un tramvai numit... ştiinţă

În principiu îmi propusesem să nu mai merg niciodată cu tramvaiul, pentru că de fiecare dată când urcam în el, mă apuca dintr-odată un dor nebun de a mă da jos în secunda următoare. Şi asta nu pentru că nu-mi place să merg cu tramvaiul - dimpotrivă, îmi place foarte mult, să stau acolo pe scaunul meu, să analizez oamenii, să privesc prin geamul crăpat, pe alocuri, de vreo piatră aruncată de tineri care îşi refulează doar în acest mod exteriorizările specifice vârstei, peisajele ce defilează prin faţa ochilor mei - ci pentru că atmosfera deprimantă din el mă face să mă simt de parcă aş fi într-o cuşcă. Şi iată-mă nu mai departe de azi, la primele ore ale dimineţii, ca să mai economisesc nişte bănuţi pe vremea asta de criză - că vezi Doamne, criza încă nu s-a terminat, deşi taxiurile şi-au mărit (oare de ce?!) tarifele şi nu-mi mai permit acest lux - urc repede în tramvaiul vopsit în culorile unei echipe de fotbal şi oprit în staţie, la semafor. Criza se pare că a afectat şi transportul în comun, pentru că, după cum observ, vagonul secund a fost scos din circulaţie. Să circulăm, domnule, doar cu un vagon, de ce să ne lăfăim, mai ales că nici măcar nu ne cumpărăm bilete? Nici nu apuc bine să pun piciorul pe treaptă, că brusc, în spatele meu, o gloată de liceeni, veniţi probabil de prin toate satele înconjurătoare, mai-mai să mă doboare, în avântul lor de a ocupa toate scaunele libere şi nemaiţinând cont că în staţie sunt şi oameni în vârstă. "Uite, bă, ce ţâţe are aia!", remarcă un dolofan cu părul zburlit, arătând cu degetul în direcţia unei dudui cu nurii mai mult pe afară (cu toate că vremea e cam rece pentru asemenea expunere) şi trăgându-şi în acelaşi timp un coleg de mânecă, să-i îndrepte atenţia spre obiectul cu pricina. Încep să râdă amândoi pe înfundate şi se aruncă pe o banchetă, cu picioarele trântite pe culoar, încurcând trecerea celorlalţi călători. Nu aud pe nimeni vorbind de vreun test la matematică, sau de vreo carte citită recent. Dimpotrivă, subiectele, gen telenovelă, sunt mult mai importante, după cum discută două creaturi, fardate din abundenţă, cu câte o mapă subţire în mână şi cu rochiţe scurte ce par a face deliciul câtorva băieţi sprijiniţi à la Mutu de bara de protecţie. "Fată, aia era sora lui Alejandro, nu ai văzut că i-a zis mă-sa atunci când el a vrut să o ceară de nevastă?" Mă aşez pe un scaun, încă neocupat, şi urmăresc în continuare spectacolul gratuit de maimuţăreli. În spatele meu, un telefon începe să sune pe ritmuri moderne de manele: "Eu am avere, eu am valoare..." Nu-l văd pe posesor, dar nici nu am această dorinţă. În schimb, îi aud vocea răguşită care, la gălăgia asurzitoare din tramvai, nici nu mai e atât de pertinentă. Pe lângă voce însă, mai am parte şi de o răsuflare îngrozitor de urât mirositoare care, după cum îmi bate direct în ceafă, cu siguranţă că n-a cunoscut vreodată periuţa sau pasta de dinţi. Şi pentru ca totul să fie complet, limbajul şi vocabularul personajului din spatele meu sunt pe măsură: "Ce faci, mă, Vasile? Ai văzut meciul? Să-mi bag... să-mi scot... să-i... în gură, de mămăligi ce sunt! Niciun gol, mă, ne fac de ruşine!". Mai remarc, printre liceenii gălăgioşi, o doamnă probabil din provincie care nu a mai mers până acum cu tramvaiul şi nu ştie cum să-şi composteze biletul. O ajută, cu o replică inteligentă, un tânăr mai colorat de la natură: "Nu aşa, tanti, bagă-l în gaura aia de jos!" Femeia îi mulţumeşte cu un zâmbet forţat şi se întoarce la locul ei. În staţia următoare, altă gloată de oameni, de data aceasta gospodine cu sarsanalele pline de numai ele ştiu ce. Se înghesuie, se împing, de ajungem să stăm ca sardinele. Noroc că vremea e răcoroasă, altfel, dacă ar mai fi fost şi căldură şi aş fi fost nevoit să mai suport şi sudorile celor care stăteau lipiţi unul de altul, cred că demult m-aş fi aruncat pe peron (oare şi la tramvaie tot peron îi spune? Nu m-am gândit până acum la asta). Trebuie totuşi să mai îndur ceva vreme, pentru că mai am vreo câteva staţii până ajung la destinaţie. Între timp, se aşează lângă mine o bunică cu doi nepoţi, pe care îi muştruluieşte, ca la comandă, din te miri ce: "Nu pune mâna acolo, Elvira! Lasă-ţi şapca în cap, Săndele! Las-o şi pe sora ta pe scaun! Dă-i înapoi păpuşa!"  Liceenii se pregătesc să coboare, şi mă gândesc că au ajuns deja la şcoală. Da' de unde. Un băieţaş cu cercel în ureche şi tatuaj pe gât îi îndeamnă şi pe ceilalţi să-i ia exemplul:"Hai, mă, să bem o cafea acilea, că nu mergem la prima oră. Oricum aia de franceză nu pune absenţe." "Liviule, aşteaptă-ne şi pe noi, că mergem să ne luăm ţigări!", îl atenţionează pe acelaşi băieţaş două fete din spate. În sfârşit staţia unde trebuie să cobor. Ies în aerul rece, dar plăcut, de afară, şi ascult o clipă liniştea. Atât e de bine... Gata, nu prea mult. De aici trebuie să iau troleibuzul.