poveşti fără final

Am în mine frânturi din mai multe poveşti. Nu ştiu în care să mă regăsesc mai bine. Tumultul vine din toate, finalul de niciunde. Mi-e greu să mă desprind de una, de teamă să n-o pierd şi pe cealaltă. Nu fac niciodată paşi cerţi, ci doar cred că sunt acolo unde îmi doresc să fiu. E totul ezitant, frenetic în acelaşi timp, ca o balansare periculoasă pe marginea unei prăpăstii. Îmi pare că mă atrage vidul, deşi de multe ori simt impulsul să dau înapoi. Platforma e prea netedă să pot cădea, aşa că mă lamentez în încercarea de a le uni pe toate laolaltă. Am frânturi dintr-o poveste veche, căreia i-am scris finalul doar printr-o despărţire. Amintirile sunt încă acolo, îmbibate în piele şi în creier. E povestea liniştii, a calmului fără limite, e povestea depărtării iminente, impusă de împrejurări, povestea lacrimilor ascunse de perna pe care, cândva, tâmplele noastre se odihneau la unison în dimineţi disparate. Apoi, am frânturi în mine dintr-o poveste nouă, neîntinată de apropieri carnale. E povestea timidităţii, a ochilor care se caută din timp în timp, a atingerilor care îmi fac întreg trupul să tremure de emoţie, a zâmbetelor smulse din te miri ce, a răsuflării aproape perfecte pe obraz. Şi totuşi, nu e niciodată mai mult. Poate că aş vrea, recunosc. Poate că nu, alteori. E mai bine aşa. Şi mai am frânturi dintr-o poveste ridicol de frumoasă, cu momente intime, croite special pentru inima mea. E povestea ezitării, a pendulării între "da" şi "nu". A vrea şi a cere. A primi şi a aştepta. A încerca şi a simţi. A rămâne în cumpănă pentru a analiza sentimentele incerte, pe cale să se nască. Povestea întrebărilor fără răspuns. Pentru că în fond, e ceea ce caut? E ceea ce-mi doresc cu adevărat? Cum pot oare simţi trei sentimente deodată, cum mă pot oare regăsi în trei poveşti deodată?

adnotări pe marginea unui sentiment

Îmi plac degetele tale. Sunt lungi, ca o întrepătrundere de liane, sensibile, ca o binecuvântare a liniştii, delicate, ca atingerea fină a unei brize. Mi le imaginez în palma mea, radiînd a fericire, încercând să zăbovească o clipă în plus, provocându-mi senzaţii dintre cele mai bizare, până într-acolo încât să îmi doresc să le sărut pielea catifelată şi mătăsoasă. Le reţin tremurul şi îmi intensific şi mai mult starea de zbucium atunci când contactul cu ele e neobişnuit de frumos, şi în acelaşi timp nepermis. 

Îmi place zâmbetul tău. E pentru prima dată când îmi place acest zâmbet, larg, ca o prăpastie în necunoscut, vesel, ca bucuria unui copil cruţat de grijile cotidianului, sincer, parcă izvorât din adâncul fiinţei tale, cu tot ceea ce poate avea mai de preţ în el. Nu e niciodată forţat, şi chiar şi atunci când e trist, are ceva în el care mă face să visez dincolo de limitele impuse împrejurărilor, să vreau să-l sărut ca pe o icoană a divinităţii.  

Îmi place apropierea ta. Îmi place parfumul tău. E dulce, e intens, e pasional. Mă ameţeşte. Nu-l pot imagina, dar îl simt. În schimb, aş vrea să sărut locul acela de unde emană. Pielea ta, altarul sublim al tutror energiilor. 

Îmi place mersul tău. E apăsat, de parcă şi-ar căuta mereu un punct de sprijin în real, uneori e stângaci, ca şi cum paşii tăi ar pluti, fără ca măcar să atingă pământul. Te privesc întotdeauna când mergi şi lângă tine pare că niciodată n-ar fi atât de greu să te pierd. Te simt când te apropii, când te depărtezi brusc, îţi cunosc pe de rost de-a-ntreg mersul.

