aproape, dinlăuntru

aproape, dinlăuntru, mă tulburi şi mă torni

în forma unui vis pe care-l ţeşi când dormi,
mă ghemui pe retină, strâns veşnic de privire,

mă zbat încet în tine... mi-eşti ultima zvâcnire.

aproape, dinlăuntru, mă cerni peste icoane,

din glasul meu faci legi absurde şi canoane,

mă pironeşti în cuie să vezi dacă mă doare, 

mă zbat încet în tine... mi-eşti ultima suflare.

aproape, dinlăuntru, pe degete mă numeri,

povară-mi pui iubirea, drept giulgiu peste umeri,

scrutez din nou oglinda - nu-s eu, este un alt.

mă zbat încet în tine... mi-eşti ultimul tresalt .

pagini din tine

dac-ai putea să vezi cu-adevărat ce simt,

cât mă răneşti, atunci când ochii tăi mă mint,

cum doare un minut când eşti departe...

ţi-ar fi uşor să umpli-o-ntreagă carte.

şi-n locul meu, de-ai fi, să vezi când plâng,

cum amintirea ta în mine-ncerc s-o strâng,

să-ţi murmur numele când noaptea ne desparte...

ţi-ar fi uşor să umpli-o-ntreagă carte. 

şi patul gol ce-ţi cere iar, sfidând trecutul,

trupul absent... şi-o clipă, aşternutul,

de-ai fi din nou aici, să-l dai deoparte...

ţi-ar fi uşor să umpli-o-ntreagă carte. 

nimic nu eşti însă din tot ce-aş vrea să am,

nu poţi cu gol a umple pagini de roman;

şi totuşi inima iubirea mea ţi-o-mparte...

nu mi-e uşor să-ţi scriu o-ntreagă carte.

et quand tu mens...

Je trouve dans tes yeux une infantile sincérité,

Parfois, derrière ton âme, tu caches ta fuite…

Tu m’dis des choses – j’attends toujours la suite,

Mais quand tu mens, tu dis, peut-être, la vérité.

T’as peur, je vois, de tout c’que tu ressens,

Devant ta peau, devant tes gestes je suis tout nu;

La vie n’est pas une page d’un livre inconnu –

Même si tu m’dis la vérité, peut-être, tu mens.

Et si un jour je dois quitter ce drôle de conte de fée,

Alors qu’il n’y a rien encore à se promettre,

Et à la fin tu n’auras plus de moi que cette lettre –

J’ai bien menti, crois-tu? Ou t’ai-je dit la vérité? 

Dual

sunt gol, ca şi cum rod din mine viermi,

mi-e frig, mă-ngheaţă parcă zeci de ierni,

îmi vând pentru iubirea ta de-un ceas, 

lui Satan, sufletul ce mi-a rămas. 

cerşesc, prin temple ridicate-n stânci, 

un strop de calm intens, căzut pe brânci... 

privesc, nebun, icoanele... şi mi-e ruşine; 

căci Dumnezeu e mort demult în mine. 

şi tac. îmi pare ruga seacă şi prostească; 

ce rost? în dos, păcate-ncep să mă-nghiontească. 

de-a-ntreg, să mi te dea, drept desfătare, 

din Ei, niciunul n-ar putea fi-n stare.

ce-mi eşti?

ce-mi eşti, iubite, oare?-o cârmă,
de care să-mi agăţ slăbitul braţ?

iubita mea,-ţi sunt doar o urmă

prin pielea de-unde-nfulec cu nesaţ.

iubitul meu, mi-eşti poate-o formă

de răzvrătire către-absurd şi sfânt?

iubito, totul mă transformă...

de-mi ceri apă să fiu, îţi sunt pământ.

atunci ce-mi eşti? o nălucire?

iubitul meu, mă macini peste-obraz...

iubito, -s ultima zvâcnire

a ultimului ieri, murind de azi.

nu-mi eşti nimic? iar eu, iubite,

ce-ţi sunt, de nici măcar nu mă râvneşti?

aş vrea să-ţi fiu... printre ispite...

dar ştiu, iubita mea, că tu nu-mi eşti.

eu sunt o delicată

eu sunt o delicată...

nu vorbesc niciodată neîntrebată

şi de mi se cere să-mi spun părerea, de-ndată

îmi iau o faţă nevinovată

şi ochii mi-i plec în pământ, ruşinată,

şi rostesc, cu vocea mea minunată

cuvintele mamei, din vremea când era fată

de măritat:

"în lumea asta, niciun bărbat

nu-mi va putea cunoaşte cu-adevărat

trupul pe care, de bună voie, de dat,

i-l voi da, în aşternuturile matrimonialului pat.

cu-atât mai mult sufletul meu pur, nepătat.

bărbatul e doar un obiect de-artizanat,

în grabă şi, evident, prost prelucrat,

de mâna femeii mai apoi finisat

viaţa toată."

