, mă apuca dintr-odată un dor nebun de a mă da jos în secunda următoare. Şi asta nu pentru că nu-mi place să merg cu tramvaiul - dimpotrivă, îmi place foarte mult, să stau acolo pe scaunul meu, să analizez oamenii, să privesc prin geamul crăpat, pe alocuri, de vreo piatră aruncată de tineri care îşi refulează doar în acest mod exteriorizările specifice vârstei, peisajele ce defilează prin faţa ochilor mei - ci pentru că atmosfera deprimantă din el mă face să mă simt de parcă aş fi într-o cuşcă. Şi iată-mă nu mai departe de azi, la primele ore ale dimineţii, ca să mai economisesc nişte bănuţi pe vremea asta de criză - că vezi Doamne, criza încă nu s-a terminat, deşi taxiurile şi-au mărit (oare de ce?!) tarifele şi nu-mi mai permit acest lux - urc repede în tramvaiul vopsit în culorile unei echipe de fotbal şi oprit în staţie, la semafor. Criza se pare că a afectat şi transportul în comun, pentru că, după cum observ, vagonul secund a fost scos din circulaţie. Să circulăm, domnule, doar cu un vagon, de ce să ne lăfăim, mai ales că nici măcar nu ne cumpărăm bilete? Nici nu apuc bine să pun piciorul pe treaptă, că brusc, în spatele meu, o gloată de liceeni, veniţi probabil de prin toate satele înconjurătoare, mai-mai să mă doboare, în avântul lor de a ocupa toate scaunele libere şi nemaiţinând cont că în staţie sunt şi oameni în vârstă. "Uite, bă, ce ţâţe are aia!", remarcă un dolofan cu părul zburlit, arătând cu degetul în direcţia unei dudui cu nurii mai mult pe afară (cu toate că vremea e cam rece pentru asemenea expunere) şi trăgându-şi în acelaşi timp un coleg de mânecă, să-i îndrepte atenţia spre obiectul cu pricina. Încep să râdă amândoi pe înfundate şi se aruncă pe o banchetă, cu picioarele trântite pe culoar, încurcând trecerea celorlalţi călători. Nu aud pe nimeni vorbind de vreun test la matematică, sau de vreo carte citită recent. Dimpotrivă, subiectele, gen telenovelă, sunt mult mai importante, după cum discută două creaturi, fardate din abundenţă, cu câte o mapă subţire în mână şi cu rochiţe scurte ce par a face deliciul câtorva băieţi sprijiniţi à la Mutu de bara de protecţie. "Fată, aia era sora lui Alejandro, nu ai văzut că i-a zis mă-sa atunci când el a vrut să o ceară de nevastă?" Mă aşez pe un scaun, încă neocupat, şi urmăresc în continuare spectacolul gratuit de maimuţăreli. În spatele meu, un telefon începe să sune pe ritmuri moderne de manele: "Eu am avere, eu am valoare..." Nu-l văd pe posesor, dar nici nu am această dorinţă. În schimb, îi aud vocea răguşită care, la gălăgia asurzitoare din tramvai, nici nu mai e atât de pertinentă. Pe lângă voce însă, mai am parte şi de o răsuflare îngrozitor de urât mirositoare care, după cum îmi bate direct în ceafă, cu siguranţă că n-a cunoscut vreodată periuţa sau pasta de dinţi. Şi pentru ca totul să fie complet, limbajul şi vocabularul personajului din spatele meu sunt pe măsură: "Ce faci, mă, Vasile? Ai văzut meciul? Să-mi bag... să-mi scot... să-i... în gură, de mămăligi ce sunt! Niciun gol, mă, ne fac de ruşine!". Mai remarc, printre liceenii gălăgioşi, o doamnă probabil din provincie care nu a mai mers până acum cu tramvaiul şi nu ştie cum să-şi composteze biletul. O ajută, cu o replică inteligentă, un tânăr mai colorat de la natură: "Nu aşa, tanti, bagă-l în gaura aia de jos!" Femeia îi mulţumeşte cu un zâmbet forţat şi se întoarce la locul ei. În staţia următoare, altă gloată de oameni, de data aceasta gospodine cu sarsanalele pline de numai ele ştiu ce. Se înghesuie, se împing, de ajungem să stăm ca sardinele. Noroc că vremea e răcoroasă, altfel, dacă ar mai fi fost şi căldură şi aş fi fost nevoit să mai suport şi sudorile celor care stăteau lipiţi unul de altul, cred că demult m-aş fi aruncat pe peron (oare şi la tramvaie tot peron îi spune? Nu m-am gândit până acum la asta). Trebuie totuşi să mai îndur ceva vreme, pentru că mai am vreo câteva staţii până ajung la destinaţie. Între timp, se aşează lângă mine o bunică cu doi nepoţi, pe care îi muştruluieşte, ca la comandă, din te miri ce: "Nu pune mâna acolo, Elvira! Lasă-ţi şapca în cap, Săndele! Las-o şi pe sora ta pe scaun! Dă-i înapoi păpuşa!"  Liceenii se pregătesc să coboare, şi mă gândesc că au ajuns deja la şcoală. Da' de unde. Un băieţaş cu cercel în ureche şi tatuaj pe gât îi îndeamnă şi pe ceilalţi să-i ia exemplul:"Hai, mă, să bem o cafea acilea, că nu mergem la prima oră. Oricum aia de franceză nu pune absenţe." "Liviule, aşteaptă-ne şi pe noi, că mergem să ne luăm ţigări!", îl atenţionează pe acelaşi băieţaş două fete din spate. În sfârşit staţia unde trebuie să cobor. Ies în aerul rece, dar plăcut, de afară, şi ascult o clipă liniştea. Atât e de bine... Gata, nu prea mult. De aici trebuie să iau troleibuzul.