Îmi plac ochii tăi. Sunt cafenii, ca şi cum toată culoarea nisipului ars de soare s-ar fi scurs în ei, sunt blânzi, încât nicio tresărire nu pot descoperi în irişii lor, sunt misterioşi, ca o carte antică, din care nu pot afla adevărul decât dacă îmi dai voie tu să citesc printre rânduri. Le-aş săruta, neîndoielnic, fără cea mai mică ezitare, pleoapele pe care mi le întipăresc zilnic în minte, şi pe care doar mi le imaginez cum se închid, noaptea, pentru somn.

Îmi place răsuflarea ta. Uneori e caldă, alteori fierbinte, precum o flacără care mă arde, dar care nu e conştientă însă că arsura aceea îmi aţâţă şi mai mult sângele în vene şi îmi revigorează simţurile. Îmi plac buzele tale atunci când rosteşti cuvinte necunoscute, înţelese pe jumătate, când le explici în cel mai mic detaliu, când le rotunjeşti sunetele şi le modelezi forma. Mi le închipui doar că au gustul unui fruct interzis, nedescoperit de oameni, pentru care aş fi gata să mă topesc, dacă ăsta ar fi ultimul manifest al sărutului.

Îmi placi tu.

divin

Linişte. Hotelul îşi duce în spate minutele grele până spre dimineaţă când mă voi trezi din nou în forfota glasurilor de militari ori în sunetul fanfarei care le face încălzirea. Nici nu cred că aici, în calmul acesta aproape cosmic, unde miile de oameni sunt pelerini în căutarea spiritualităţii şi a sinelui, a împlinirii sufleteşti şi a reîntregirii trupeşti, mi-aş putea găsi mai bine echilibrul spulberat în ultima vreme de grijile lumeşti. Aici e oaza aceea de linişte în care nu mai încape nimic altceva, în care numai gândul că aş putea să mă contopesc cu minunile cerului îmi dă suflul lipsă de până acum. Dacă nu demult simţeam că mă sufoc în jocurile groteşti ale omenirii, de data aceasta am impresia că mă dezvolt, că evadez, că zbor. Nu e doar pentru că e linişte, e şi pentru că e tumult. Un asalt de senzaţii copleşitoare care îmi cern inima prin sita lor pătrunsă de miraj, de divin. E un divin pe din două şi nu ştiu cum să îl contopesc. E divinul din tine, care mă face să mă predau sentimentelor profunde, ancorate în sfera realităţii tale, e divinul din Tine, care mă face să mă retrag în carapacea mea, ancorată în sfera irealităţii Tale.

misterul ochilor cafenii

Îi contemplu. Din când în când. Timid. Au gene negre. Sprâncene stufoase şi arcuite. Mă privesc fix. Apoi mă evită. Într-o secundă sunt surâzători. Într-alta, gânditori. Sau chiar trişti. Sunt enigmatici. Ascund mistere. Dar şi ataşament. Noaptea îi face şi mai frumoşi. Şi mai intenşi. Aproape întunecaţi. Soarele însă îi deschide, îi luminează. Se reflectă în ei ca-ntr-o oglindă. Devin liniştitori. Sclipirea lor e minunată. Uluitoare. Nu mă satur de ei. Niciodată. Îi visez. Îi caut. Îmi lipsesc peste zi. Îi aştept. Îi iubesc. Sunt oaza mea de linişte. De exaltare. De împlinire. Sunt ochii tăi cafenii. Plini de mister.

pentru o clipă în plus...

