mărţişoriada

Poftiţi la mărţişoare, le dau la preţ redus,

Că tot mai am, din dubă, vreo zece lăzi de-adus,

Poftiţi, pentru neveste, de luaţi o inimioară,

Pentru iubită, poate, un fir de tămâioară,

Sau pentru mamă, soră... De toate am, îţi spui.

Nu te zgârci, monşer, că-n plus un leu mai pui.

Aşa-i de Mărţişor: plăteşti şi chiar de n-ai...

Pentru femeia ta, ultimul ban ţi-l dai!

scrisoare către Moş Crăciun

Dragă Moş Crăciun,

nu ştiu dacă anul acesta vei trece şi pe la mine, deşi îţi scriu în fiecare an de sărbători, dar pentru că am fost băieţel cuminte, te rog să-ţi opreşti sania şi la mine la uşă, măcar să văd că eşti real, şi nu inventat, aşa cum m-a necăjit Gigel, de la mine de la şcoală, când mi-a spus că eşti vecinul meu de alături, ce-şi pune barbă falsă şi vorbeşte pe nas, ca să mai câştige şi el nişte bani, că i-au tăiat din pensie. Eu nu îl cred pe Gigel, şi sunt convins că e invidios pe mine, pentru că am note mai bune ca ale lui şi întotdeauna, la serbări, îmi ştiu poezia pe dinafară. El nu îşi face niciodată temele, se bate cu toţi colegii de clasă, iar pe fete le trage de păr şi le spune că sunt proaste. Dar vezi tu, Moş Crăciun, el mereu în preajma sărbătorilor primeşte jucării, şi atunci te întreb: de ce să mai fiu cuminte, dacă şi copiilor răi tu le aduci cadouri? Am vrut şi eu să fiu rău, ca el, dar n-am reuşit decât să îi rup creionul colegei mele de bancă, Diana, şi asta din greşeală, pentru că n-am ştiut să folosesc ascuţitoarea, şi mi-a părut rău o zi întreagă. I-am cerut scuze Dianei şi i-am promis că o să-i aduc în schimb toată trusa mea de creioane colorate pe care le-am primit anul acesta de ziua mea, numai să nu mai fie supărată pe mine. Moş Crăciun, am văzut aseară la televizor că eşti încă prin America, undeva departe, unde ai fost să dai cadouri unor copii săraci, şi când m-am uitat pe calendar, am început să plâng, pentru că mai sunt câteva zile până la Crăciun şi nu ştiu dacă o să ajungi şi la mine la timp. Ai atât de mulţi copii care te aşteaptă şi drumul e atât de lung... Sper doar să nu ţi se strice sania şi să nu obosească renii. Dar nu e nimic dacă nu ajungi, eu o să îţi mai scriu şi anul viitor. Nu ştiu dacă mai ai scrisorile mele celelalte, aşa că îţi spun din nou care este dorinţa mea de Crăciun: poţi să mi-o aduci pe mămica mea înapoi acasă? Nu ştiu unde e, şi de fiecare dată când îl întreb pe tăticul meu, el îmi spune că e într-un loc mai bun. Moş Crăciun, dacă ea a plecat într-un loc mai bun, înseamnă că aici, împreună cu noi, era într-un loc rău? Înseamnă că şi eu sunt rău? Oare am supărat-o eu cu ceva, de a vrut să plece? De asta nu vii, Moşule, la mine?

cronicile unei vieţi retuşate

21.august.1948

E probabil să nu-l mai revăd niciodată, însă suflul de vitalitate pe care l-a adus existenţei mele m-a învăţat că lumea nu e construită după tipare fixe unde primeşti totul de-a gata. Uneori trebuie să ceri, să cerşeşti, să implori. Să te umileşti doar pentru a nu cădea în capcana depresiei. Sunt conştientă că umilirea mi-a scăzut gradul de umanitate, dar ce nu faci pentru a nu pierde iubirea aceea care te macină? O transformi în pervertire a sufletului, într-un sex necontrolat, o devorare de sentimente confuze din care crezi că nu există o altă cale de ieşire decât împlinirea. E o himeră, o iluzie cu care îţi hrăneşti mintea şi corpul. Să nu mai spun că până şi modul în care l-am cunoscut mi-a degradat statutul de persoană integră, complexă. Era un artist căzut în anonimat, după mai multe tentative eşuate de afirmare. Nici măcar operele lui, expuse într-un garaj improvizat la marginea Parisului, destul de bune, după părerea mea, n-au reuşit să-l facă să evolueze. A rămas în sfera lui animalică, de artist neînţeles. Neînţeles de cine? Eu îl înţelegeam prea bine, dar uneori, înţelegerea era oarbă. Nu vedeam decât ceea ce voiam să văd. Dincolo de el, de masca pe care o purta în fiecare zi, nu puteam să văd nimic. Era sterp, la fel ca unul dintre peisajele de stepă mâzgălit pe una dintre pânzele sale. L-am cunoscut când aveam optsprezece ani neîmpliniţi. Nici nu devenisem încă femeie în adevăratul sens al cuvântului. Puritatea mea nu putea fi întinată de nimic, cu atât mai mult de acuarelele sale. Şi totuşi, am acceptat. Ceva m-a vrăjit, m-a atras. Mi-a spus franc că vrea să mă picteze goală. Credea că pielea mea avea un nedesluşit sens al virginităţii, că expunerea mea nudă pe pânzele sale ar fi avut un impact asupra omenirii, îngropată în imbecilitate, în neştiinţă. Cred că impactul a fost doar asupra minţii lui, pentru că n-a reuşit niciodată să termine acel tablou. În cămăruţa aceea mizeră, cu mucegai pe la colţuri, plină de culori şi vopsele, cu aşternuturi din brocart îngălbenit, mi-am oferit  trupul artei si artistului. Mă întindeam acolo şi-mi lăsam formele admirate de ochii lui verzi şi de pensulele acelea, mânuite cu dibăcie de degetele sale lungi, stropite de acuarelă. Apoi, lăsa deoparte paleta, venea lângă canapea şi mă privea în tăcere, ca şi cum i-ar fi cerut muzei să rămână veşnic în acea poziţie. Mâinile îmi mângâiau uşor sânii, coapsele, fesele, până când totul lua forma unei îmblânziri, descătuşată mai apoi într-o împreunare sexuală nefirească. La început nu simţeam nimic, decât o senzaţie de strivire a trupului, a feminităţii. Treptat, puritatea mea s-a alterat, de ajunsesem să fiu eu cea care îi smulgea paleta şi pensula din mână, pentru a-i cerşi carnea, buzele, misterul. În fiecare după-masă mă regăseam în atelierul lui, trântită pe pat, aşteptând cu înfrigurare momentul împlinirii artistice. Până într-o zi când am aşteptat în zadar. Nu s-a mai întors acolo. Stăteam în mijlocul camerei, privind pierdută tabloul care ar fi trebuit să reflecteze puritatea mea, goliciunea, feminitatea. Nu-mi pictase decât ochii. M-a anunţat madame Georgine, vecina de palier, că tânărul artist plecase la Marsilia, cu o fetişcană slăbuţă, cu pistrui, noul lui model. Îi lăsase ei în grijă motanul. Am rămas încremenită. Îmi vândusem pe gratis umanitatea unui necunoscut. Era probabil să nu-l mai revăd niciodată, însă prezenţa lui în viaţa mea m-a învăţat că lumea nu e construită după tipare fixe unde primeşti totul de-a gata. Uneori trebuie să ceri, să cerşeşti, să implori. Să te umileşti doar pentru a nu cădea în capcana depresiei. Dar ce nu faci pentru a nu pierde iubirea aceea  pe care o crezi veşnică? O transformi în pervertire a sufletului, într-un sex necontrolat, o devorare de sentimente confuze din care crezi că nu există o altă cale de ieşire decât împlinirea. E o himeră, o iluzie cu care îţi hrăneşti mintea şi corpul.

