poveste de budoar (aventurile ne-romanţioase ale unui gigolo de oraş)

Partea a şasea: 

Rafilda, prinţesa ţigancă

Am cunoscut-o pe Rafilda la îndemnul unui bun prieten din copilărie, care, după cum mi-a fost descrisă în cele mai intime detalii, părea să facă toţi banii (pe care, evident, urma să îi primesc pentru prestaţia mea). Am ezitat destul de mult până să îmi calc pe inimă şi să îi accept invitaţia în palatul ei de prinţesă, de pe Calea Victoriei. Sunt convins că, atunci când aţi auzit cuvântul de "prinţesă", aţi fugit repede cu gândul la un fel de Şeherezadă ori poate la vreo prinţesă scăpătată din înalta societate a capitalei. Ei bine, nu e nici una, nici alta. E o prinţesă de-asta de-a noastră, de pe meleaguri româneşti, aborigenă, cu rădăcini adânc înfipte într-un căsoi din ăla naţionalizat, de pe vremea lu' Ceaşcă, transformat peste noapte, cu bani "munciţi" prin Franţa şi Italia, într-un palat cu cinci nivele, terasă cu palmieri, piscină şi o cupolă aurită, de abia se mai vede de el Catedrala Mitropolitană. Numai până să ajung la uşa de la intrare mi-a luat vreo douăzeci de minute, evitând grămezi de moloz, lemne aruncate la întâmplare şi schele unde se mai construia o nouă aripă a palatului, plus nişte buruieni şi arbuşti, de parcă m-aş fi aflat în faţa grădinilor Versaille-ului. Ah, şi să nu uit de cei trei dulăi lăsaţi liberi printre dărâmături care mai-mai să-mi sfâşie noul costum Armani, de nu era un puradel, numit simbolic Armaghedon, care să-i potolească. Şi acolo era ea, în pragul fermecătoarei ei căsuţe, Rafilda, cea cu părul ca (c)abanosul (şi împletit în două coade, abia zărit pe ici pe colo printre panglici, zorzoane şi salbe multicolore). Adevărul este că nu mai văzusem până atunci o prinţesă, dar nici nu-mi mai doream să văd vreodată. Aş fi făcut degrabă cale întoarsă, de nu erau în spatele meu cei trei dulăi, iar în faţa mea o făptură ce părea mai mult o combinaţie între nevasta lui Shrek şi nevasta... pe care nu ţi-ai dori s-o vezi nici măcar de la distanţă. Şi repede m-a înşfăcat Rafilda de mânecă, m-a tras după ea într-una dintre încăperile de la parter, şi-a pus poalele în cap (la propriu) şi mi-a zis grăbită:

- Treci la aparat, musiu, că acuş vine bărbate-miu şi nu-i treaba gata!

"Drace!", mi-am zis în sinea mea, "asta chiar e măritată, da' nu cu Shrek, ci cu însuşi Bulibaşa". Tocmai mă pregăteam să-mi bag "şurubelniţa" şi să-i fac de petrecanie "aparatului" ivit în trei secunde de sub fustele pirandei, când mi-am dat seama, din privirea ei, că Rafilda îmi arăta cu coada ochiului un aparat de-adevăratelea, un fel de maşină cu manivelă, ce punea în mişcare o paletă groasă cu care să-i mas(acr)ez fesele deja întoarse spre mine, pentru o pedeapsă binemeritată. Şi iată-mă aşadar din nou în exerciţiul funcţiunii, învârtind cu toate puterile manivela ce aplica scaltoace peste fesele bombate, încât am avut impresia că din clipă în clipă flăcări o să iasă din ele. Gemea şi ţipa Rafilda, de am crezut că o să se prăbuşească palatul pe noi şi o să mă trezesc cu toată şatra adunată împrejurul nostru. Mi-a mulţumit, după vreo jumătate de oră de "masaj", extenuată, şi mi-a întins un teanc de bani (şi când spun bani, nu mă refer la moneda naţională a României), pe care i-am îndesat bine în buzunarul interior al sacoului. 

- Armaghedoane, l-a strigat ea pe puradelul pe care l-am văzut la un moment dat făcând ochii mari printre zăbrelele ferestrei, cheam-o repede pe sor'ta, Strălucirea... Barosanu' ăsta e numa bun să-l ia de bărbat... 

Am fugit de-am mâncat pământul, de pe tărâmul de basm al prinţesei mele, Rafilda. Cu cei trei dulăi pe urmele mele, evident.

şedinţă de terapie: cine l-a ucis pe impresarul de fotbal?(2)

Când primise invitaţia din partea preşedintelui Asociaţiilor Sportive de Tineret de a participa la petrecerea de la hotel Palace, Emanuela Crudu, sau mai scurt, Mandy, aşa cum era cunoscută în lumea bună a capitalei, nici nu se aşteptase să aibă două „cont(r)acte” în acea seară. Dar, pentru că putea face faţă cerinţelor, niciodată Mandy nu dăduse cu piciorul unor sume de bani destul de consistente, pentru a duce în continuare viaţa de lux pe care şi-o dorea… Preşedintele Asociaţiilor Sportive de Tineret îşi începuse discursul cu o glumă despre femeile nemăritate care, aşa cum credea el, ar fi trebuit să aibă măcar o dată în viaţă (sau cel puţin în patul lor) un fotbalist. Fusese şi el cândva tânăr şi multe femei râvniseră la trupul lui de atlet. Aflată în dreapta lui, Mandy, femeie focoasă şi cu multe de oferit, i-a zâmbit complice şi a luat o înghiţitură din şampanie, retrăgându-se la bar. Discursul o plictisea, dar pentru bănetul oferit de preşedinte, trebuia să îndure. S-a aşezat pe un scaun, şi-a scos pudriera şi s-a privit în oglinda micuţă pentru a-şi retuşa machiajul. Ochiadele pe care bărbatul de lângă ea i le arunca din când în când n-au lăsat-o indiferentă. A intrat în vorbă cu el şi a început chiar să se simtă bine în compania lui. I-a spus însă de la început, că, pentru câteva ore cu ea în plus, plata se face înainte.

