bucuria de a fi român

Sunt lucruri mărunte, sau neimportante pentru alţii, însă pentru mine, ca şi român, reprezintă succesul şi bucuria, în acelaşi timp, în momentul în care le văd împlinite. Şi mă bucur, pentru că merit, şi pentru că merităm cu toţii, un pic de satisfacţie, să ştim că suntem acolo unde alte naţiuni poate doar speră să ajungă, dar niciodată nu se vor ridica la nivelul nostru. Dimpotrivă, suntem cu mult peste ei în unele domenii, dar interesele geo-politice nu ne vor da voie să evoluăm, să ne arătăm adevărata valoare, aşa cum ar trebui. Prestigiul negativ însă pe care l-am căpătat de-a lungul vremii, ne împiedică totuşi să fim pe buzele tuturor, ca şi naţie. Când cineva aude că eşti român, se retrage doi paşi în spate, şi nu mai lipseşte decât să scuipe şi să-şi facă cruce, ca să-şi arate dezgustul faţă de tine. Să fii român e un stigmat, dar să te bucuri, ca şi român, e un privilegiu. Să ne bucurăm aşadar de două momente sublime: Eurovision 2010: România, locul 3 - Paula Seling şi Ovi, "Playing with fire" / Campionatul mondial de dans, Mexic, 2010 - Laura Cosoi şi Bogdan Boantă "Tangoul exilaţilor". Bucuraţi-vă împreună cu mine.
                                                                                                                                                                      

 

epilog fără tipare

Mă retrag furioasă din acea îmbrăţişare mincinoasă şi îi întorc spatele. Nu-mi place privirea lui, şi, de fiecare dată când mă priveşte aşa, ştiu că are ceva de ascuns. Încerc să-mi opresc lacrimile care îmi stau în colţul ochilor, lipite de gene, înghiţind în sec amărăciunea căreia îi simt otrava până în cerul gurii. E prea devreme să fac un gest prin care să-i demonstrez că nu-mi pasă, aşa că rămân acolo, împietrită, strângându-mi la piept eşarfa de mătase albastră pe care el mi-a dăruit-o la prima noastră aniversare. Ce-aş putea să-i mai spun? Ce-aş putea să mai fac pentru ca mai apoi să nu-mi fie ruşine de starea mea de indiferenţă, de nepăsare involuntară? Tresar, pentru că mi s-a părut că degetele lui mi-au atins o secundă spatele dezvelit de rochia turcoaz, cu volane argintii, îmbrăcată pentru această seară specială. Din păcate nu e decât adierea fină a draperiei balconului. După cum îl cunosc, sunt sigură că n-ar spune nimic care să-l facă să se simtă slab în faţa mea. Ar prefera mai bine să tacă, decât să-mi arate că sentimentele s-au stins de multă vreme între noi. Nu vreau să îi dau ocazia să mi-o spună drept, pentru că atunci s-ar arăta învingător în tot ceea ce s-a întâmplat şi s-ar crede mai presus de durerea mea. La urma urmei, eu sunt cea slabă, pentru că nu am curajul să plec, să dispar din viaţa lui pentru totdeauna, ca şi cum nu m-ar fi cunoscut niciodată. Stau încă aici, nemişcată, aşteptând să mă strângă de mână, să-mi mângâie degetele şi să-şi ceară scuze pentru că m-a făcut să plâng. Nu ştie să iubească şi nu mai are demult în el acea duioşie pentru care mi-aş fi vândut şi ultima picătură de umanitate din mine. Îl iert tacit, dar în acelaşi timp îl detest. Încă îi simt parfumul şi răsuflarea, semn că nu se îndură să plece. Ce vrea? Să mă vadă aşa, dărâmată? Regretă? Mi-e imposibil să conştientizez momentul şi am impresia că nu e decât o scenă patetică, dintr-un film cu final neaşteptat. Tremur. Mi-e frig, dar secundele trec, fără să reuşesc să le potolesc goana. De-ar putea îngheţa şi timpul, aşa cum mi-e inima acum. Mă întorc. Lacrimile au izbucnit deja, dar ce bine că el nu mai e acolo să le vadă. Îl observ, cum trece printre invitaţi, dând mâna cu unul şi cu altul, ori zâmbind mecanic, în semn de politeţe. Nu îşi întoarce privirea. Nu mă caută. De ce-ar face-o? Îmi pun eşarfa pe umeri. E aproape miezul nopţii. N-am vrut să-i spun decât că îl iubeam.

