cine n-are Biblie, să-şi ia

Îmi fac semnul crucii şi mă aşez smerit pe o bancă mai în spate, pentru că predicatorul deja îşi începuse slujba şi nu voiam să-i deranjez pe ceilalţi. Îmi împreunez mâinile pe piept şi îmi plec capul, cufundat în atmosfera de duhovnicie sufletească. Sunt numai urechi (ochii îmi sunt fixaţi pe botul pantofilor, cărora am uitat să le dau luciul cu cremă în dimineaţa aceasta) la cuvântul celui ce ne călăuzeşte paşii în necunoscut. "Psst!", aud din spatele meu o voce, "nu ai o Biblie în plus?". Mă întorc şi îi zâmbesc stânjenit omuleţului cu chelie care mi-a deranjat starea de reverie divină. Ridic din umeri, semn că nu mi-am adus biblioteca întreagă cu mine. De altfel, nici eu nu am o Biblie în posesie, aşa că îmi lungesc gâtul la cucoana din faţa mea. Rămân surprins să constat că aceasta răsfoia o revistă de reţete culinare, în locul Bibliei. Era atât de concentrată să noteze şi să încercuiască pe ea ceea ce i se părea de maximă importanţă, încât nici glasul pasional al predicatorului nu o făcea să părăsească lectura gastronomică. Omuleţul cu chelie nu renunţă şi mă bate pe umăr, amical, susurându-mi pe la ureche: "Nu poţi să faci rost de vreo Biblie de la cineva? Mi-am uitat-o acasă." Mă uit în stânga, mă uit în dreapta, dar nu văd la nimeni obiectul cu pricina. "Nu are nimeni", îi şoptesc. "Mai bine ascultă", mai adaug. Tresar când aud lângă mine un sforăit prelung. Mă prefac că nu bag de seamă, dar chiar în acel moment vecinul meu de bancă se trezeşte şi rosteşte un "Amin!" gutural (deşi nu era cazul), de întreg auditoriul se întoarce cu sprâncenele încruntate spre mine, ca şi când eu aş fi fost autorul întreruperii liniştii sfinte. "S-a terminat?", mă întreabă bătrânelul cu probleme nazale, precipitându-se să se ridice. Îl opresc şi i-l arăt pe predicator la pupitru, făcându-l să înţeleagă că slujba e încă în desfăşurare. Vecinul meu, cu lornionul căzut pe nas şi perciuni stufoşi, mă măsoară mirat din cap până în picioare, probabil gândindu-se că la începutul somnului său, pe scaunul din dreapta nu se afla nimeni. Mă părăseşte şi îşi sprijină apoi bărbia în palmă, şi după numai câteva minute e din nou în împărăţia lui... Ene. Predicatorul ne îndeamnă să deschidem Biblia la nu ştiu ce pagină, la nu ştiu ce verset din nu ştiu care Evanghelie. Mă foiesc. Cum dracu' (Doamne iartă-mă, că sunt în biserică) am uitat să-mi iau Biblia la mine? Îmi pun picior peste picior, să-mi găsesc o poziţie cât mai bună, îmi las mâinile în poală şi gândurile să-mi zboare aiurea, la cuvântul Domnului. Nu durează decât câteva secunde, pentru că omuleţul cu chelie care-mi suflă în ceafă mă interpelează iarăşi: "Vezi că duduiţa aia de pe rândul al doilea are Biblia pe scaun, n-o foloseşte. Cere-i-o!" I-aş cere-o, dar e cam la trei scaune depărtare de mine. Ne ridicăm în picioare pentru ruga finală. Predicatorul rosteşte fraze scurte, iar noi îl urmăm îndeaproape. Îl mişc pe vecinul meu de bancă, să-l atenţionez, dar nu primesc drept mulţumire decât o mormăială indescifrabilă. În sfârşit, cineva se îndură să mă lase să privesc în Biblia sa. E cucoana din faţă (cea cu reţetele) care îmi pune cartea sfântă de dinainte, să mă pot delecta cu versetele biblice. În schimb, îmi face ochi dulci şi îşi trece vulgar limba umedă peste buze, ca să-mi intre mai bine în cap sintagma "iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi". Îi fac semn că mi-e bine aşa şi mă uit discret la ceas. Habar n-am cât va mai dura slujba, dar predicatorul nu pare că ar vrea să încheie prea curând. Mă proţăpesc cu mâinile amândouă de spătarul scaunului de dinainte (nu-mi place să stau prea mult în picioare), închid ochii să nu mai văd nimic în jur şi mă cufund în pacea interioară. Îi deschid instantaneu, când omuleţul din spate mă înghioldeşte în coaste: "Treceţi în locul meu, dacă nu urmăriţi pe Biblie. Mă uit eu la domnişoara." Îi fac pe plac şi mă aşez pe scaunul lui. Un imbold însă mă îndeamnă să plec definitiv. O iau tiptil şi o zbughesc pe uşă, chiar când predicatorul spunea ultimul "Amin!".