Când primise invitaţia din partea preşedintelui Asociaţiilor Sportive de Tineret de a participa la petrecerea de la hotel Palace, Sorin Avram nu se gândise nicio clipă că acea seară va fi ultima din viaţa lui. Îşi scosese din şifonier costumul negru de mătase pe care nu-l mai purtase de multă vreme, cămaşa şi cravata albastră cu dungi gri pe care Marcela, soţia lui, i le cumpărase dintr-un magazin de pe Calea Victoriei, le pusese pe pat, îndreptând cu mâna nişte cute invizibile şi le privise aşa, minute în şir. Nici măcar el nu ştia motivul pentru care stătea cu ochii aţintiţi spre ele. Curând, fără ca măcar să bănuiască, sângele lui avea să întineze acel albastru. Sorin Avram era un bărbat pentru care sentimentele nu erau la loc de cinste în căsnicia lui, deşi îşi iubea soţia în felul său. Mai bine spus manifestarea lor, redată doar atunci când Marcela îi adresa cuvinte drăgăstoase. Marcela era o femeie prea perfecţionistă, după părerea lui, vrând ca totul să fie în ordine chiar şi atunci când nu era necesar. Nici măcar nu se obosise să o convingă să renunţe la planurile de organizare a celei de-a treia nunţi a unei dame din înalta societate a capitalei, pentru a-l însoţi la petrecere. Hotărâseră, din câteva fraze, să se vadă acolo mai târziu… Sorin era de câteva ore în sală, dar parcă nimic interesant nu se întâmpla acolo. S-a aşezat plictisit la bar, urmărind-o cu coada ochiului pe femeia de lângă el care, de minute bune, se tot privea în oglindă, şi, când aceasta a intrat în vorbă cu el, şi-a făcut curaj pentru mai mult, deşi ştia că era însoţitoarea preşedintelui. A invitat-o în camera lui de hotel, simţind nevoia să discute cu cineva, nu înainte de a-i oferi suma pe care Mandy o ceruse de la început. Însă, când se pregăteau să se retragă, Marcela şi-a făcut apariţia pe neaşteptate.

Când primise invitaţia din partea preşedintelui Asociaţiilor Sportive de Tineret de a participa la petrecerea de la hotel Palace, Marcela Avram nu avea de unde să ştie că era pentru ultima oară când îşi mai vedea soţul în viaţă. Venise în ultimul moment, deşi nu se simţea prea bine… Şi-a parcat maşina şi a intrat în sala de festivităţi a hotelului. A rămas surprinsă să-l descopere pe Sorin în compania unei femei care se observa de la o poştă că era de moravuri uşoare. Nu l-a descusut prea mult referitor la modul cum o întâlnise, mai ales că acesta îi spusese simplu că e doar o cunoştinţă. Pentru că femeia se retrăsese în grupul preşedintelui, Marcela a considerat de cuviinţă că e politicos să salute câţiva prieteni din sală, şi l-a însoţit pe Sorin pe la fiecare masă, în scop caritabil. Într-un târziu, din cauza unei migrene, l-a rugat să plece împreună acasă, dar acesta a refuzat, pe motiv că n-ar fi frumos, de vreme ce invitaţia din partea preşedintelui a fost expres pentru el. Din fericire, Sorin avea alte intenţii. A căutat-o din priviri pe Mandy şi au urcat împreună în camera lui. Au băut un pahar de vin şi au discutat o vreme, până când femeia a trecut la atac. Senzaţiile pe care i le-a oferit de-a lungul a vreo două ore şi-au meritat toţi banii puşi în joc.

Când primise invitaţia din partea preşedintelui Asociaţiilor Sportive de Tineret de a participa la petrecerea de la hotel Palace, Mihai Răducan nu crezuse că seara aceea va reprezenta sfârşitul carierei sale. Sorin Avram îl trăsese deoparte şi îl informase că era necesar să vorbească. S-au întâlnit în camera de hotel a lui Sorin, unde, după un pahar de coniac băut pe nerăsuflate, impresarul a început să aducă acuzaţii grave, motivând faptul că eşecurile pe teren din ultima vreme ale lui Mihai se datorează în principal legăturii pe care acesta o avea cu Simona, un aşa-zis fotomodel cu prea puţine contracte în ultimul timp. Ce urma să iasă bun din toată această aventură? Un copil, gândea Sorin, care nici măcar nu era al fotbalistului. Mihai nu putea riposta deloc, impresarul era de neoprit. Aşa că în final au hotărât să se întâlnească a doua zi la sediu pentru a stabili termenii de comun acord.

Când primise invitaţia din partea preşedintelui Asociaţiilor Sportive de Tineret de a participa la petrecerea de la hotel Palace, Flavian Locvenţiu crezuse că cineva îi oferise şansa de a fi bogat peste noapte. Mai bogat cu câteva mii de euro, prin şantajul pe care îl pusese la cale pentru impresarul de fotbal, Sorin Avram, care avea să devină în curând tatăl unui copil. Dar nu cu soţia sa, ci cu amanta, Simona Drăghici, viitoare doamnă Răducan. Flavian era un om fără scrupule, care ar fi tras câştig din orice, aşa că, luându-l prin surprindere pe impresar, urma să-şi umple conturile cu o sumă frumuşică de bani. Din camera impresarului se auzeau voci ridicate şi o ceartă în toată regula, aşa că, după ce fotbalistul Răducan a părăsit încăperea, Flavian a intrat tiptil şi i-a expus lui Sorin întreaga poveste. Deşi a părut speriat la început, nu mică i-a fost mirarea jurnalistului să vadă că impresarul nu se lasă înduplecat şi nu îi oferă decât două mii de euro, pentru că oricum mai târziu secretul avea să iasă la iveală, de vreme ce voia să-i mărturisească soţiei infidelitatea. „Ce oameni!”, îşi spusese în gând jurnalistul, „nici în ceasul al doisprezecelea nu-şi dau seama de gravitatea situaţiei”.

Când primise invitaţia din partea preşedintelui Asociaţiilor Sportive de Tineret de a participa la petrecerea de la hotel Palace, în compania viitorului ei soţ, Simona Drăghici nu se gândise nicio clipă că acea seară va fi ultima din viaţa ei în libertate. Nu îşi pusese în minte să îl omoare pe Sorin Avram, dar evenimentele decurseseră într-un mod prea periculos, care i-ar fi putut periclita cariera şi mariajul. Aşa că, dintr-un instinct de conservare şi apărare, a trebuit să ia o viaţă, în speţă a lui Sorin, pentru a şi-o apăra pe-a ei. Sorin i-a arătat fotografiile înşirate pe masă, care surprindeau momente intime cu ei, în diferite ipostaze, semn că fotograful Locvenţiu îşi făcuse treaba cât mai profesional. Secretul avea să iasă la lumină în curând, doar că Sorin îşi luase toate măsurile de precauţie şi îl plătise pe jurnalistul şarlatan cu două mii de euro pentru a-i închide gura definitiv. Fusese în zadar, considera Sorin, pentru că oricum avea intenţia să-i mărturisească soţiei că aventura lui cu Simona ajunsese până în punctul în care aceasta rămăsese însărcinată. Nu se pusese problema de un avort, Simona nu voia să renunţe la sarcină, preferând să-l treacă drept copil biologic în conştiinţa lui Mihai. Numai că ea nu era încă pregătită ca acest secret să ruineze tot ceea ce clădise de-a lungul vremii. Nemaistând nicio secundă pe gânduri, şi crezând că acesta era singurul mod prin care avea să reducă la tăcere scandalul, Simona a înfipt cu putere cuţitul de pe masă drept în inima lui Sorin. Apoi, meticulos, a adunat toate fotografiile şi negativele, aruncându-le în focul şemineului. Nimeni nu o văzuse intrând în camera de hotel şi nimeni nu avea cum să mai facă vreodată legătura între ea şi Sorin. Şi-a continuat seara ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar avea să-şi continue viaţa schimbată definitiv.