de-a gata

Ies grăbit pe uşă, pentru că după cum îmi arată ceasul, am întârziat deja zece minute la întâlnirea cu patronii firmelor care vor finanţa proiectul meu de vară. Mă gândesc să sun la taxi de pe drum, pentru că sunt convins că nu voi ajunge la vreme. Mă întorc. Afară plouă cu găleata. Revin în apartament şi îmi iau umbrela. Între timp, observ că am uitat geamul de la bucătărie deschis. Mai zăbovesc câteva minute, pentru că tocmai acum i s-a stricat şi balamaua. Îl trântesc furios. S-a închis, însă s-a spart de tot. Îl las aşa şi plec. Cobor în stradă. Un taxi trece în acelaşi moment pe lângă mine. Nu opreşte (deşi îi fac semn), ba mai mult, are o viteză remarcabilă, de îmi face fleaşcă noul costum. Mi-am adus aminte: mai bine sun la o firmă de taxi, altfel nicio şansă să oprească cineva. Caut mobilul în buzunarul sacoului. Mă incomodează umbrela, aşa că o mut în mâna cealaltă. Brusc, o rafală de vânt mi-o întoarce direct în faţă. Acum sunt ud din cap până în picioare. Nu-mi mai e de folos, pentru că i s-au rupt aproape toate spiţele. Scot celularul. Ei nah, am uitat să-l pun aseară la încărcat. O iau pe jos, printre maşinile parcate anapoda pe trotuar. Dintr-o dată, îmi sare de dinainte şi îmi taie calea o pisică neagră. O mai urmează încă trei. Mârtani, în călduri. Să mă dau în spate şi să scuip? Habar n-am cum e cu superstiţiile astea... Sunt la trecerea de pietoni. O bătrânică, speriată de viteza maşinilor, mă roagă să o ajut să treacă strada. E în cârje. O ajut. Sper ca până săptămâna viitoare să ajungem de cealaltă parte. În sfârşit, sunt chiar în faţa restaurantului unde are loc întâlnirea. Mă uit la ceas. S-a blocat. A intrat apă în el. Nici măcar nu ştiu cât timp am întârziat. Dau să intru, dar un ţigănuş cerşetor mă opreşte, să-i dau un leu, să-şi ia o pâine. Scot portofelul. De unde un leu? N-am schimbat, aşa că îl fac fericit cu chipul lui Caragiale. Ţigănuşul face ochii mari. Văzându-mă aşa generos, parcă din pământ răsar alţi vreo cinci puradei, cu aceleaşi doleanţe culinare. Ridic din umeri. Nu mai am. Intru în restaurant. Fata de la recepţie îmi zâmbeşte ironic şi imi spune că vagabonzii mai găsesc nişte resturi de mâncare în spate, la tomberon. Îmi cer scuze şi vreau să repar greşeala. Nu sunt vagabond, sunt doar plouat, şi invitat la masă, la un prânz de afaceri. Am şi o invitaţie în acest sens. E în portofel. Care portofel? Mă uit în stradă. Ţigănuşii au golit deja totul din el şi se încaieră care să intre în posesia lui. O văd în restaurant pe secretara mea şi îi fac semn să vină să mă salveze. Vine, băţoasă. Îmi spune că proiectul a fost aprobat şi ea e noua directoare a firmei.... Mă trezesc, tot transpirat. Mă uit la ceasul de pe noptieră. Am întârziat deja zece minute la întâlnirea cu patronii firmelor care vor finanţa proiectul meu de vară. 

