Partea a treia: Maylee, chinezoiaca avocată
Mă opresc puţin în faţa vitrinei magazinului de la parterul clădirii inscripţionată „Ling&Jing” şi mă mai admir încă o dată. Nu mă pot plânge. Farmecele mele de gigolo versat încă pot da pe spate (şi la propriu şi la figurat) orice femeie. Văd deja, printre busturi de manechini îmbrăcaţi în haine colorate, cum vânzătoarea îşi linge lasciv degetul, îşi umezeşte încet buzele cu el, apoi face gestul suprem care poate înebuni orice bărbat. Întoarce pagina registrului în care îşi nota, înainte de apariţia mea, câteva produse aflate pe raft. Îi zâmbesc încurcat. Zâmbeşte şi ea. Nu mie, ci unui domn elegant, în costum Armani, care tocmai ieşise de la cabina de probă. Mă retrag. Mă dau un pas înapoi şi admir clădirea impunătoare (un fel de World Trade Center mai mic). Intru la recepţie şi rog să o anunţe pe doamna Jing că am ajuns. Secretara, o femeie micuţă, cu mainile scurte şi butucănoase, se fâstâceşte la vederea mea, scapă receptorul, se apleacă să-l ia, doboară între timp toate pixurile (aşezate pe mărime şi culoare) dintr-un recipient postat prea aproape de marginea biroului. Se ridică şi mă fixează cu privirea. De fapt, nu pe mine, ci prohabul meu, parcat exact în faţa ochilor ei dilataţi. Mă gândesc că poate mi-e fermoarul deschis, dar nu fac niciun gest pentru a-l închide. În fond, nu ăsta e şi scopul? Într-un final urc în lift, alături de un domn manierat, cu diplomat într-o mână şi un teac de dosare în cealaltă, care mă salută respectuos. Probabil mă crede un angajat aici. Ajung la etajul doisprezece şi bat la uşa avocatei care m-a solicitat pentru rezolvarea unui caz de „sexualitate latentă”. Intru. Când am dat cu ochii de Maylee Jing, mi-am dorit ca toate femeile de pe pământ să fi fost chinezoiace. Imaginea mea despre fetele cu ochi oblici era probabil una deformată, pentru că până la ea, nu aveam în cap decât că femeile chinezoiace sunt de fapt nişte ciudăţenii, mici de statură, brunete (mă şi întrebam dacă există şi blonde – poate doar vopsite) pe care nu le poţi deosebi una de cealaltă. Maylee, însă, îmi dovedeşte contrariul. Ea se deosebeşte de oricine. E deja urcată pe biroul plin de hârtii şi dosare împrăştiate la întâmplare (semn că avocata a muncit din greu), cu sânii acoperiţi de un voal transparent, din mătase albastră, şi în picioare cu două ciubote din alea pe care le mai vezi doar în filmele cu gheişe. Mă priveşte cu ochii ei mici şi negri, sfioşi, şi îmi face semn să mă apropii. Pe birou, printre hârtii, descopăr şi un brici (sexualitate latentă? da’ de unde – femeia e sadică de-a dreptul, după cum mi se înfăţişează priveliştea), pe care Maylee îl ia în mână şi şi-l freacă lasciv de pulpe. Apoi se crăceşte brusc şi îmi face o incursiune în Delta Dunării, unde un stufăriş negru se întinde pe două hectare, pe gura de vărsare în necunoscut. Mai lipseau berzele şi raţele măcăind. Iau briciul şi încep munca. Astăzi sunt bărbier, ori frizer... ba pardon, chiar grădinar, la cât de lungi sunt firele de... iederă. Maylee se lungeşte pe birou şi mă lasă să-mi fac meseria. O aud cum geme, atunci când lama ascuţită taie de la rădăcină buruienile. Şi uite aşa, până la urmă dau de lumină. După ce termin de amenajat pârloaga, chinezoiaca se prinde cu mâinile de marginea biroului, se înfige în faţa mea cu cei câţiva ţepi care i-au mai rămas pe ici pe colo, şi dă drumul „Izvorului minunilor” peste tot, ca să ştiu ce înseamnă cu adevărat apa minerală oferită în stil feng-shui. Îmi mulţumeşte, ţuguindu-şi buzele, şi scoate dintr-un sertar, un plic pe care mi-l oferă, satisfăcută, pentru rezolvarea cazului de „eradicare a elementelor negative din perimetrul focarului de... " (nu ştiu, a rămas să noteze ea în dosar). Ies. La recepţie, secretara mă urmăreşte cu coada ochiului. Îmi pun mâna pe fermoar şi îl închid, închizându-i şi ei fanteziile. Intuise bine, zgripţuroaica, era deschis...
Un comentariu:
fain blog
Trimiteți un comentariu