Mă retrag furioasă din acea îmbrăţişare mincinoasă şi îi întorc spatele. Nu-mi place privirea lui, şi, de fiecare dată când mă priveşte aşa, ştiu că are ceva de ascuns. Încerc să-mi opresc lacrimile care îmi stau în colţul ochilor, lipite de gene, înghiţind în sec amărăciunea căreia îi simt otrava până în cerul gurii. E prea devreme să fac un gest prin care să-i demonstrez că nu-mi pasă, aşa că rămân acolo, împietrită, strângându-mi la piept eşarfa de mătase albastră pe care el mi-a dăruit-o la prima noastră aniversare. Ce-aş putea să-i mai spun? Ce-aş putea să mai fac pentru ca mai apoi să nu-mi fie ruşine de starea mea de indiferenţă, de nepăsare involuntară? Tresar, pentru că mi s-a părut că degetele lui mi-au atins o secundă spatele dezvelit de rochia turcoaz, cu volane argintii, îmbrăcată pentru această seară specială. Din păcate nu e decât adierea fină a draperiei balconului. După cum îl cunosc, sunt sigură că n-ar spune nimic care să-l facă să se simtă slab în faţa mea. Ar prefera mai bine să tacă, decât să-mi arate că sentimentele s-au stins de multă vreme între noi. Nu vreau să îi dau ocazia să mi-o spună drept, pentru că atunci s-ar arăta învingător în tot ceea ce s-a întâmplat şi s-ar crede mai presus de durerea mea. La urma urmei, eu sunt cea slabă, pentru că nu am curajul să plec, să dispar din viaţa lui pentru totdeauna, ca şi cum nu m-ar fi cunoscut niciodată. Stau încă aici, nemişcată, aşteptând să mă strângă de mână, să-mi mângâie degetele şi să-şi ceară scuze pentru că m-a făcut să plâng. Nu ştie să iubească şi nu mai are demult în el acea duioşie pentru care mi-aş fi vândut şi ultima picătură de umanitate din mine. Îl iert tacit, dar în acelaşi timp îl detest. Încă îi simt parfumul şi răsuflarea, semn că nu se îndură să plece. Ce vrea? Să mă vadă aşa, dărâmată? Regretă? Mi-e imposibil să conştientizez momentul şi am impresia că nu e decât o scenă patetică, dintr-un film cu final neaşteptat. Tremur. Mi-e frig, dar secundele trec, fără să reuşesc să le potolesc goana. De-ar putea îngheţa şi timpul, aşa cum mi-e inima acum. Mă întorc. Lacrimile au izbucnit deja, dar ce bine că el nu mai e acolo să le vadă. Îl observ, cum trece printre invitaţi, dând mâna cu unul şi cu altul, ori zâmbind mecanic, în semn de politeţe. Nu îşi întoarce privirea. Nu mă caută. De ce-ar face-o? Îmi pun eşarfa pe umeri. E aproape miezul nopţii. N-am vrut să-i spun decât că îl iubeam.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu