portarul face legea

Nu, chiar dacă suntem în plin campionat mondial de fotbal, nu vorbesc despre cel care apără mingile să nu intre în poartă, ci despre portarul (uşierul) care închide/deschide/apără porţile/uşile instituţiilor publice, în speţă ale unei facultăţi de aici, din oraş. Nu era în mintea mea să scriu despre el, dar numai faptul că l-am "cunoscut" m-a făcut să-i acord câteva rânduri pe blog. Nu, nu e cel din imagine, deşi aşa îmi imaginez eu că trebuie să arate un portar. Mă grăbesc să ajung la secretariatul facultăţii să depun o lucrare de licenţă pentru o colegă plecată din oraş în interes de lucru (sau nu). Trec pe lângă un omuleţ tuciuriu care îşi trage liniştit, în rotocoale mari, ţigara de dimineaţă, în compania unei dudui la fel de tuciurii, care mai adaugă gramaticii limbii române câteva cuvinte din vocabularul ei colorat, pe motiv că şi-ar fi pierdut actul ce îi dovedeşte existenţa pe Pământ: "Să-mi bag picioarele, că nu-mi mai găsesc buletinul. Fu... m-aş, cred că e la bărbate-miu!". Când mă vede că mă îndrept spre secretariat, omuleţul respectiv mă opreşte brusc, cu o replică ce i-a intrat pesemne în uz, de când o tot foloseşte: "Secretariatul se deschide la 12!". Mă uit la ceas. Nu e nici măcar 11. Trebuie să aştept, pentru că problema e serioasă, lucrarea de licenţă trebuie predată astăzi. Mă întorc şi îl privesc mai bine pe cel care mi-a oprit avântul. Poartă un maiou (sau tricou fără mâneci, sau cum i-o zice) negru, cu inscripţiile unei firme fantomă, pantaloni trei-sfert albaştri, cu dungi galbene şi nişte şlapi de cauciuc uzaţi, negri cu talpă roşie. De talpa şlapilor vorbesc, pentru că tălpile portarului sunt tot negre, cu unghii neîngrijite, semn că în cartierul unde locuieşte sunt lucrări de verificare a conductelor pentru apa potabilă. La gât are un lănţoc de aur (din vânzarea căruia eu aş trăi liniştit vreo două luni de zile), iar în mână telefonul, pe care îl butonează aiurea, doar pentru ca cei dimprejur să-i asculte tonurile de apel pe ritmuri de manele. Intră din nou în instituţie, după ce-şi termină ţigara, şi se pune la taifas cu femeia de serviciu, căreia îi spune că are el cheia de la nu ştiu ce debara, unde trebuie să depoziteze nişte saci de rafie. Mă uit pe inscripţia de la intrare, pentru că la un moment dat aveam impresia că poate nu sunt într-o universitate, ci într-o fabrică de ambalaje. Nu, scrie "alb pe gri". E universitate. Portarul se întoarce în faţa clădirii, pentru că a observat un bătrânel care dădea târcoale pe la panouri. Căuta şi el tot secretariatul. "De la 12 se deschide, aveţi timp toată ziua să veniţi, e până deseară la 7 deschis. Da, şi sâmbăta e program, dar nu ştiu dacă o să vină doamna secretară." În sfârşit, mult aşteptata oră 12. Portarul-cocalar vine să mă invite la secretariat. Îşi scoate tacticos cheile din buzunar şi deschide uşa, apoi mă invită pe un culoar şi mă pune să aştept câteva minute. Intră pe o uşă laterală în secretariat, ca să-mi deschidă de pe dinăuntru (domnişoarele secretare erau deja acolo; oare să fi fost ele atât de conştiincioase şi să fi dormit noaptea în camera "misterelor"? ori or fi intrat pe fereastră, ori pe din dos, ori s-au teleportat, ori erau invizibile...). În fine, portarul le încuiase (deşi după discuţia cu ele, erau "încuiate" de tot) şi la venirea mea le-a eliberat. După ce sunt introdus în biroul lor, portarul se instalează confortabil la un calculator, să mai dea şi el o raită probabil pe site-urile matrimoniale. Doar şi-a făcut treaba pe ziua de azi: dincolo de o uşă închisă, nu ştii niciodată ce te aşteaptă. Pe mine (sau nu) mă aştepta o veste proastă: lucrarea de licenţă a colegei mele nu a fost acceptată.