şedinţă de terapie: cine l-a ucis pe impresarul de fotbal?(1)

şedinţa de terapie nr. 1

subiect: Marcela Avram, 32 ani, organizator de nunţi

„Nu-mi dau seama de unde am această obsesie a perfecţiunii, probabil mama e cea care m-a învăţat de mică să fac totul cum trebuie, în ordinea impusă de societate. Mi-e teamă însă că această obsesie mi-a afectat de multe ori judecata, atunci când a trebuit să iau decizii importante în viaţa mea. Mereu am vrut să am o slujbă perfectă, un soţ perfect, o casă perfectă. Singurul lucru care nu este perfect sunt eu. Am complexe că sunt prea grasă, că am ochii prea mici, că părul mi-e despicat la vârfuri şi orice tratament aş face n-o să fie niciodată bogat şi ondulat. Când le privesc pe miresele cărora le organizez nunţile până în cel mai mic detaliu, devin invidioasă şi geloasă pe frumuseţea şi fericirea lor. Soţul meu nu mi-a adus în viaţa lui o floare, nu mi-a spus vreodată „te iubesc” din inimă – decât atunci când se simţea obligat să răspundă sentimentelor mele – şi, cu toate acestea, am considerat căsnicia noastră perfectă. Cred, de fapt, acum, că am trăit zece ani în minciună, şi, deşi nu regret nici măcar o clipă petrecută alături de el, mă simt uşurată că nu mai face parte din viaţa mea. Nu i-am dorit niciodată moartea, pentru că, în adâncul meu, l-am iubit mereu. La întrunirea de la hotel Palace am ajuns în seara aceea mai târziu, deoarece avusesem de pus la punct ultimele amănunte pentru nunta unei cliente fidele, care se căsătorea pentru a treia oară. L-am găsit pe Sorin la bar, în compania unei femei nu tocmai potrivite pentru statutul lui. Nu am nimic împotriva acestor femei, fiecare îşi câştigă existenţa cum vrea şi cum poate, dar soţul meu nu a apelat niciodată la astfel de refulări. Consideram că viaţa noastră sexuală era încă activă şi nu aveam motive de îngrijorare că m-ar fi putut înşela. La vederea mea, femeia s-a ridicat şi s-a alăturat grupului preşedintelui Asociaţiilor Sportive de Tineret, pe care îl mai întâlnisem la câteva întruniri. Era divorţat de câţiva ani, aşa că puţin îl interesa ce spune lumea despre el şi se putea afişa cu cine dorea la astfel de petreceri. Sorin mi s-a părut retras şi tăcut. Abia dacă am schimbat câteva vorbe. S-a eschivat când l-am întrebat cine era domnişoara de la bar. Mi-a spus simplu: o cunoştinţă. Nu am mai insistat pe acest subiect şi m-am amestecat în mulţime pentru a saluta câţiva prieteni. Nu am rămas până la sfârşit, din cauza unei migrene. L-am rugat pe Sorin să mergem acasă, dar a refuzat, pe motiv că nu se cuvine să plece în mijlocul petrecerii, mai ales că preşedintele i-a cerut expres să vină. L-am înţeles, dar trebuia neapărat să plec. Începusem să am ameţeli. Aşa că i-am cerut portarului să-mi aducă maşina şi am plecat. L-am lăsat pe Sorin la bar, cu alţi colegi. Era încă în viaţă atunci când am părăsit hotelul.”

şedinţa de terapie nr. 2

subiect: Mihai Răducan, 30 ani, fotbalist

„Întotdeauna am fost un rebel. Chiar şi atunci când eram copil, nu-mi plăcea deloc să primesc ordinele celorlaţi şi mai ales să le execut. Nu mi-am dorit niciodată să devin fotbalist, pentru că am avut mereu impresia că fotbaliştii sunt oameni superficiali, priviţi ca inculţi ori marionete în jocul murdar al banilor. Împrejurările m-au adus însă la clubul de fotbal al lui Sorin Avram, pe vremea când aveam 15 ani. Mi-a fost impresar şi totodată un prieten adevărat pe care l-am stimat din toată inima. Nu ştiu ce s-a schimbat între noi de câteva luni încoace, pentru că îl vedeam mereu abătut, îmi vorbea în doi peri, iar uneori chiar ironic. La petrecerea de la hotel Palace lucrurile au luat-o razna de tot. M-a luat deoparte şi mi-a spus că trebuie să vorbim. Am urcat în camera lui, unde m-a informat sec că vrea să renunţe la serviciile mele şi că nu mai sunt apt să joc în echipa lui. I-am cerut justificări pe care a refuzat să mi le dea, pentru că n-aş fi fost îndreptăţit să le cer. Eram doar un simplu jucător şi nu aveam dreptul să comentez nimic, altfel, spunea el, ar fi putut face în aşa fel încât să nu mai joc la nicio echipă. Erau în fapt ameninţări indirecte pe care le făcea fără să se gândească la consecinţe. Rezultatele mele, aşa cum afirma el, lăsau de dorit, şi asta doar pentru că Simona îmi sucise minţile. Simona era iubita mea de un an de zile, dar până atunci nu-mi spusese asemenea cuvinte. Urma să am un copil cu ea şi voiam chiar să ne căsătorim, ea fiind cea care făcea sacrificiul suprem, renunţând la cariera de modeling. Sorin vorbea calm, ca şi cum mi-ar fi spus toate aceste lucruri la un pahar de bere, seara după antrenamente. Mi-e greu să cred că nu mai e, şi, cu toate că eram extrem de furios în acea seară, nu l-am omorât eu. Nici prin gând nu mi-ar fi trecut aşa ceva. Trebuia să mă resemnez şi să-mi urmez un nou drum în viaţă. Oricum la un moment dat m-aş fi lăsat de fotbal, deci era la fel de bine şi acum ori mai târziu. L-am lăsat pe Sorin în cameră şi am coborât la petrecere să îi dau vestea Simonei. Aveam nevoie de un umăr pe care să plâng, deşi mă ţineam destul de tare. L-am mai văzut pe Sorin între timp, dar nu am mai schimbat nicio vorbă cu el. Aveam să ne întâlnim a doua zi la sediu pentru a stabili termenii de comun acord.”