14.februarie.1952

Atunci când te destrami treptat şi nu mai rămân din tine decât frânturi, nici măcar o a doua şansă nu mai are puterea de a te reîntregi. Nimic nu mai dă sens existenţei, pentru că acolo unde durerea a săpat o dată, groapa devine tot mai adâncă. Crezusem că împotrivirea mea şi încăpăţânarea de a fi mereu fericită m-ar putea ajuta să iau totul de la capăt, să dezvolt o nouă pasiune. Dimpotrivă, eliberarea de care aveam nevoie întârzia să vină. Singurătatea îmi rodea instinctiv sufletul, aşa cum o boală necruţătoare mi-ar fi perforat pântecele. Din păcate nu ştiam atunci că şi sufletul şi pântecele aveau să îmi fie distruse mai târziu, lăsându-mi o plagă imensă în conştiinţă. Eram pe vremea accea secretară într-un birou notarial din centrul Parisului. Acolo l-am întâlnit pentru întâia oară pe colonelul von Günter, sosit de numai câteva zile cu trupele lui. Războiul încă nu începuse şi apele erau liniştite. M-a invitat, galant, de mai multe ori în oraş, până când într-un târziu am cedat insistenţelor sale. Ieşirile la restaurant s-au înmulţit şi s-au transformat în plimbări pe malul Senei şi în final în întâlniri secrete în mica mea garsonieră. Nu puteam fi văzută în compania unui bărbat neamţ, mai ales acum când scânteia războiului era pe cale să se aprindă. Aş fi putut trece drept o trădătoare de ţară, deşi pasiunea şi iubirea nu aveau deloc de-a face cu interesele politice. Colonelul încerca de fiecare dată să mă facă să mă simt în largul meu, cu toate că simţeam o presiune invizibilă din toate părţile. Îmi promisese că după ce toată această tulburare va trece – pentru că era convins că războiul o să fie aplanat – mă va lua cu el şi vom pleca în Germania pentru totdeauna. Aici oricum nu mă lega nimic. Ajunsesem să visez, să-mi fac planuri, să cred că nimic nu va putea umbri această fericire. Nu vedeam însă norii negri la orizont. Pentru mine era veşnic soare. Mai mult decât norii însă, am văzut întunericul sumbru într-o seară când colonelul s-a întors de la un dineu oferit de Ambasada Germaniei. Era beat şi abia se putea ţine pe picioare. A intrat în cameră, şi, fără vreun cuvânt în plus, m-a pălmuit cu brutalitate. M-a privit intens, cu ochii lui albaştri pal, şi m-a acuzat de spionaj. Cum că aş fi o spioană nenorocită, ce transmite informaţii armatei franceze. Că nu merit decât să fiu călcată în picioare, că sunt o târâtură de ultimă speţă. N-am încercat să-i explic nimic, în starea în care se afla oricum nu ar fi putut înţelege sau accepta ceva. Mi-am acoperit doar faţa cu mâinile şi am îndurat tacit injuriile lui. Nu s-a oprit însă aici. M-a trântit pe pat, mi-a sfâşiat rochia şi lenjeria şi m-a posedat diabolic, până când am simţit cum sângele mi se prelinge pe pulpe şi pântecele mocneşte de durere sub apăsarea greutăţii sale. Mi-a pus mâna pe gură, să nu strig, cu toate că nu mai aveam demult forţa să mai scot niciun sunet. M-a lovit în neştire, refuzând să conştientizeze că nu mai puteam riposta. Apoi s-a ridicat, m-a scuipat cu silă şi a ieşit pe uşă. Pentru câteva minute am crezut că am murit. Nu mă mai mişcam şi nu-mi mai simţeam inima bătând. Dar vedeam. Vedeam cerul cum se lumina de ziuă... Nu l-am mai întâlnit niciodată. Era mai bine. Pentru că atunci când te destrami treptat şi nu mai rămân din tine decât frânturi, nimic nu mai are puterea de a te reîntregi. Nimic nu mai dă sens existenţei. Acolo unde durerea a săpat o dată, groapa devine tot mai adâncă. Îţi roade instinctiv sufletul, aşa cum o boală necruţătoare ţi-ar perfora pântecele.