te-am zărit printre morminte

Mă grăbesc să ajung la tramvai, deşi nu ştiu de ce iau tramvaiul azi, pentru că de obicei merg pe jos. Da’ n-o fi foc, zic, (chiar dacă n-am bilet) şi urc în ultimul moment scara. Nici nu trec bine de următoarea staţie, că în mijlocul străzii, o mulţime de oameni, strânşi ca la urs, blochează circulaţia. Vatmanul opreşte şi se dă jos. Mă uit pe geam să văd ce se întâmplă. Călătorii coboară rând pe rând, unii îşi continuă drumul, alţii se amestecă printre ceilalţi, curioşi, ca orice român, de un scandal. Cobor şi eu. Nu e scandal (încă), dar e pe cale să înceapă. Privesc mai bine. Întins pe şinele de tramvai, un bărbat la vreo patruzeci de ani zace într-o baltă de sânge. Mă gândesc că poate e vreun accident rutier. Intru în vorbă cu un cetăţean care stă pe marginea trotuarului şi mănâncă seminţe, scuipând cojile pe jos, ca la el în comună, la căminul cultural, absorbit fiind de un film cu Chuck Norris. „Ce să fie, dom’le, iaca, l-o dat nevasta cu capu’ de pământ acilea, că cică o înşelat-o toată viaţa cu sor’sa, a ei, adicătelea, şi n-o mai putut răbda... Ba îi făcuse şi fro’ trei plozi aleia, da’ aia nu recunoaşte... Zice c-ar fi ai italianului unde făcea pe menajera de două ori pe săptămână, să mai câştige şi ea un ban. Şi italianul, vezi Doamne, ar fi abuzat de ea. Menajeră pă dracu’, că ştie toată mahalaua ce lucră ea. Io cred că aia l-o prostit şi pe nefericitu’ ăsta, şi i-a spus că-s copiii lui, da’ el nu era curvar, cum vorbeşte lumea. Şi nevastă-sa crede toate bârfele, că numa d’asta e bună. N-are servici, n-are nimic. Acu’ s-o procopsit cu fro’ douăj’d’ani dă pârnaie.” Stau şi ascult toată pledoaria omului, deşi nu avusesem intenţia să-i aflu viaţa de-a fir a păr celui ce zăcea pe caldarâm. Telenovela era dezbătută pe toate părţile şi de două cucoane care mai puţin şi se luau de bigudiuri, pentru că una ţinea partea decedatului, alta soţiei acestuia. „Domn poliţist, s-a aruncat el pe geam, nu vedeţi că pute a băutură? Cum să-l omoare Maricica? E o mână de om!”. „Taci, fă, tu din gură, că io-i cunosc mai demult decât tine. Ea l-a omorât, domn poliţai, vă jur... Am auzit io aseară cum se certau. Stau lângă ei. I-a făcut vânt pe geam, pramatia.” Poliţistul, cu un ochi ager, priveşte când la una, când la cealaltă, ridică din sprâncene şi îşi notează minuţios totul în agenda lui de buzunar. Intervine un bătrânel scofâlcit, îmbrăcat cu un pardesiu (fost) albastru, ponosit, plin de decoraţiuni de război, ca un pom de Crăciun (erau probabil şi din războiul dacilor cu romanii, pentru că abia-şi putea ţine tremurul picioarelor în bastonul lui, trecut, de asemenea, prin acelaşi război). „Nu l-a omorât, taică, muieri-sa, comuniştii l-au omorât. Securiştii. Ne-au omorât pe toţi, ne-au supt sângele, fir-ar ai dracu’ ei, cu neamul lor”. O fată vlăjgană vine repede şi îl muştruluieşte pe bătrân: „Treci acasă, moş Vasile, iar umbli brambura pe stradă. Iertaţi-l, domnu poliţist, e bolnav cu capu’. Tre’ să-şi ia pastilele. Da’ ce e acilea, tanti Gherghină?”. Fata uită repede de moş Vasile şi se pune la taclale cu o vecină, evident tot pe tema circumstanţelor morţii necunoscutului. „E a lu’ Maricica, l-or găsit mort acu’ vreo oră. Cică avea datorii la bănci, la cămătari şi şi-o luat zilele că nu mai putea răzbi. Măiculiţă, ce fac banii din om!” Un băieţaş de cartier, cu căşti în urechi şi şapca trasă şmechereşte pe ochi îşi face loc cu coatele prin mulţime. Trage fumuri scurte dintr-o ţigară şi scoate rotocoale, fără să pară a fi deranjat că o bătrânică ce-şi tuşeşte plămânii, tot dă cu mâna deoparte fumul lui înecăcios. „Mă jur pe familia mea, dom’ poliţai, erau mafioţi. L-au ciuruit. Ca-n filme. Au coborât dintr-un Merţan, aveau cagule pe faţă. Îţi spun, io, bre... Avea legături cu mafia. Era traficant de droguri.” În sfârşit vine salvarea. Asistentele se precipită şi încearcă resuscitarea „mortului”. „Ce-are, maică, de ce-a murit?”, întreabă o băbuţă, cu broboadă pe cap, punându-şi mai bine ochelarii pe ochi. După câteva manevre ca la carte, una dintre asistente dă verdictul: „Faceţi, vă rugăm, loc să trecem. A suferit un pre-infarct şi s-a lovit cu capul de trotuar. Starea lui e stabilă.”... Tramvaiul porneşte din nou. Mă uit pe geam. Nu mai e decât o baltă de sânge, în urmă, şi comentariul uneia dintre duduile cu bigudiuri (nu mai ştiu care dintre ele): „Nu-l ia Dumnezeu p’ăsta, nici mort!”