Mi te infiltrez puţin câte puţin, în suflet, ca şi cum mi-aş picura o perfuzie în vene, să mă pot întrema mai multă vreme cu prezenţa ta. Eşti aici, te privesc de fiecare dată când treci, îţi urmăresc gesturile şi mişcările, îţi calculez minutele până la întoarcere, te aştept şi îmi fac scenarii în minte ce aş putea să îţi spun azi. Mă simt de parcă aş fi un fan obsedat de un idol, deşi de multe ori îmi spun că ar trebui să îţi abandonez definitiv, ori poate numai o perioadă, zâmbetul, cuvintele şi apropierea. Mă fac să mă simt şi mai vulnerabil atunci când sunt lângă tine şi mi-e teamă că în final voi face poate un gest greşit care mi-ar anihila orice comunicare cu tine. Am să cedez tentaţiei de a vrea mai mult, cu toate că până acum m-am mulţumit cu puţin, şi numai şi atingerea degetelor tale, involuntar, m-a făcut să tresar şi să-mi spun că e greşit ceea ce simt. Câteodată încerc să te ţin deoparte şi chiar reuşesc, dar numai pentru câteva minute. Apoi, dorul mă cuprinde treptat şi mă învăluie şi îmi cere cu disperare să te văd, măcar o clipă. Ştiu când trebuie să pleci, ştiu când trebuie să vii, îţi aud vocea şi ştiu că eşti tu, îţi aud râsetul, paşii când treci, şi mi-e greu să cred că vreau să pun stavilă tuturor acestor lucruri. Cum să pot însă depăşi o zi, fără toate acestea, când pentru un minut cu tine, aş lăsa instantaneu totul deoparte? A trebuit oare să vin până aici că să te găsesc?

confusione

Ne furăm privirile de câte ori le găsim adumbrite peste simţurile noastre, dar nu avem încă certitudinea că locul lor ar trebui să fie acolo, între emoţie şi tăcere. Ne spunem cuvinte banale, ca şi cum înţelesurile lor ar trebui să evolueze dincolo de capriciile a două limbi îngemănate, rostite doar pe jumătate. Ne intersectăm drumurile minţii şi cele ale inimii, fără a şti însă dacă ar fi normal să se întâmple aşa. Toate acestea nu îţi arată însă decât că meandrele unei apropieri sau mai mult reprezintă de fapt "una confusione". E cuvântul pe care l-am înţeles perfect din această lectură ambiguă a sufletelor şi a limbii. Ce ne putem spune în fapt, să nu dăm şi mai mult frâu acestei "confusione"? Dar ce ne împinge să continuăm, ştiind de la bun început că nu ar fi indicat să se întâmple altceva? Vreau să înţeleg ce te face să fii astfel, să taci, atunci când ar trebui să-mi spui cu voce tare "confusione", să priveşti, atunci când ar trebui să eviţi, să zâmbeşti, atunci când nu ar trebui să-ţi pese că eu o fac. 