1.mai.1957

Ce te doare mai mult? Minciuna sau adevărul? Trădarea sau nepăsarea? Te doare ceea ce crezi că îţi poate dăuna fericirii, iar frica de a nu te degrada în faţa celui cu care îţi împarţi această fericire te face să acţionezi din impuls, pe moment, nemailuând în calcul consecinţele. Pe mine mă doare sfârşitul. Finalul unei poveşti căreia îi conturasem de dinainte traseul. Mă visasem prea mult adâncită în această poveste, deşi nu aveam motive întemeiate de a crede că totul poate deveni dintr-o simplă aventură o experienţă de viaţă. Oamenii nu sunt clădiţi aşa cum îi creionăm noi cu mintea, jumătăţile de măsură nu sunt întotdeauna suficiente. Eu, care nu mă vedeam niciodată o femeie meticuloasă, care să pună la punct detalii, eram acum în postura de a descrie în amănunt sfera în care îmi duceam existenţa. Încercam să fiu perfectă în toate, să-i demonstrez lui că sentimentele mele nu sunt deloc de suprafaţă, ci că sunt reale, palpabile, veşnice. Din păcate, el însă nu mă vedea la fel de perfectă. Jerome era un bărbat pentru care orice femeie din Paris şi de oriunde şi-ar fi sacrificat puritatea şi demnitatea. Mereu îmi aducea în discuţie relaţiile lui anterioare şi mă compara cu tot felul de femei care trecuseră prin viaţa lui. Una era mai frumoasă decât mine, alta mai supusă, alta reuşea să îl împlinească, dar, ca într-o ierarhie, ultima era cu o treaptă mai jos decât cea anterioară. Înduram de fiecare dată cuvintele lui, fără să-i reproşez nimic, de ajunsesem un fel de cârpă pe care îşi ştergea picioarele atunci când avea chef. Şi totuşi, nu puteam să plec. Ceva mă ţinea legată de el, ca un prizonier care nu se poate elibera de cătuşe. Durerea se accentua cu fiecare zi şi, atunci când mă priveam în oglindă, începeam să îi dau dreptate în tot ceea ce spunea. Mi se părea că am riduri, că faţa nu-mi mai e la fel de netedă ca acum câţiva ani, că ochii au cearcăne, că mâinile îmi tremură, că sunt slabă, infectă. Mă uram şi mă minţeam. Mă minţeam că trăiesc cu adevărat, într-un basm, când de fapt murisem cu mult timp în urmă. După câţiva ani de mariaj ratat, Jerome mi-a făcut vânt pentru o nouă cucerire. Mi-a spus că e timpul să plec, pentru că oricum îşi pierduse deja o parte preţioasă din viaţă alături de mine. „Eşti un rebut al societăţii şi nu ştiu cum de nu urăşti ziua în care te-ai născut. N-ai să reuşeşti să faci pe nimeni vreodată fericit şi nici măcar tu, în imperfecţiunea ta, n-o să fii împlinită.” Sunt cuvintele pe care mi le-a spus, atunci când mi-a deschis portiera maşinii şi m-a lăsat la marginea unei mahalale a Parisului. N-a binevoit să mă ducă nici până acasă. Nu s-a mai interesat niciodată de mine. L-am întâlnit peste câteva luni, întâmplător, la o serată de binefacere. Era acelaşi Jerome arogant, pentru care m-aş fi degradat fără să îmi dau seama şi căruia, la momentul respectiv, nu îi găseam niciun defect. Era perfect, aşa cum eu eram imperfectă pentru el. M-a privit o clipă, suspicios, de parcă îşi căuta prin amintiri locul şi era în care ne-am cunoscut. Pentru prima dată, nu am simţit nimic. Şi m-am minţit, în sinea mea, că nu îl cunosc pe acest bărbat. M-a durut sentimentul, dar l-am luat ca atare. Mă întrebam: oare ce m-a durut mai mult? Minciuna sau adevărul? Trădarea sau nepăsarea? M-a durut ceea ce credeam că îmi poate dăuna fericirii, iar frica de a nu mă degrada în faţa celui cu care mi-am împărţit această fericire m-a făcut să acţionez din impuls, pe moment, nemailuând în calcul consecinţele. M-a durut sfârşitul. Dar l-am acceptat.

de ce?