şedinţa de terapie nr. 3

subiect: Flavian Locvenţiu, 28 ani, fotograf

„Firea mea, prin natura ei, este una visătoare, aşa că, orice lucru, oricât de neînsemnat ar fi el, are pentru mine variante multiple de expunere. Îmi place să dau evenimentelor semnificaţii noi, fără a cădea în derizoriu, dar fiind mereu conştient de ceea ce s-ar putea întâmpla în cazuri nefericite. Ajunsesem la Palace printr-o conjunctură, invitat fiind de preşedintele Asociaţiilor Sportive de Tineret, pentru a face câteva fotografii pentru ziarul local. Nici că se putea mai bine, împuşcând astfel doi iepuri dintr-o lovitură, pentru că adevăratul motiv al venirii mele era de fapt întâlnirea cu Sorin Avram, impresarul echipei de fotbal a tineretului, ca să-i pun pe tapet scandalul în care ar fi fost implicat în curând, când aveam să dau spre publicare fotografii compromiţătoare cu el. Bineînţeles, în schimbul unei modeste sume de bani, aş fi putut să-mi ţin gura pe mai departe. Am găsit un moment prielnic şi m-am fofilat în camera domnului Avram. Nu voiam să fiu văzut de cineva, din întâmplare, şi să-mi compromit acoperirea, mai ales că redactora ziarului mă bătea de câteva luni la cap să-i aduc fotografiile pentru a le da publicării. Ce-aş fi câştigat eu, din toată povestea asta? Nimic, un simplu salar mizer de jurnalist. Pe când, dacă domnul Avram ar fi aflat întreaga istorie, ar fi putut să mă îmbogăţească cu câteva sute de mii de euro. A părut speriat la început, când i-am expus subiectul, şi ce avea să se întâmple, în cazul unui refuz. Nu m-am ales decât cu două mii de euro, dar, mulţumit, am acceptat. I-am oferit fotografiile şi negativele şi m-am întors la petrecere pentru a-mi continua sarcinile. Era în viaţă când am plecat. Părea abătut, privind pozele, şi l-am lăsat cu nostalgiile lui. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu fotografiile. Probabil le-a dat foc, aşa am înţeles. Să-i fie ţărâna uşoară, am să scriu un necrolog frumos despre el.”

şedinţa de terapie nr. 4

subiect: Simona Drăghici, 23 ani, model

„Am vrut de când mă ştiu să îi pot face fericiţi pe ceilalţi, pentru că doar în felul acesta pot fi şi eu fericită. M-am bucurat enorm de mult când am fost acceptată la casa de modă Prestige, acolo unde orice fată îşi doreşte să ajungă. Am ajuns prin propriile forţe şi am îndurat multe sacrificii, dar asta nu mă face să fiu mai puţin mândră de ceea ce sunt. Nimic nu mă poate schimba ori să dau înapoi, doar pentru că cineva îmi spune asta. În noaptea aceea, la Palace Hotel, evenimentele au fost un pic ambigue şi nici măcar acum nu-mi pot reveni din starea de şoc, la aflarea morţii lui Sorin Avram. El era pentru mine un prieten prin alianţă, ca să zic aşa, cunoscându-l prin intermediul lui Mihai. Am ieşit de mai multe ori împreună, uneori chiar şi cu soţia lui, dar nu-mi pot imagina pe cineva care să-i vrea răul. Era un om blând, tăcut, poate chiar prea tăcut, la locul lui, care nu a deranjat pe nimeni niciodată nici măcar cu cel mai neînsemnat lucru. Nu mică mi-a fost mirarea să aflu că l-a dat afară din echipă pe Mihai, aşa, fără niciun motiv. După ce logodnicul meu mi-a mărturisit vestea, l-am căutat pe Sorin, să-l fac să se răzgândească şi să-i mai ofere o şansă. N-a fost chip, era implacabil. Pur şi simplu m-a scos afară din cameră, îmbrâncindu-mă, spunându-mi că nu e de datoria mea să îi iau apărarea, mai ales că eu sunt cea care îl distrag de la antrenamente. E viaţa noastră însă, sunt însărcinată şi vreau să-l fac cât mai fericit pe Mihai, chiar dacă asta înseamnă că n-o să mai pot defila pe podium, aşa cum îmi cere meseria. Sunt model, şi sunt recunoscută aproape în toată ţara şi renunţ practic la tot, ca să fiu cu iubitul meu. Gestul lui Sorin mi s-a părut deplasat, dar nu sunt eu în măsură să judec oamenii. Am coborât în holul hotelului, unde se ţinea petrecerea, şi l-am căutat pe Mihai printre invitaţi. M-am sprijinit de umărul lui şi am rămas aşa, zâmbind mecanic, neputincioasă că nu am cum să-l ajut mai mult. La urma urmei, cariera lui îşi atinsese de mult apogeul, avusese rezultate excepţionale de multe ori, şi poate că acum, era vremea să ne retragem în viaţa noastră liniştită pe care ne-am dorit-o dintotdeauna. Nu l-am mai văzut pe Sorin în acea seară şi nici măcar nu cred că aş mai fi avut tăria să-l privesc în ochi. Îmi imaginam cum ar fi fost zilele care urmau, având în minte mereu gestul lui neprietenesc. Nu i-am spus lui Mihai că fusesem să-l văd pe Sorin în camera lui de hotel, poate ar fi interpretat totul greşit ori m-ar fi blamat pentru că m-am umilit pentru ceva ce nu mai putea fi rezolvat.”