aşa a murit iubirea mea...

Ne naştem poate atunci când nu trebuie, iubim poate atunci când nu ne e permis. Nu întrebăm niciodată dacă iubirea, joacă inventată de legile sufletului, se simte bine acolo, în capcana sentimentelor. Se zvârcoleşte uneori, să răzbată  din gheara celui care o ţine prizonieră, dar fără şanse de izbândă. În final, va muri. Cum a murit iubirea? Cum s-a şi născut, probabil... Frumoasă, angelică, pasională, tumultuoasă, vulcanică... Da, aşa a murit iubirea mea. Ţi-ai amintit, cândva îţi scriam poeme. Fragile, plămădite de apropieri. De zile şi nopţi în care răsuflarea ajungea până în piept, se oprea, şi răbufnea de neputinţă. Astăzi îţi mai scriu doar uitare. Ţi-am scris-o peste tot: pe nume, pe zâmbet, pe lacrimi, pe amintiri, pe existenţă. Peste tot. Şi când credeam că uitarea e punctul în care mintea mea se linişteşte, înfruntând tulburările trecutului, lumea se clatină şi se sfarmă. Nu, n-am uitat de fapt nimic din poemele acelea. Mi se pare câteodată că le ştiu pe dinafară, deşi e doar o vagă impresie, pentru că rimele s-au pierdut de mult în şirul lung de pasiuni trecătoare, îmbibate de un sentiment care nu era deloc cel pe care îl înduram şi îl savuram, deopotrivă, în mine. Uneori mi-e teamă să-mi mai amintesc pentru ca nu cumva să rănesc acea amintire care s-a sculptat acolo, pe templele trecutului. Probabil că sunt prea laş să mai pun o piatră la temelia lui, de vreme ce în minte nu-mi stăruia decât gândul ucigaş de a distruge tot ceea ce inima se chinuise zile de-a rând să înalţe peste pasiunile acelea inumane. Mi-e prea slabă fiinţa să te mai privesc acum cum o făceam înainte. Parcă aş întina o pictură, parcă aş frânge o rază. N-aş fi niciodată fericit cu tine, ştiind că din mine nu poţi primi decât gol. M-aş urî dacă aş îndrăzni din nou să pătrund pe tărâmul viselor tale, doar pentru a-mi demonstra că nopţile sunt la fel de reci şi pentru tine. Dacă n-am reuşit să înţeleg încă de ce iubirea a murit, e pentru că nu ştiu cum a murit. Poate că a fost ucisă chiar de mine, sugrumată acolo, în străfund, şi asta mă face criminal, ori poate a murit ea, de bună voie, şi asta mă face tot pe mine criminal-sinucigaş. În ambele situaţii, eu sunt cel de vină. Iar tu, cu fragilitatea ta, nu poţi iubi un criminal. N-ar fi demn pentru un suflet pur să se închidă deodată cu mine în temniţele prăbuşirii în vid, în tenebrele macabre ele neputinţei de iubire. Predă-mă, cât mai poţi, gardienilor singurătăţii, pentru că asta e singura mea scăpare şi consolare. Acolo merit să mă prăbuşesc, ca să nu fiu nevoit să-ţi distrug şi ţie amintirile, ori să le suprapun peste cele cărora eu de mult le-am dat numele de „trecut”. Şi mă iartă dacă vreodată n-am ştiut să-mi adun fărâmele, ca să mă pot întregi sub atingerea ta. Era doar frica de a nu mă întregi îndeajuns, astfel încât să-ţi ofer doar firimituri de sentimente. Aşa a murit iubirea mea... Şi totuşi, când în amintiri mă mai înţeapă poemele tale, cred că iubirea era acolo... Numai că n-am văzut-o niciunul dintre noi...