De ce? E întrebarea de pe buzele tuturor. De ce? Răspunsul însă îl ai doar tu, fată tristă. Tu eşti cea care ştii cu adevărat motivul pentru care ai ales să ne părăseşti, şi să ne laşi într-o mare de incertitudini. Iartă-ne, te rugăm, că dăm buzna în viaţa ta, acum, când nu mai eşti printre noi, deşi atunci când erai, aproape că îţi şi uitasem frumuseţea chipului. Tu eşti perfectă, fată cu părul de foc. Şi eşti încă aici. Nimeni nu vrea să creadă că ai plecat pentru totdeauna. Încercăm să dezlegăm mistere, pentru că ne doare să nu te mai admirăm, să nu-ţi mai rostim numele, dar nu facem altceva decât să încurcăm şi mai mult sforile şi să adâncim şi mai mult prăpastia pe care ai lăsat-o între noi. Vorbesc de tine la timpul prezent, pentru că trecutul nu poate fi decât o minciună. De ce să spunem că nu mai eşti? Eşti, exişti încă. În inimile noastre, în sufletele noastre, în gândurile noastre. Doar că nu-ţi mai simţim prezenţa ca şi până acum. Sper să-şi găseşti liniştea acolo, în ceruri, printre îngeri. Ştiu că ne vom mai întreba mult timp de acum încolo "de ce?" şi poate că nu vom afla niciodată. Dar mai presus de toate trebuie să te lăsăm să-ţi odihneşti sufletul gol, împovărat şi tristeţea. Rămâi cu bine, fată din Nalindamar, şi Dumnezeu să te aibă în pază!

Adio, fată cu părul de foc!

"Fata cu părul de foc" a spus "Adio!" scenei. Definitiv. Am crezut că poate e doar în imaginaţia mea, dar când toate canalele media au anunţat subiectul, am rămas înmărmurit. Am cunoscut-o, am văzut-o de aproape, am sărutat-o pe obraz. Era un privilegiu, în anii '90 să ajungi să primeşti un autograf din partea unei vedete. Am fost la unul dintre concertele ei şi îmi bătea inima de emoţie când îi ascultam refrenele atât de bine cunoscute. Am ajuns şi în culise, unde am reuşit să primesc un autograf, pe discul ei, "Fată dragă". Acum e doar o amintire. Mă doare sufletul, ca şi cum s-ar fi dus o parte din el, odată cu ea. Era artista mea preferată, idolul copilăriei mele. Sunt îndurerat şi bulversat, de parcă cineva drag inimii mele s-ar fi topit. Fiecare ne facem propriile alegeri în viaţă. E un drept. Dar e nedrept să facem alegeri greşite. Adio, Mădălina!