nimic înseamnă... nimic

De ce oare ne ataşăm de oameni, fără să avem cea mai mică îndoială că, prin apropierea lor, nu facem altceva decât să deschidem portiţa spre suferinţă? Cine sunt ei, aceia care se insinuează treptat în sufletele noastre, drept un joc al sentimentelor suprapuse, indiferenţi mai apoi la durerea pe care o pot lăsa după plecare? Dacă am putea şti din start că oamenii aceia nu poartă în ei decât indiferenţă ori neputinţa de a dărui ceea ce, plini de speranţă, am aştepta noi de la ei, atunci cu siguranţă că i-am evita pentru a nu cădea în capcana unei dezamăgiri; însă aşa e în firea noastră, să ne aruncăm orbeşte în lumea lor, fără a fi conştienţi că ne-ar răni mult mai adânc prezenţa lor palpabilă. Şi-atunci, mă întreb, după atâtea dezamăgiri, de ce tot continui să ignor semnele care îmi arată clar că oamenii aceia nu fac parte din viaţa mea pentru că ei ar vrea, ci pentru că eu, forţat, îi tot trag cu o funie invizibilă tot mai aproape de mine? Sunt atât de sfâşiat sufleteşte încât, şi chiar dacă aripile îmi sunt frânte şi le văd rămăşiţele pe pământ, lângă mine, eu tot mai visez că vreodată am să mai pot zbura? Cine le-a permis oare oamenilor acelora să îmi invadeze gândurile, dacă nu eu, cu bună ştiinţă? Nu mă condamn pentru că i-aş fi lăsat să intre, ci pentru că nu am puterea să-i las să plece. Şi pentru că, aşa, tot continuând să-i ţin acolo, legaţi de inima mea, nu fac altceva decât să rup bucată cu bucată din ea, de fiecare dată când cineva se desprinde brutal, nemaiputând îndura încătuşarea aceea nemiloasă. Oamenii aceia nu vor putea înţelege niciodată cum e să simţi, vor trăi întotdeauna prin prisma sentimentelor lor, nu şi a celorlaţi, care şi-ar pune mai presus propria suferinţă doar pentru a-i percepe cu adevărat, atunci când nimeni nu ar fi în stare să o facă. După părerea mea, oamenii aceia, deşi par a nu şti ceea ce-şi doresc cu adevărat, de fapt ştiu mai bine decât oricine cum să ne facă să credem asta. Îi invidiez, pe de o parte, pentru puterea lor de a fi indiferenţi la sentimentele altora, pe de altă parte însă îi compătimesc, pentru că la un moment dat, vor trece prin aceleaşi stări ca şi mine. Dar, desigur, va fi târziu şi pentru mine, şi pentru ei...

A(m)ICI

"Dacă vreodată aş vrea ca cineva să-mi "trateze" inima de singurătate, aş vrea ca tu să o faci", ţi-am spus pe neaşteptate, neştiind însă cum să-mi ascund mai bine ochii în pământ, să nu le poţi vedea întunericul care îi cuprinsese dintr-odată. Mi-a trebuit totuşi multă vreme să înţeleg că nu aveai remediul necesar. Inima mea nu putea fi vindecată de nicio rană, şi sensibilitatea ei se accentua treptat, de parcă suflul ei îmi oprea viaţa în piept. O simţeam că bate, dar nu pentru că boala ei s-ar fi agravat, ci pentru că tu, în loc să o domoleşti, o aţâţai şi mai tare, în vâltoarea unei simţiri copleşitoare, nedesluşită în totalitate de mine. "Nu te pot face să te simţi mai bine", mi-ai mărturisit tu, ca şi când ţi-ar fi lipsit instrumentele necesare vindecării ei. "Durerea aceasta, strânsă de-a lungul vremii în tine, va fi şi mai profundă dacă mă vei lăsa să mă apropii mai mult. Şi nu pot. Trebuie să privesc înapoi, să analizez ceea ce inima mea însăşi trăieşte. Cum pot vindeca eu oare o nefericire, când propria mea nefericire mă macină?". Aproape că mi-era imposibil să te percep şi să-ţi percep sensurile cuvintelor. Adică, tu, de dincolo de linia aceea invizibilă care ne despărţea vieţile, nici măcar nu îndrăzneai să păşeşti spre mine. Mă întrebam chiar dacă exişti cu adevărat în realitatea aceasta nemiloasă şi nu eşti doar o fantasmă plămădită de mintea mea."Şi-atunci?", am murmurat, fără ca măcar să mă pot auzi eu, pe mine însumi. " Ce pot să fac, când inima mea simte doar în prezenţa ta?". "Atunci", mi-ai replicat tu, ca într-o piesă de teatru a sufletelor, "să rămânem "A(m)ICI!"

tu mă vindeci de mine, de trecut mă desprinzi,

dar în inima-mi tristă mii de flăcări aprinzi,

şi mi-e teamă c-aş arde, şi m-aş stinge apoi,

neavând trebuinţă nici de vânt, nici de ploi.

şi-ar rămâne din mine mici fărâme pe care

mâna ta, să le-adune, n-ar putea fi în stare.

ţi-ar lăsa peste piele, sfâşietor, cicatrici,

la răspunsul acela:  "să rămânem "A(m)ICI!"