ce e acest sentiment din mine?

nu-mi aduc aminte cum ne-am cunoscut. adică îmi aduc, ba chiar foarte bine, îmi aduc aminte fiecare detaliu, dar parcă e mai frumos să rămână învăluit în mister. îmi aduc aminte cum am început să te asociez unei fotografii, apoi unor cuvinte, apoi unei imagini, apoi unei voci. acum te asociez în întregime cu... tine. te găsesc de fiecare dată în gândurile mele, îţi şoptesc numele, îl alint. e ca şi cum te-aş şti dintotdeauna. acum îţi ştiu ochii cum clipesc, şi iubesc genele lor negre, îţi ştiu jocul mâinilor, şi iubesc degetele lor lungi , îţi ştiu zâmbetul şi iubesc şi mai mult sublimul lui. e inuman să nu le pot iubi îndeaproape. ce-i leagă pe doi oameni necunoscuţi, unul de altul? inima? sufletul? nu ştiu. probabil îi leagă necuprinsul. dorul. nemărginirea. probabil că sunt acolo unde trebuie, atunci când trebuie. sau poate că nu sunt deloc. uneori mă imaginez dezrădăcinat de tot ce înseamnă sentiment, deşi îl simt în mine, oricare ar fi el. mă macină câteodată atât de tare singurătatea, încât nici nu mai am putere să adun firimiturile care se scurg din mine. mă las aşa, fărâmiţat în totalitate, doar-doar vântul mă va lua cu aripile lui de semi-zeu, acolo, pe tărâmul acela implacabil. să nu mă mai întregesc niciodată. să nu mai pot închide pe furiş în inimă sentimentele care mă dizolvă. poate că nici nu mai vreau să fiu cel care am fost. poate e mai bine să rămân cum sunt acum, invizibil. să nu dau socoteală nimănui, pentru nimic. ştiu că mă mint, peste numai câteva secunde voi fi din nou acelaşi. era doar o dorinţă, un gând, un vis. oamenii nu pot fi nimicuri. oamenii au în ei ceva ce numai ei ştiu să preţuiască. mă gândesc că fără tine nu aş putea fi niciodată nimic. de aceea sunt aşa cum sunt. e necesar să fiu. clocotesc şi nu pot nicicum întrerupe lava aceasta care erupe din adânc, fără să mă întrebe. poate că dacă aş şti ce e, aş învăţa să o potolesc. dimpotrivă, o agit şi mai mult. se agită ea singură, atunci când ochii tăi o pândesc de dincolo de nemărginire. nu e atât de departe nemărginirea, e mai mult o barieră, o platoşă. ceva care să ne facă să nu ne amăgim prea mult cu un sentiment izbucnit peste noapte. trebuie analizat, sau pur şi simplu, trebuie trăit. din contră, îl analizăm pe toate părţile. de unde a apărut, cine l-a cerut, de ce acum, pentru câtă vreme? e bine, e rău? întrebări care în final se pierd undeva în neant, pentru că sentimentul e deja acolo, adânc înfipt în noi. când mă gândesc la tine, ideile mi se învârtoşesc în cap. aş scrie orice. dar numai simplul fapt că te văd o clipă mă face să mă pierd. să mă roşesc, să mă bâlbâi. să tremur tot, ca mai apoi să descopăr că nu era decât o ieşire copilărească. nu mai sunt deloc copil, însă trăirile îmi dovedesc contrariul. ce-aş putea să fac să nu mai fie aşa? ce e acest sentiment din mine?