coroniţa la timpul trecut

Nu mai am răbdare. Festivitatea trebuie să înceapă dintr-un moment într-altul şi noi nu suntem încă pregătiţi. Ea ştie însă că nu are rost să ne grăbim, pentru că întotdeauna se întârzie la astfel de ceremonii. Îmi pune cravata pe după umeri, o prinde în faţă cu inelul alb, ciobit într-o parte, când făceam năzbâtii cu colegii, în curtea şcolii, îmi pune pe cap şapca neagră, cu cozorocul îndoit, se dă un pas în spate şi mă priveşte o clipă. Retuşează o cută învizibilă a cămăşii albe, îmi îndreaptă şnurul roşu de comandant de grupă şi mă sărută pe obraz. Am mai crescut un an, am mai adăugat un an la educaţia şi împlinirea mea în viaţă. Îmi zâmbeşte şi dă verdictul, aprobând din cap, semn că totul este acum în regulă. Emoţiile mă copleşesc treptat, deşi în fiecare an ritualul e acelaşi: drumul până la şcoală e la fel, neschimbat, colegii sunt acolo, fiecare însoţit de părinţi, zgomot, râsete, aplauze... Mă foiesc de pe un picior pe altul şi trag cu ochiul pe geam, să văd dacă a început să treacă cineva. Sunt mulţi, trec în grupuri... Vocea mamei mă trezeşte din visare. E timpul să plecăm. Când mă întorc, privirea mi se luminează şi în acelaşi timp mi se umple de lacrimi. Coroniţa de premiant e parcă mai frumoasă ca niciodată. Florile sunt proaspete, în culori vii, împletite între ele cu o măiestrie ieşită din comun, prinse cu crenguţe verzi. Crizanteme roz şi crini albi, puritate şi inocenţă. Mâinile mamei au creat-o special pentru mine, împletind totodată în ea bucuria şi mândria. E perfectă, e semnul de recunoaştere a unui întreg an de învăţăminte. Când ajungem în curtea şcolii, timpul parcă se opreşte în loc şi mi-aş dori ca această zi să nu se mai termine niciodată. O trag pe mama de mână prin mulţime, să ne apropiem de scenă. Strâng cu grijă la piept coroniţa, ca nu cumva, ciocnindu-mă de cineva din întâmplare, să-i distrug aranjamentul şi să ucid florile care sunt încă fragede. Devin neliniştit, dar totodată şi mai încrezător în mine, când o vecină de bloc o opreşte pe mama şi îi spune: "Felicitări, am auzit că o să ia premiu!" Momentul mult aşteptat se apropie şi o zăresc deja pe tovarăşa învăţătoare cum preia microfonul, pentru a anunţa premianţii clasei a IV-a B. Numele meu răsună brusc, ca un ecou, şi sunt invitat să urc pe podium. Îmi fac curaj şi înaintez. Mă desprind de mama, care îmi zâmbeşte şi îmi face semne. Aproape că îi văd ochii în lacrimi. Îmi pun coroniţa pe cap şi urc, primind, ca pe un trofeu, diploma de premiere şi cartea simbolică "Metamorfozele lui Ovidiu". Aplauzele se stârnesc, necerute, încununând momentul de performanţă şi succes. Sunt deasupra tuturor. Îi văd. Nişte omuleţi care mă aclamă pe mine, un Caesar în miniatură, cu coroniţa lui din crizanteme şi crini albi.

dacă doriţi să revedeţi...

 

 Aţi fost pionieri? Vă mai amintiţi vestitele pampoane cu cordeluţa albă? Istorie... Ori poate şnurul roşu, de comandant de grupă? Sau dacă nu, poate cravata de pionier şi cureaua cu stema republicii. Hmmm... ce demult pare... Ori emblema... Minuni, sau cine ştie ce altceva, ale copilăriei... Aşa era atunci... Mai trecem şi prin romanele lui Jules Verne, nelipsite din biblioteci... Ne aducem aminte şi de acea  cerneală "Victoria", super-cerneală, de altfel... Încă ceva... coşul de la alimentară şi sticlele de lapte pe care mergeam dimineaţa să le punem la rând... Uneori le lăsam acolo şi plecam, reveneam când ştiam că trebuie să vină laptele. Nu le lua nimeni. Sunt multe... Le revedem şi ne înduioşăm... Aşa era atunci. 

unde eşti, copilărie?