am creier, deci exist

„Bună. Sunt eu, creierul tău. Iartă-mă, te rog, o secundă, că te deranjez din gândire (vai, ce prostii am început să debitez de când ai încetat să mai gândeşti)… din somn, am vrut să spun (deşi eşti treaz), voiam doar să ştiu dacă mai ai nevoie de mine. Nu de alta, dar am obosit să stau şi să nu fac nimic. Toată ziua mă agit să găsesc idei, te impulsionez, fac tot posibilul să fiu la înălţime întru tot, iar tu ce faci? Mă laşi să mă odihnesc, de parcă menirea mea, în capul tău, e să stau (ca celălalt organ al tău, de mai de jos, deşi, dacă facem o comparaţie, pe el îl foloseşti mai des). Mi-e cam greu să înţeleg de unde toată această pornire a ta în recunoaştere (aproape zilnic "sondezi" aceeaşi "gaură neagră", deşi nu aud decât nişte gemete înfundate, semn că n-ai dat de nimic acolo - încât până la urmă o să rămân marcat pe viaţă, de o să am şi eu aceleaşi găuri în... scoarţă). Pesemne că te mulţumeşti doar să mă ai, nu să mă şi foloseşti. Crede-mă, pentru asta sunt aici. Foloseşte-mă! Chestia mai ciudată este că atunci când ai nevoie de mine, nici nu mă iei in seamă. De exemplu ieri, când prietena ta te-a întrebat dacă o iubeşti, îţi tot făceam semne să-i spui că „da” (ba încă te loveam în cap cu putere, pentru că am văzut cum la un moment dat îţi frământai fruntea), iar tu ce i-ai spus? „Îmi pare rău, dar nu pot să mă gândesc acum la aşa ceva”. Am gândit eu pentru tine... şi degeaba. Şi zilele trecute, când ai avut examen la materia aia căreia nici eu nu pot să-i pronunţ numele (darmite tu), stăteai cu ochii aţintiţi pe geam, la o veveriţă care se căznea să-şi ducă o alună spre vizuină. Eu mă chinuiam cu formule, ţi le înşiram una după alta, făceam calcule, de aproape că transpirasem (sau era doar transpiraţia ta de la căldura de afară?), şi când mă uit pe foaie, ce văd? Nişte mâzgălituri care voiau să redea probabil vreo vedetă rock (altfel nu-mi pot imagina de ce avea ochii negri, bulbucaţi, şi nişte coarne în frunte, iar la spate o coadă pe care am asociat-o cu firul de la chitara electronică). Până şi profesorul te-a muştruluit când a trecut printre rânduri: „Ţi s-au împotmolit gândurile, Petrescule, sau ţi-ai descoperit talente la desen?” De unde talente, nene, că eu n-am cunoştinţă de aşa ceva… Mai deunăzi, când te-ai dus să cumperi pepene din piaţă, ai rămas poticnit cu privirea... la pepenii vânzătoarei. Nu ăia de pe tarabă, ai ei, personali, aduşi de-acasă. Erau aşa de bine "cultivaţi", parcă umflaţi cu pompa, nu cu ierbicide. Ce gânduri perverse ţi-au mai trecut prin minte, Petrescule! Ai şi uitat că ai acasă o viitoare nevastă. Te îmboldeam de la ceafă să iei pepenii şi să pleci. I-ai luat. De vreo trei ori, şi prin faţă şi pe la spate, de-a crezut vânzătoarea că i-a pus Dumnezeu mâna pe... tarla.

Şi uite aşa, îmi pierd eu timpul degeaba, fără să am măcar satisfacţia că rostul meu e să totuşi unul vital. Da' poate odată şi-odată o să mă opresc de tot (nu doar din gândire) şi-o să ne odihnim amândoi, şi să te văd, Petrescule, cine te mai scoală atunci? Sau ce... ţi se mai scoală? Mă întrebam, aşadar, dacă tot nu mă mai foloseşti, n-ar fi mai bine să mă donezi (sau să mă vinzi, dacă îţi face plăcere), pentru transplant, unor oameni care chiar au mai multă nevoie de mine? Probabil m-aş simţi mai bine în capul unora care chiar spun ce gândesc (eu)."