şi pentru că eu sunt o delicată,

cum spuneam, şi nu mă laud - nu mă simt obligată,

de unii, însă încă de mică, invidiată,

până acum "am şlefuit" o întreagă armată,

o închisoare cu normă de siguranţă ridicată,

patru colegii unde am învăţat pe brânci... licenţiată...

şi o întreprindere, cu contract pe perioadă nedeterminată.

în curând, vreau să-mi facă intrarea, ca deputată,

Palatul Parlamentului, săptămânal, cu vizită regulată. 

tu, din mine, o clipă

aş vrea uneori să ies din mine, o clipă,

să stau aşa, în ochi să-mi privesc rătăcirea,

s-ascult, în tăcere, dorul de tine cum ţipă

şi-şi cere, -nlăuntrul meu, nedemn, izbăvirea.

aş vrea să-mi ating, cu mâna stângă, o clipă,

obrazul unde sărutul tău adesea ia viaţă,

să mângâi pielea pe care lacrimi, în pripă,

îşi sapă până în suflet cimitire de gheaţă.

aş vrea, nebun, să mă prind în braţe, o clipă,

să cred că eşti tu, că mă ştii pe de rost,

şi-apoi, într-o zi, când în suflet simţi-voi risipă,

fără răspuns, să mă-ntreb: ce-ar fi fost... 

mâinile tale

mâinile tale îmi poartă prin sânge lumină,

să dea frământărilor mele căldură divină,

mi-aşează pe tâmple-adieri, şi pe buză,

mă-ndeamnă să-i fiu nebuniei drept muză.

mâinile tale îmi cântă durerea, prin piele,

mă las ferecat cu lacătul nopţii, de ele,

în foşnetul lor, ca-ntr-o sacră oglindă

ridicol mi-admir lacrima-n ochi şiroindă.

mâinile tale mi se-nchină în rugă, aieve,

nu pe-altare-otrăvite de-a religiei seve,

îmi cuprind universul de jos până sus

într-un singur cuvânt. Acela. Isus.

la Luce/a e la Stella

sono la Luce/a dei tuoi pensieri, del tuo gioco ribelle,

hai un raggio di me in ogni parte della tua pelle,

non sento, dentro di me, né il pallore, né il languore.

sei la Stella che mi guida nell'oscuro del mio cuore.

non ti preoccupare ci perderemo il corso...

la mia Luce/a e tuoi passi sono nello stesso universo,

tutto il mio mondo, gira intorno solo a te, e gravita.

sei la Stella che mi guida nell'oscuro della mia vita.

vedi la mia Luce/a anche quando chiudi gli occhi,

il tuo respiro, sul tempio, voglio che mi tocchi...

di notti serene e chiare, ho sempre tanto bisogno.

sei la Stella che mi guida nell'oscuro del mio sogno.
(pentru prietenii mei Luca şi Stella)

non è possibile

te rostesc instinctiv, ba cu glasul în şoaptă, ba-n gând,

toate drumurile mele duc către tine, ca atunci când

în vremuri apuse duceau spre zidurile vestitei Rome -

ma non è possibile amare così il tuo nome... 

îţi ştiu pe dinafară toate cuvintele, nimic n-am uitat,

şi iubesc îndeajuns limba în care le pronunţi apăsat,

chiar dacă nu le cunosc înţelesurile confuze şi echivoce -

ma non è possibile amare così la tua voce... 

uneori te privesc cum zâmbeşti, emanând bucuria,

genele lungi şi negre îţi ascund alteori stângăcia,

parcă-ncet, pe obraz, toată fericirea ţi-ai scris-o -

ma non è possibile amare così il tuo sorriso... 

fug de tot ce înseamnă prezenţa ta şi mi-e teamă,

dar te caut mereu atunci când singurătatea te cheamă,

inima mea simte de-o vreme în direcţii ireversibile -

ma non è possibile amarti così... è impossibile.

cine te crezi?

cine te crezi, să-mi faci lumea să pară un templu,

prea departe de orice simţăminte ţi-aş cere,

de unde, aura ta, printre zei, înglodiţi de putere,

ca pe-o rară minune, eu, drept sclav, s-o contemplu?

cine te crezi, să aprinzi lumină în ochii mei trişti,

mai apoi, să o stingi cu-ntuneric şi ceaţă,

ca şi cum aş gusta pe-ndelete o fărâmă de viaţă,

doar să-mi vindec blestemul că prin mine exişti?

cine te crezi, să ridici catapulte de-a rândul,

tot sperând, trupul meu, să-l striveşti pe de-a-ntreg?

de ce vrei să mă rupi în fâşii? nu-nţeleg...

zgârm, învins şi căzut pe-o redută, pământul.

cine te crezi, să dai aripi simţirilor mele nătânge,

şi-n spate, pumnalul, adânc, să-mi înfigi pân' la os?

de iertările tale tardive să m-agăţ? ce folos...

mi-aş trăi prăbuşirea aşa, îmbibată cu sânge...