şedinţa de terapie nr. 5

subiect: Emanuela Crudu, 26 ani, prostituată de lux, nume de cod-Mandy

„M-am obişnuit de multă vreme cu termenii de „curvă, târfă, prostituată” sau alte apelative de genul acesta, dar eu mă consider „damă de companie” pentru bărbaţii înstăriţi, care îşi doresc alături de ei, pentru diverse evenimente, o femeie care să arate bine şi să ştie să se facă plăcută şi apreciată de ceilalţi în societate. De mică am oferit plăceri pe bani, şi nu mi-e ruşine de asta, pentru că altfel n-aş fi ajuns unde sunt acum, mai ales că în zilele noastre e atât de greu să răzbeşti fără ajutor financiar. Pe Sorin Avram l-am cunoscut la o întrunire a staff-ului Asociaţiilor Sportive de Tineret, acum vreo lună, la hotel Palace. Eram acolo ca escortă pentru preşedintele asociaţiei, şi, deşi pot spune că m-a plătit cu o sumă destul de frumuşică pentru seara aceea, l-am abandonat atunci când Sorin m-a invitat în camera sa închiriată la hotel. I-am spus că la mine plata se face înainte, şi, dacă vrea să-l urmez în cameră, trebuie să văd banii, altfel nu mi-aş fi permis să renunţ la serviciile preşedintelui asociaţiei. N-a fost o sumă prea mare, recunosc, dar ceva m-a atras la el şi m-a îndemnat să-i accept capriciile sexuale, pe care, se pare, soţia nu i le putea satisface acasă. Nu am cerut şi alte detalii, nu mă interesează viaţa personală a clienţilor mei. De altfel, ce aş avea eu de câştigat dacă soţia e boccie, sau nu ştie să facă un oral aşa cum mă pricep eu? Banii sunt tot bani, indiferent de unde ar veni. Dar să revin la Sorin Avram. M-am scuzat faţă de preşedintele asociaţiei, pe motiv că nu mă simt bine, şi am mers într-o cameră la etajul al şaptelea – acolo unde de fapt i s-a găsit cadavrul – şi ne-am întreţinut vreo două ore cu un vin bun, muzică în surdină şi mângâieri tandre. Nu mi-a cerut mai mult, voia doar să vorbim. După cum spuneam, mie nu-mi plac confidenţele, aşa că am trecut la atac. Am început să-l mângâi pe piept şi, în timp ce mâna mea cobora tot mai jos, gemetele lui îmi demonstrau cât era excitat de mult şi cât mă voia. La un moment s-a dezlănţuit, mi-a pus mâna pe gură, mi-a sfâşiat rochia şi m-a trântit pe pat. S-a oprit brusc o secundă, privindu-mă intens în ochi, să mă întrebe dacă îmi place. Am dat din cap că da... Nu are rost să mai menţionez şi alte detalii. Până la urmă, treaba şi-a meritat banii. Am coborât în holul hotelului şi am chemat un taxi. Nu văd ce motiv aş fi avut eu să-l omor pe Sorin Avram. L-am cunoscut în acea seară, iar când am părăsit camera de hotel, era teafăr şi nevătămat, chiar cu un zâmbet de satisfacţie pe chip. Nu l-am mai revăzut de atunci.”

aştept rezolvarea misterului...

poveste de budoar (aventurile ne-romanţioase ale unui gigolo de oraş)

Partea a cincea: Helen, menajera englezoaică

De ceva vreme, afectat de criză, am fost nevoit să las deoparte îndeletnicirile mele de gigolo şi să mă dedic unei meserii adevărate. Problema e că nu mă prea ţinea nimic în locurile respective mai mult de o lună. Mă plictiseam repede, şi în plus, recompensele nu erau pe măsura calificărilor mele. Nu de alta, dar când toate femeile de la măcelărie, de la fabrica de încălţăminte ori de la poştă mă sorbeau în fiecare zi din privire şi căutau diferite motive să mă pipăie şi să mă atingă „din greşeală” pe fese, pe abdomen, iar unele mai îndrăzneţe chiar pe obiectul muncii mele anterioare, mă gândeam că ar fi trebuit să primesc pe lângă salariu şi un spor de stres, sau măcar un bonus pentru întreţinerea şi destinderea atmosferei din spaţiile de muncă. Nu, nici vorbă, şefii mei erau toţi bărbaţi trecuţi de prima tinereţe, învidioşi pe farmecul meu, pe înfăţişarea şi dotarea mea. Iar femeile, muncitoare simple, cică vorba vine afectate şi ele de aceeaşi criză şi cu soţi geloşi acasă, nu-şi permiteau mai mult şi n-ar fi plătit în plus pentru alte servicii de natură sexuală (ori de orice alt tip de natură). Aşa că nu mare mi-a fost surprinderea în dimineaţa aceasta, când am primit un telefon de la o englezoiacă stabilită de multă vreme în Bucureşti, lady Helen, care m-a invitat la reşedinţa ei aflată undeva într-o zonă foarte distinsă a capitalei. Şi-acum uite-mă cum stau ţeapăn în faţa uşii masive din lemn de mahon, făcându-mi singur curaj să sun, cu frica în mădular(e) că poate n-o să mai fac faţă după atâta timp cerinţelor clientei. Dar, la urma urmei, şi ea e o femeie ca oricare alta, cu nevoi şi plăceri. Ce poate fi atât de grav încât să nu mă descurc? Dintrodată uşa se deschide brusc, de parcă cineva mi-ar fi pândit sosirea şi înaintez în holul imens, în care obiecte de mobilier şi de colecţie din perioada renascentistă îmi acaparează întreaga arie vizuală. La intrare, o femeie, cu pămătuful în mână, îmbrăcată în inconfundabila ţinută de menajeră, mă întâmpină cu un zâmbet ce părea mai mult o grimasă. „Am venit s-o văd pe lady Helen”, îmi fac eu introducerea. „Poftiţi în salon”, mă invită ea, ţanţoşă. O urmez îndeaproape, admirându-i de la spate fesele rotunde. Drept să spun, mi se pare că are cam mult tupeu pentru o menajeră, când o văd că se aşează pe canapeaua maronie ce tronează maiestuos în mijlocul sufrageriei şi îmi expune vederii, pe sub şorţuleţul negru, pulpele încă fragede, pentru vârsta ei. „Dintotdeauna mi-a plăcut să fac curăţenie. Îmi place să văd pe cineva cum face curăţenie. Vreau să fie totul curat. Hai, freacă. La şmotru cu tine!” Astăzi sunt menajer (nu gunoi, deşi se prea poate spune şi aşa, ci masculul menajerei). Mă uit în jur, tot sperând să-şi facă apariţia lady Helen, dar menajera mă împunge în coaste cu pămătuful şi îmi face semn cu mâna ce am de curăţat. Mă execut şi purced la lustruirea mobilei antice şi a podelei pline de praf, în timp ce acritura din faţa mea îşi reia locul pe canapea şi începe să se mângâie languros între picioare. O privesc din când în când cu coada ochiului, şi, pe măsură ce camera devine din ce în ce mai luminată şi mai curată sub frecatul meu (impropriu spus), gemetele menajerei se accentuează atât de profund, încât eram cât pe ce să răstorn găleata cu apă pe mine (nu, nu eram murdar, ci doar fierbinte). Femeia se ridică în picioare parcă împinsă de un arc şi, indicându-mi plicul cu bani de pe o noptieră Napoleon, mă apostrofează sever: „Ajunge! Eşti un incompetent.” Apoi, face o reverenţă în faţa mea şi mi se prezintă senin: „Sunt lady Helen of Nottingham.” Mă înclin şi eu, aşa cum am văzut într-un film cu aristocraţi, şi mă fofilez repede, zbughind-o afară în stradă. Parcă tot mai bine era să fiu pipăit de mâinile unsuroase ale femeilor de la măcelărie...