Unde eşti, copilărie, cu povestea ta, cu tot?... Mi-e dor de mine, când eram copil, şi deşi fiecare amintire din vremurile acelea e încă aici, în inima mea, praful uitării s-a aşternut din păcate în straturi destul de groase peste ele. Îmi amintesc crâmpeie... şi mi-e dor de tot. Mi-e dor de mesele de duminică, din apartamentul nostru de provincie, adunaţi în bucătăria unde mirosul mâncărurilor gătite de mama îmi îmbăta simţurile, cu desertul ei magic din gris cu lapte şi sos de zahăr ars şi unde tatăl meu tăia pepenele verde în felii potrivite, pentru toţi membri familiei. Mi-e dor de sărbătorile de Paşte, când ne întorceam în răcoarea dimineţii de aprilie de la biserică, ţinând în mână, cu grijă, lumânarea sfântă, pentru ca flacăra ei să nu se stingă până acasă. Mi-e dor de sărbătorile de Crăciun, când plecam cu sora mea în oraş să căutăm bomboane pentru împodobirea bradului, deşi întotdeauna, în ultimul moment nu reuşeam să cumpărăm decât un brad mic, pricăjit. Mi-e dor de certurile cu sora mea, din te miri ce nimic, dar şi mai mult de împăcări, cu toate că două balanţe orgolioase n-ar fi făcut niciodată primul pas spre împăcare. Şi totuşi, până la urmă, eu eram cel care cedam de fiecare dată. Mi-e dor de prietenii mei din faţa blocului, cu care am născocit jocuri ale copilăriei dintre cele mai bizare: şotronul, elasticul, raţele şi vânătorii, castel, pituluşul, şi multe altele care ne încântau serile, până când mama venea să ne cheme la masă ori la televizor, pentru că începuseră desenele cu „Sandy Bell”. Le ştiu încă numele tuturor, dar, din păcate, nu le mai ştiu şi chipurile. Parcă s-au estompat de mult în timp. Mi-e dor când mergeam cu ei la furat de floarea-soarelui, pe câmpul de la marginea oraşului, ascunzându-ne de paznicii care se făceau că nu ne observă. Mi-e dor de pâinea caldă, proaspăt scoasă din cuptor, de la chioşcul de peste stradă, pentru care stăteam la coadă ore în şir, cu toate că întotdeauna aveam ceva de obiectat înainte de plecare. Cât mi-ar plăcea acum să mai stau acolo, în rând cu oameni pe care îi analizam din cap până în picioare, zâmbind în sinea mea de forma urechilor unora, sau a mâinilor şi hainelor altora. Mi-e dor de escapadele la Lacul Gării, pe înserate, cu verişorii mei, la prins de peşte sau insecte pentru insectarul clasei. Mi-e dor de colegii mei de şcoală, cu care organizam Baluri ale Bobocilor la Casa de Cultură din oraş. Încă mă văd acolo, pe scena aceea mare, tremurând de emoţie în faţa a sute de elevi şi profesori, interpretând melodia „Vorbeşte marea” a lui Cătălin Crişan. Mi-e dor să mai răspund, în oracolele lor, la întrebări jenante la vremea aceea, de genul „Cu cine te-ai sărutat prima oară? De cine îţi place din clasa noastră? etc”. Cred că mai am şi eu un asemenea oracol pe undeva, care mai păstrează în el gândurile şi sentimentele adolescentine ale colegilor mei. Mi-e, de asemenea, dor de vacanţele la bunici, când hoinăream de dimineaţa până seara la gârlă ori pe uliţă cu bicicletele, fără să avem nici cea mai mică grijă că am uitat să mâncăm în ziua respectivă sau că nu am dormit obişnuitul somn de amiază. Mi-e dor de cartofii bunicii, copţi pe vatră, de mămăliga al cărei gust nu-l pot asocia cu nimic mai bun în vremea aceea, de strugurii mâncaţi aşa, nespălaţi şi pe nerăsuflate, ascunşi în umbra viţei de vie. Mi-e dor când îngrijeam grădina cu flori, când mergeam cu colindatul prin sat, când spălam rufele la râu, când ne ascundeam printre picioarele oamenilor participanţi la vreo înmormântare, să adunăm bănuţii aruncaţi la răscruci pe jos, când îi ascundeam bunicului ţigările, pentru ca mai apoi să savurăm şi noi câteva fumuri de „Carpaţi”. Mi-e dor de tot, mi-e dor de multe. Mi-e dor de tine, copilule din mine.