poveste de budoar (aventurile ne-romanţioase ale unui gigolo de oraş)

Partea a patra: Melek, turcoaica, îmblânzitoarea de cai

Parchez maşina pe trotuar, exact în faţa intrării (şi asta nu pentru că n-aş fi avut loc în parcare, ci pentru că nu-mi place să mă deplasez prea mult pe jos), îmi aranjez în oglinda retrovizoare cele câteva fire de păr rebele şi cobor. În jur, nici ţipenie de om. E oră de vârf, mă gândeam că sala ar trebui să fie plină. Dimpotrivă. Nu e nimeni. O caut pe clienta de azi. După cum am aflat, Melek e o turcoaică focoasă, care are darul îmblânzirii ireversibile. Sunt întru totul de acord, de vreme ce am primit invitaţie... la circ. Dau deoparte draperiile imense din catifea albastră şi mă trezesc exact în mijlocul arenei. Pute îngrozitor... a bălegar de toate soiurile. Maimuţe închise în cuşti înalte, care-şi savurează bananele zilnice, îmi rânjesc politicos de bun venit şi îmi arată în semn de respect degetul mijlociu ridicat în sus. Mai în spate, într-o altă cuşcă, ritualul împerecherii între două girafe îmi e prezentat în cel mai mic detaliu. Remarc, fără să vreau, „organul de control” care îşi face treaba ca la carte. Girafa (femela, desigur) e extaziată de mişcările partenerului (cum dracu’ i-o spune la mascul? îmi vine deodată un gând în minte. Tot girafă, probabil) şi îşi întinde şi mai mult gâtul de parcă ar fi gumă de mestecat, ba şi-l mai bagă şi printre picioare, să vadă pesemne dacă munca e executată cum se cuvine. Mă întrerupe din admirat un papagal roşu cu creastă care intervine în scena conjugală a celor doi: „Bag-o, bag-o!” Eu însă nu-l „bag” în seamă. Momentul eliberării masculului-girafă de povara adunată de-a lungul zilelor de antrenament e demnă de Cartea Recordurilor. Maimuţele încep să ţipe şi să se agite în cuşti, aud şi un leu care rage de mama focului (deşi nu-l văd) iar papagalul o tot dă înainte cu băgatul... de aproape că-mi vine să-mi bag şi eu... tot ce se poate în acest balamuc. Biciul stăpânei Melek însă potoleşte pe loc toată agitaţia. Turcoaica e îmbrăcată în haine de spectacol, cu şoldurile şi sânii acoperiţi de un material vaporos, care îi scoate în evidenţă formele senzuale. Pe chip poartă vestitul voal ce nu-i lasă la vedere decât ochii de un verde intens. E parcă o zeiţă, îmblânzitoare a tuturor jivinelor pământului. „Vino aici, armăsarule!”. Trec câteva secunde până să-mi dau seama că despre mine e vorba, deoarece niciun alt cal nu se află în staul. Mă îndrept timid spre ea, parcă cuprins de-o vrajă. Mă pune să-mi dau hainele jos (mi se pare că aud în spate chiţăitul unui cimpanzeu, atunci când bărbăţia îmi scapă din strânsoarea pantalonilor). Melek mă loveşte dintr-odată cu biciul ei magic peste partea dorsală, de simt că flăcări îmi ies din el. Mă aşează în patru labe şi mă încalecă furioasă. „La trap, băiete!” Cum o fi aia, la trap? „La trap, am spus!” şi mă mai plezneşte încă o dată cu biciul. Încep să alerg în arenă, cu turcoaica pe spatele meu, care geme de plăcerea oferită de dresatul unui gigolo. „În galop!” De unde le scoate? De unde să ştiu eu ce înseamnă aceşti termeni, în dresaj? Îi fac pe poftă şi iuţesc pasul (mai degrabă genunchii, care mă dor de înnebunesc). Astăzi sunt circar. Sau un fel de... "Mai repede, gloabă bătrână ce eşti!", aud dintr-odată susurându-mi pe la ureche, în timp ce biciul mă atinge iar pe fese. Gloabă bătrână? Hai că asta e cam jignire pe faţă, n-am decât douăzeci şi opt de ani. Alerg ca descreieratul, căci nu pot ştii ce-i mai poate trece stăpânei mele prin minte. Dau aşa vreo trei ture, până când Melek, milostivă, se îndură de suflul meu sacadat şi cade, transfigurată, în nisipul de pe arena circului. Scoate nişte sunete ciudate (de-am crezut că maimuţele îi sunt chiar rude de sânge), se zbate câteva clipe pe pământ, apoi se ridică brusc şi mă prinde de gât cu sfoara biciului, oprindu-mi orice mişcare. "La trap, mârţoagă de doi bani!" Şi iar o luăm de la capăt. După vreo două ore de dresaj, văzând că nu poate scoate nimic bun din mine, Melek se dă bătută şi pleacă, lăsându-mă, gol şi plin de vânătăi, în mijlocul arenei. Maimuţele încep să se agite din nou, să-mi facă semne obscene şi să azvârle în mine cu cojile de banane. Observ, între timp, plicul cu bani, oferit de turcoaică, printre bălegarul girafelor din colţ. Îl iau repede şi mă grăbesc să plec, pentru că spectatorii încep deja să intre în sală. Mai observ de asemenea, la ieşire, ca maşina mi-a fost săltată, pentru parcare neregulamentară.

poveste de budoar (aventurile ne-romanţioase ale unui gigolo de oraş)

Partea a treia: Maylee, chinezoiaca avocată

Mă opresc puţin în faţa vitrinei magazinului de la parterul clădirii inscripţionată „Ling&Jing” şi mă mai admir încă o dată. Nu mă pot plânge. Farmecele mele de gigolo versat încă pot da pe spate (şi la propriu şi la figurat) orice femeie. Văd deja, printre busturi de manechini îmbrăcaţi în haine colorate, cum vânzătoarea îşi linge lasciv degetul, îşi umezeşte încet buzele cu el, apoi face gestul suprem care poate înebuni orice bărbat. Întoarce pagina registrului în care îşi nota, înainte de apariţia mea, câteva produse aflate pe raft. Îi zâmbesc încurcat. Zâmbeşte şi ea. Nu mie, ci unui domn elegant, în costum Armani, care tocmai ieşise de la cabina de probă. Mă retrag. Mă dau un pas înapoi şi admir clădirea impunătoare (un fel de World Trade Center mai mic). Intru la recepţie şi rog să o anunţe pe doamna Jing că am ajuns. Secretara, o femeie micuţă, cu mainile scurte şi butucănoase, se fâstâceşte la vederea mea, scapă receptorul, se apleacă să-l ia, doboară între timp toate pixurile (aşezate pe mărime şi culoare) dintr-un recipient postat prea aproape de marginea biroului. Se ridică şi mă fixează cu privirea. De fapt, nu pe mine, ci prohabul meu, parcat exact în faţa ochilor ei dilataţi. Mă gândesc că poate mi-e fermoarul deschis, dar nu fac niciun gest pentru a-l închide. În fond, nu ăsta e şi scopul? Într-un final urc în lift, alături de un domn manierat, cu diplomat într-o mână şi un teac de dosare în cealaltă, care mă salută respectuos. Probabil mă crede un angajat aici. Ajung la etajul doisprezece şi bat la uşa avocatei care m-a solicitat pentru rezolvarea unui caz de „sexualitate latentă”. Intru. Când am dat cu ochii de Maylee Jing, mi-am dorit ca toate femeile de pe pământ să fi fost chinezoiace. Imaginea mea despre fetele cu ochi oblici era probabil una deformată, pentru că până la ea, nu aveam în cap decât că femeile chinezoiace sunt de fapt nişte ciudăţenii, mici de statură, brunete (mă şi întrebam dacă există şi blonde – poate doar vopsite) pe care nu le poţi deosebi una de cealaltă.  Maylee, însă, îmi dovedeşte contrariul. Ea se deosebeşte de oricine. E deja urcată pe biroul plin de hârtii şi dosare împrăştiate la întâmplare (semn că avocata a muncit din greu), cu sânii acoperiţi de un voal transparent, din mătase albastră, şi în picioare cu două ciubote din alea pe care le mai vezi doar în filmele cu gheişe. Mă priveşte cu ochii ei mici şi negri, sfioşi, şi îmi face semn să mă apropii. Pe birou, printre hârtii, descopăr şi un brici (sexualitate latentă? da’ de unde – femeia e sadică de-a dreptul, după cum mi se înfăţişează priveliştea), pe care Maylee îl ia în mână şi şi-l freacă lasciv de pulpe. Apoi se crăceşte brusc şi îmi face o incursiune în Delta Dunării, unde un stufăriş negru se întinde pe două hectare, pe gura de vărsare în necunoscut. Mai lipseau berzele şi raţele măcăind. Iau briciul şi încep munca. Astăzi sunt bărbier, ori frizer... ba pardon, chiar grădinar, la cât de lungi sunt firele de... iederă. Maylee se lungeşte pe birou şi mă lasă să-mi fac meseria. O aud cum geme, atunci când lama ascuţită taie de la rădăcină buruienile. Şi uite aşa, până la urmă dau de lumină. După ce termin de amenajat pârloaga, chinezoiaca se prinde cu mâinile de marginea biroului, se înfige în faţa mea cu cei câţiva ţepi care i-au mai rămas pe ici pe colo, şi dă drumul „Izvorului minunilor” peste tot, ca să ştiu ce înseamnă cu adevărat apa minerală oferită în stil feng-shui. Îmi mulţumeşte, ţuguindu-şi buzele, şi scoate dintr-un sertar, un plic pe care mi-l oferă, satisfăcută, pentru rezolvarea cazului de „eradicare a elementelor negative din perimetrul focarului de... " (nu ştiu, a rămas să noteze ea în dosar). Ies. La recepţie, secretara mă urmăreşte cu coada ochiului. Îmi pun mâna pe fermoar şi îl închid, închizându-i şi ei fanteziile. Intuise bine, zgripţuroaica, era deschis...

poveste de budoar (aventurile ne-romanţioase ale unui gigolo de oraş)

Partea a doua: Charlotte, franţuzoiaca pitică

Intru în holul hotelului şi mă aşez la o masă din colţ, în aşteptarea clientei de astăzi. Îmi pun picior peste picior (aşa cum îi şade bine unui gigolo) şi îmi deschei cămaşa peste pieptul musculos (nu de alta, dar între timp poate mai atrag alte potenţiale cliente, deşi nu văd deocamdată decât o hoaşcă vopsită roşcat, la o masă alăturată, care îmi face ochi dulci, cu toate că de cealaltă parte stă bărba’su, sorbind ca la cantină o ciorbă spălăcită). Îmi agăţ ochelarii de buzunarul cămăşii, îmi trec mâinile prin păr şi mă las pe spătarul scaunului. Îmi aprind un trabuc şi trag cu poftă din el. Un chelner pirpiriu, cu mustaţă, vine să mă întrebe dacă doresc o cafea. Aprob, pentru un expresso. „Cu lapte?” Dezaprob, cu un gest al mâinii. Nu vreau să mai aud de lapte, am rămas cu sechele. Chelnerul se face nevăzut în spatele barului. Între timp, deschid ziarul de pe masă. Crime, violuri şi alte evenimente care fac viaţa oamenilor mai palpitantă. Mă anunţă de la recepţie că madame Charlotte mă aşteaptă în camera ei. Mi-o şi imaginam în desuurile fine, cu portjartiere roşii, pe care să i le smulg cu dinţii de pe coapsele parfumate discret cu un Chanel dulceag... O franţuzoaică superbă, care să trezească în mine simţurile, ca unui tigru fioros. Mă ridic şi-i las chelnerului (care se precipita spre mine cu cafeaua aburindă) un bacşiş consistent. Roşcata de la masa alăturată salivează în continuare (nu la vederea desertului, ci a bicepşilor mei). Îi strecor uşor cartea mea de vizită in meniu şi i-l pun drept în faţă, urându-i, cu un zâmbet care aproape o face să tremure de placere, poftă bună pe mai departe. Urc în lift şi peste două minute mă găsesc la uşa Charlottei. O găsesc în pat. Şi totuşi... n-o prea găsesc. Adică e atât de mică, încât mi se pare că un iluzionist a tăiat-o în două şi i-a ascuns restul corpului în dulap. E mică, pentru că aşa e ea. E pitică. Liliputană, cum să-i mai zic să înţelegeţi... Mă uit mai bine, nici urmă de desuuri sexy. E îmbrăcată în nişte scutece roz, cu pampers şi tot ce mai are nevoie un bebeluş să nu murdărească aşternuturile. Pe cap are o boneţică albă, trasă până pe ochi şi în mână o jucărie cu care face un zgomot infernal. Mă priveşte cu ochi mari, speriaţi, agitându-se, şi îmi spune încet: „Tăticule, vreau să sug!”. Brusc, gânduri perverse îmi trec prin minte. Dacă Charlotte vrea să sugă, trebuie să-i îndeplinesc cererea. Îmi dau cămaşa jos şi mă pregătesc să mă debarasez şi de pantaloni, când franţuzoaica liliputană începe să plângă cu spasme şi să-mi indice cu mânuţele ei firave sticla de lapte (drace, nu mai scap de laptele ăsta?) de pe noptieră. O iau şi i-o bag direct în gură. Astăzi sunt dădacă. Se linişteşte şi începe să bea cu poftă. Îi place fetei... laptele. Dacă n-aş fi ţinut bine de sticlă, ar fi înghiţit-o cu totul. Preţ de câteva minute, Charlotte tace, fără să dea semne că ar mai fi în viaţă. Nu ştiu ce să fac, aşa că o iau mai aproape de mine, să simt dacă-i mai bate inima. Îi bate, şi-ncă cum. E într-un fel de transă. Dintr-odată se ridică şi toată energia şi-o descarcă într-un ţipăt prelung, transformat apoi într-un scâncet de copil. Scoate de sub pernă un teanc de bani şi mi-i pune pe piept. „Tăticule, sunt aşa de fericită!”. Îi zâmbesc, satisfăcut că am satisfăcut încă o clientă din miile cu fantezii dintre cele mai nebune, pe care mi-e dat să le întâlnesc în meseria mea. Cobor în hol. Hoaşca şi soţul nu mai sunt la masă. Doar chelnerul, care debarasează resturile. Îmi zâmbeşte, privind în acelaşi timp, lasciv, cartea mea de vizită, uitată de roşcată, în meniu...

poveste de budoar (aventurile ne-romanţioase ale unui gigolo de oraş)

Partea întâi: Gretta, nemţoaica lăptăreasă

Ar trebui mai întâi să mă prezint. Să zicem... Roberto (deşi în meseria mea numele nu e atât de important). Oricum, nu acesta e numele meu real. Dacă stau să reflectez puţin, nu cred că m-a întrebat până acum cineva cum mă cheamă. Şi ce importanţă ar avea, atâta vreme cât îmi fac treaba bine? Apropo de treabă... Nu sunt nimic din ceea ce v-aţi putea imagina că aş fi. În fapt, sunt gigolo. Ei, hai, nu faceţi grimase. E şi asta o meserie ca oricare alta. Implică efort (mă întreţin, merg la sală, trag de fiare), stres (clienţi cu diferite toane şi fantezii), nopţi nedormite, alergare dintr-o parte în cealaltă a oraşului (la domiciliul clienţilor). Nu e chiar atât de uşor pe cât pare. De exemplu, acum, mă aflu pe o stradă întunecată, plină de câini şi mâţe în călduri, care schiaună mai ceva ca Romina, clienta de săptămâna trecută. Gemea atât de tare de parcă atunci ar fi cunoscut orgasmul pentru prima dată în viaţa ei. Nici când i-am pus mâna la gură să nu ne audă întreg cartierul nu s-a potolit. M-a muşcat până mi-a dat sângele. Vampiroiaca dracu’... În fine, să revenim pe strada cu pricina. Caut în stânga şi în dreapta numărul 69 (hmm... coincidenţă?). Îl găsesc. Aud un răguşit „Intră!”. Intru. Prima dată în bucătărie. Un miros de lapte acru îmi înţeapă nările. Unde naiba am nimerit? Într-o fermă? Mă aştept din moment în moment să aud mugetele vacilor. Nici nu mă obosesc să privesc în jur, pentru că oricum n-aş putea să văd ceva din cauza întunericului. Bâjbâi, să avansez spre dormitor. Când deschid uşa, ochii mi se bulbucă, de parcă m-a lovit un par în cap. Frëulen Gretta, clienta de azi, mă aşteaptă pe pat (sau e doar o saltea, pentru că din cauza formelor rotunjite ale femeii, care fac o gaură în mijloc, mi-e imposibil să-mi dau seama dacă patul are sau nu picioare), acoperită cu un şorţuleţ înflorat şi cu mănuşi de plastic pe mâini. „Vino mai aproape, tăuraşule!”, îmi spune ea, scoţând la iveală dinţii (adică absenţa lor) de sub nişte buze scorojite. Are în jur de 50 de ani, nemţoaică din aia vânjoasă, cu braţe puternice (că brusc mi se face ruşine că merg zilnic la sală). Şorţuleţul minuscul nu îi acoperă în totalitate sânii şi mă surprinde să văd două ugere mari, pe care şi le masează lasciv, făcând forme circulare în jurul sfârcurilor. „Hai, tăuraş, pune-ţi salopeta, e vremea mulsului”. Mă codesc niţel, nu înţeleg ce vrea să spună. „Stai liniştit, plata e la urmă!”. Mă dezbrac de hainele mele de firmă (care sunt deja îmbibate cu miros de lapte) şi îmi iau salopeta roşie pe mine. Nu sunt încă excitat. Nici nu am de ce. Tanti Gretta se pune în patru labe, astfel încât ţâţele să-i atârne la marginea patului, şi, din priviri, mă invită să-mi fac treaba. Astăzi sunt lăptar (sau cum dracu’ le-o spune la ăia care mulg vacile). Şi dă-i, şi trage... şi trage şi mulge... O văd cum îşi dă ochii peste cap şi îşi ţuguie buzele, scoţând mici icnete de plăcere, în timp ce mâinile mele pricepute (n-am mai muls în viaţa mea o vacă) frământă de zor pielea zbârcită. Şi tot aşa până când vaca (adică femeia) se prăbuşeşte pe pat, în nişte spasme, de am crezut că o să-i ţâşnească laptele prin toate orificiile. Nici nu mai are putere să adauge ceva, ci numai să-mi arate cu o mişcare a gâtului masa pe care se află plicul cu bani. Îi iau  repede şi o şterg din dugheana Milka, fără să-mi dau seama că am plecat cu salopeta pe mine. Nu-i bai, vaci sunt destule...